Revista "Familia creştină" - 02/2005

"Eu port bastonul, nu el mă poartă pe mine!" glumea Ioan Paul al II-lea, făcând haz de neputinţa lui şi arătând, totodată, că nu se lasă stăpânit de ea.

Din viaţa sa de sportiv, a păstrat până la sfârşit curajul de a înfrunta durerea, spunea unul dintre ziariştii care l-au omagiat: sportivul, absorbit de ţinta sa, luptă mai departe, în ciuda durerii. Aproape că l-am uitat pe voinicul din fotografiile de tinereţe care, împreună cu tinerii cărora le era păstor sufletesc, bătea cu pasul munţii Poloniei natale, vâslea vitejeşte prin torentele lor înspumate, cobora pe schiuri pârtiile repezi. Aproape că ne uimeşte să-l revedem în filmări de acum mulţi ani drept, cu voce răsunătoare, cu gesturi hotărâte, neobosit... Aceasta pentru că ne stăruie în memorie un Ioan Paul tot mai suferind, pe măsură ce se adunau anii şi bolile; suferind, dar nu stăpânit de suferinţă. Ba chiar tot mai liber de ea şi mai curajos: cu cât aceasta sporea, cu atât îi era mai mare curajul. Şi într-adevăr, despre o luptă câştigată vorbeau trăsăturile accentuate ale chipului său după moarte: un chip de luptător, care nu s-a dat bătut. Iar acest chip ne mişcă şi mai mult.

Vacarmul şi cuvântul luptătorului fără glas

Cum s-au pierdut în derizoriu acele voci care nu conteneau în ultimii ani să-l someze să se recunoască incapabil să mai conducă Biserica şi să-şi dea, în sfârşit, demisia...!

Ce limpede se vede acum că în lumea nemiloasă a oamenilor-lupi, care nu recunosc decât primatul eficienţei în competiţia de fiecare zi, este nevoie ca de aer de cuvântul unui om care nu mai putea vorbi, de călăuzirea unuia care nu se mai putea mişca. Lumea care îşi întoarce privirea de la decăderea fizică a vârstei înaintate, care îi izolează pe bătrâni, ba chiar, mimând mila, îi eutanasiază, a primit, fără echivoc, un astfel de cuvânt şi o astfel de călăuzire.

Ce ne-a spus Papa prin suferinţa şi moartea sa? Ce a vrut Dumnezeu să dăruiască Bisericii şi lumii pe această cale?

Lumea ne flatează, vorbindu-ne despre noi înşine ca despre acea fiinţă închipuită care poate orice, oricât, oricând. De pe toate canalele de comunicare, imaginea ei artificială sfidează strident realitatea; dar de îndată ce slăbiciunile ies la iveală, aceeaşi lume ne întoarce spatele sau ne striveşte fără scrupule.

Iată însă că Ioan Paul ne surprinde prin realismul lui: el ne spune, cu cuvântul şi mai ales cu viaţa, adevărul despre ultimii ani ai vieţii şi despre moarte. Ne invită să ne vedem şi noi, şi ceilalţi, aşa cum suntem, pe un drum care trece şi prin aceste încercări grele, dar care duce mai departe.

Chiar bolnavi, chiar cu chipul brăzdat, chiar cu corpul deformat, chiar slăbiţi, chiar muribunzi, ne rămâne demnitatea unică de oameni, voită cu dragoste de Tatăl nostru. El, Care ne-a iubit şi după ce noi nu L-am mai iubit şi am adus prin păcat moartea şi suferinţele în lume, ne aduce aminte de adevărata noastră statură.

Lupta de a păstra în noi vie conştiinţa că suntem fiii Lui iubiţi mai mult decât orice până şi atunci când suntem loviţi din toate părţile, trupeşte şi sufleteşte, când ne împresoară teama morţii şi disperarea, este MAREA LUPTĂ a fiecăruia.

O luptă pe viaţă şi pe moarte, pentru viaţă şi nu pentru moarte, pe care o dai la fiecare vârstă şi încă şi mai radical, la bătrâneţe, când nu mai e loc de superficialitate sau nepăsare.

Două feluri de a îmbătrâni

Acum e momentul suprem să acţionăm ca oameni adevăraţi şi să facem alegerea ultimă: ne luăm după glasul mincinos al diavolului care ne spune că suntem singuri, fără rost, neiubiţi şi părăsiţi de Dumnezeu şi toate duc la moarte sau Îl credem pe Cel Ce ne-a adus la viaţă? El ne spune că pentru viaţă şi fericire suntem făcuţi, pentru eternitate cu El; că avem preţ în ochii Lui, şi anume chiar preţul vieţii Sale, cu care ne-a salvat de la moartea veşnică.

Alegerea despre care vorbim este fapt cotidian, pe terenul nostru binecunoscut: o facem ori de câte ori constatăm trecerea implacabilă a timpului şi îi vedem efectele asupra sănătăţii, asupra puterii de muncă, asupra relaţiilor cu cei apropiaţi, a relaţiilor cu societatea sau când ne cuprinde, tot mai stăruitor, frica de moarte.

Astfel, "Nu mai sunt ce-am fost...!" e o realitate de care putem să ne plângem, care să ne obsedeze, să ne aducă la disperare, la descurajare, la închidere în sine, la izolare. Urmează: "Ce rost a mai avut totul?", "Sunt un nimeni" şi "La ce bun să mai trăiesc?".

În jurul nostru sunt destule exemple de bătrâni încuiaţi, mofturoşi, bănuitori, acriţi de toate şi veşnic nemulţumiţi. Unitatea lor de măsură? Propriul eu, dar foarte mărginit: măsoară totul după imaginea de odinioară sau o altă imagine-etalon, satisfăcătoare în proprii ochi, în ochii celor apropiaţi, în ochii societăţii.

Sub privirea Lui de Părinte

Citind Scrisoarea către bătrâni (1999), vedem că Ioan Paul al II-lea nu ne îndeamnă să negăm schimbările din viaţa noastră la vârsta bătrâneţii. Dimpotrivă, să le observăm cu atenţie şi să căutăm să le înţelegem cât mai profund. Ne va ajuta să ne împărtăşim aceste experienţe cu cei de aceeaşi vârstă, dar mai ales să le punem sub privirea lui Dumnezeu, Care ne învăluie în iubirea Sa, ne susţine şi ne conduce cu Providenţa Sa.

Aceeaşi privire părintească ne va descoperi în bilanţul pe care este firesc şi spontan să îl facem la această vârstă lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră de-a lungul anilor. Vom descoperi, într-o evaluare mai senină şi mai obiectivă, că suferinţele ne-au ajutat să ne maturizăm, ne-au călit caracterul, ne-au condus să ne dăm seama tot mai bine care sunt valorile esenţiale ale vieţii. Dar mai ales, să trecem cu Cristos Cel Răstignit şi Înviat dincolo de suferinţă şi dincolo de moarte, în planul nemuririi. Acesta este locul nostru.

Un timp preţios

Când El a luat asupră-Şi toate păcatele oamenilor, a luat şi toate suferinţele lor, ale fiecăruia în parte, şi le-a făcut să lucreze pentru Mântuire. Dacă Îi acceptăm Jertfa, şi suferinţele şi moartea noastră primesc la rândul lor sens, devin parte asumată din aceasta. Iată cât de sus a ridicat Dumnezeu micile sau marile noastre dureri! Cu ce măsură generoasă ne putem măsura, din perspectiva lui Cristos, propria neputinţă! Viaţa noastră de vârstnici îşi arată frumuseţea şi valoarea, pentru că aşa o vede Însuşi Dumnezeu!

Este un timp favorabil pentru a ne împlini, pentru a înţelege tot mai bine sensul vieţii şi a dobândi "înţelepciunea inimii"; întocmai aşa a fost şi pentru atâţia bătrâni despre care scrie Sfânta Scriptură, pe care Ioan Paul ne invită să îi luăm ca modele: celor slabi Dumnezeu le poate încredinţa misiuni măreţe; celor al căror trup este secătuit de puteri, o nesperată rodnicie trupească, dar mai ales spirituală; celor suferinzi, răbdare şi curaj; celor fideli în încrederea în Dumnezeu şi în rugăciune, împlinirea aşteptărilor de o viaţă... Acestea sau alte şi alte daruri, văzute sau tainice, şi aceste mângâieri le putem deja recunoaşte fiecare în viaţa noastră de până acum. Vom mai avea parte de ele, căci Dumnezeu ni Se dezvăluie treptat, pe măsura deschiderii inimii.

Şi oare nu rănile ne-au deschis inima şi până acum, pentru a fi mai iubitori şi mai spiritualizaţi? Nu rănile ne-au apropiat mai mult de Dumnezeu, de cei din jur? Fără îndoială, pentru că, până şi cele mai neştiute dintre ele, strălucesc biruitor în Rănile Mântuitorului!

"Când trupul este atins adânc de boală, redus la neputinţă, când persoana umană aproape că nu mai poate trăi şi acţiona, maturitatea interioară şi măreţia spirituală se vădesc şi mai mult şi devin o lecţie mişcătoare pentru cei ce se bucură de o sănătate normală. Este fără îndoială rodul unei convertiri remarcabile şi al unei conlucrări deosebite cu harul Mântuitorului răstignit" (Ioan Paul al II-lea, Salvifici doloris).

De la "Nu!" la "Da!"

Ar fi îngâmfare mare să credem că reacţia noastră în faţa primelor probleme pe care ni le ridică înaintarea în vârstă va fi neapărat şi spontan calmă, lipsită de tulburare şi că le vom înţelege imediat sensul spiritual.

Să fim însă dinainte deschişi să le socotim drept semnalul unei perioade speciale de convertire, de care avem neapărată nevoie, al unei spiritualizări profunde, la care să-şi aducă contribuţia tot ce am învăţat până atunci de la viaţă. Asemenea unei lumini bine focalizate, durerea ne va ajuta să ne concentrăm asupra esenţialului.

"E Mirele!" a spus Sfânta Tereza cea mică, la primul semn că boala intrase în faza terminală. Pentru ea, era clar că esenţialul este să fim în comuniune cu Isus şi de aceea înţelegea apropierea morţii drept apropierea întâlnirii faţă la faţă cu El, în Cer.

Pe pământ însă, şi durerile şi agonia ne aduc fizic şi psihic în postura de a trăi, măcar în foarte mică parte, ceea ce a trăit Isus când, pe Cruce, ne-a dat suprema Sa dovadă de iubire. Dacă le primim ca pe o posibilitate de a fi una cu El în durere, agonie şi moarte, adică atunci când ni S-a dăruit definitiv şi total, vom suferi şi noi cu sens: fiindcă moartea Lui a avut sens.

"Aproape întotdeauna, fiecare intră în suferinţă cu un protest cu totul omenesc şi cu întrebarea: 'de ce?' Fiecare se întreabă care este rostul suferinţei şi caută un răspuns la această întrebare în plan uman. De atâtea şi de atâtea ori Îi adresează această întrebare şi lui Dumnezeu şi I-o adresează şi lui Cristos. Mai mult, persoana care suferă nu poate să nu remarce că tocmai Acela Căruia Îi pune întrebarea suferă şi vrea să-i răspundă de pe Cruce, din ceea ce propria Sa suferinţă are mai profund. Totuşi, este uneori nevoie să treacă un timp, chiar timp îndelungat, până ce acest răspuns să înceapă să fie perceput interior. De fapt, Cristos nu răspunde nici direct, nici abstract la întrebarea despre sensul suferinţei umane. Omul aude răspunsul mântuitor pe măsură ce devine părtaş la suferinţele lui Cristos. Răspunsul primit în această părtăşie, în întâlnirea interioară cu Învăţătorul, este mai mult decât simplul răspuns abstract la întrebarea despre sensul suferinţei. Mai presus de toate, acest răspuns este de fapt o chemare. Este o vocaţie. Cristos nu explică în chip abstract motivele suferinţei, ci mai presus de toate ne spune: Urmează-Mă! Vino! Ia parte şi tu, cu suferinţa ta, la această lucrare de Mântuire a lumii care se împlineşte prin suferinţa Mea!"( idem).

"Este frumos şi plăcut să te poţi dărui până la sfârşit pentru cauza Împărăţiei lui Dumnezeu"
(din Scrisoare către bătrâni)

După pilda Lui, Care "a lucrat cel mai eficient" atunci când se sfârşea pe Cruce, vine şi "ceasul nostru" suprem.

Micile slăbiciuni, uitarea, durerile reumatice, tremurul mâinilor... sunt clipe care-l prevestesc. Să le luăm ca atare.

De ce să ne dorim altfel de cale, decât a Lui, pentru a lucra cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu: pentru vestirea Evangheliei nu există vârstă şi o putem face şi noi explicit. Dar şi lăsarea răbdătoare în voia lui Dumnezeu primită de la Cristos Cel Răstignit poate să devină sfat iubitor, încurajare, rugăciune tăcută, înţelegere şi întărire pentru membrii familiei, apropiaţi sau necunoscuţi, după planul misterios al Providenţei. Aşa cum El ne-a ajutat pe noi să-I desluşim prezenţa de-a lungul evenimentelor vieţii şi mai ales în clipele de suferinţă, e rândul nostru să dăm mai departe acest dar: şi cei cu care venim în contact au nevoie de el, mai ales în momentele de cumpănă, pentru a nu le respinge valoarea. Lucrarea lui Dumnezeu la care ne asociem astfel este întotdeauna o lucrare a vieţii, a vieţii care ţâşneşte de pe acum, ca un izvor bogat, spre viaţa veşnică. Prin ea, Dumnezeu ne pregăteşte să trecem mai uşor pragul morţii, să-i dorim prezenţa în veşnicie, mărturisea Papa, în aceeaşi Scrisoare către bătrâni.

Şi continua: "În acelaşi timp, simt o mare pace la gândul momentului în care Domnul mă va chema de la viaţă la viaţă! De aceea, îmi vine adesea pe buze, fără nici o undă de tristeţe, o rugăciune pe care preotul o recită după celebrarea Sfintei Liturghii: '[...] În ceasul morţii mele cheamă-mă şi porunceşte-mi să vin la Tine'. Este rugăciunea speranţei creştine, care nu ia nimic din bucuria ceasului prezent, în timp ce încredinţează viitorul pazei bunătăţii divine."

Prin lupta ultimelor sale zile şi biruinţa sa, Papa ne-a încredinţat că izvorul acestei speranţe este credinţa şi încrederea nestrămutată în iubirea fără margini cu care ne iubeşte Dumnezeu. Din el izvorăşte şi răspunsul pe care îl aşteaptă Inima Lui: de a-L iubi şi noi, de a-L chema: Tată! În aceasta se împlineşte libertatea noastră ca fii ai lui Dumnezeu. Liberi de poverile de păcate, liberi de teamă, liberi de poverile vârstei...

"Eu socotesc că suferinţele timpului de faţă nu se pot măsura cu mărirea viitoare ce se va dezvălui în noi.(...) Noi ştim că în toate Dumnezeu conlucrează spre binele celor ce-L iubesc.(...) Dacă Dumnezeu este cu noi, cine ne va sta împotrivă? El, Care nu l-a cruţat nici pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum să nu ne dăruiască atunci totul odată cu El? (...) Cine ne va despărţi de dragostea lui Cristos? Apăsarea sau strâmtorarea sau prigoana sau foamea sau goliciunea sau primejdia sau sabia? (...) Da, eu sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici domniile, nici timpul de faţă, nici viitorul, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu ne va putea despărţi de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru" (Romani 8,18.28.31-39).

Mulţumesc, Sfinte Părinte!

Rugăciunea celui bătrân sau a celui care va fi bătrân

Domn al vieţii,
Dă-ne să conştientizăm lucid şi să savurăm ca pe un dar plin de promisiuni viitoare orice etapă din viaţa noastră!
Fă-ne să primim cu iubire voinţa Ta, lăsându-ne în fiecare zi în mâinile Tale milostive.
Iar când va veni momentul "trecerii" definitive, dă-ne să-l înfruntăm cu suflet senin, fără nici un regret referitor la tot ceea ce părăsim.
De fapt, întâlnindu-Te pe Tine, după ce Te-am căutat îndelung, vom regăsi orice valoare autentică trăită aici pe pământ, împreună cu cei care au mers înainte cu semnul credinţei şi al speranţei.
Iar tu, Marie,
Mama omenirii pelerine, roagă-te pentru noi "acum şi în ora morţii noastre". Ţine-ne mereu uniţi cu Isus, fiul tău iubit şi fratele nostru, Domnul vieţii şi al slavei,
Amin.

Ioan Paul al II-lea
(din Scrisoarea către bătrâni)

Evanghelia suferinţei spre binele familiei în cel de-al treilea mileniu
(din Cuvântarea din 29 mai 1994 rostită după recitarea rugăciunii Regina Coeli)

"Aş vrea ca prin Maria să-mi exprim astăzi recunoştinţa pentru acest dar al suferinţei, legată iarăşi de luna Mariei, de luna mai. Vreau să mulţumesc pentru acest dar. Am înţeles că este un dar necesar. Papa trebuia să se afle la Policlinica Gemelli, trebuia să fie absent de la această fereastră timp de patru săptămâni, de patru duminici, trebuia să sufere; aşa după cum a trebuit să sufere cu treisprezece ani în urmă, a trebuit să sufere şi în acest an.

Am meditat, m-am gândit din nou la toate acestea în timpul spitalizării mele. Am regăsit alături de mine marea figură a Cardinalului Wysynski, primatul Poloniei. La începutul pontificatului meu îmi spusese: 'Dacă Domnul te-a chemat, trebuie să duci Biserica în cel de-al treilea mileniu.' El însuşi a dus Biserica din Polonia la jubileul de două mii de ani de creştinism.

Acestea au fost spusele cardinalului Wysynski. Şi am înţeles că trebuie să duc Biserica lui Cristos în cel de-al treilea mileniu prin rugăciune, prin diferite iniţiative, dar am văzut că acestea nu ar fi de ajuns: trebuia să o fac să intre în acest mileniu prin suferinţă, prin atentatul suferit cu treisprezece ani în urmă şi cu acest nou sacrificiu. De ce acum, de ce în acest an, de ce în acest an internaţional al familiei? Tocmai pentru că familia este ameninţată, pentru că familia este agresată. Papa trebuie să fie agresat, Papa trebuie să sufere, pentru ca fiecare familie şi lumea întreagă să vadă că este o Evanghelie, superioară, aş spune: Evanghelia suferinţei, cu care trebuie să pregătim viitorul, cel de-al treilea mileniu al familiilor, al fiecărei familii şi al tuturor familiilor."