Revista "Familia creştină" - 02/2005

De ce a fost Papa Ioan Paul al II-lea cel mai prolific "fabricant" de sfinţi din istoria Bisericii? Această întrebare, pusă frecvent privind retrospectiv pontificatul defunctului Pontif, este din start greşită ca formulare. Biserica nu "produce" sfinţi, şi cu atât mai puţin Papa. Biserica, prin ministerul Episcopului Romei, recunoaşte sfinţii pe care Dumnezeu i-a făcut. Rămâne însă întrebarea: de ce atât de multe beatificări şi canonizări?

O parte a răspunsului ţine de schimbările pe care Papa Ioan Paul al II-lea le-a adus la procesul prin care Biserica îi identifică pe sfinţii făcuţi de Dumnezeu. Timp de 350 de ani, Biserica a cântărit sfinţenia candidaţilor la cinstea altarelor printr-un proces juridic de "luptă", prin care candidatul era supus unui proces, post-mortem, ca şi cum s-ar căuta să se dovedească că nu a fost sfânt! Sarcina cea mai mare cădea pe umerii promotorului "cauzei" candidatului respectiv: "promotorul credinţei" (cunoscut mai mult ca "avocatul diavolului") făcea tot ce putea pentru a pune "beţe în roate" procesului de recunoaştere a sfinţeniei candidatului: obiecţiile trebuiau apoi demontate rând pe rând pentru ca procesul să poată continua.

Papa Ioan Paul al II-lea a schimbat dramatic acest curs al lucrurilor în 1983. "Judecata" a fost înlocuită cu un proces academico-istoric, în care documentul cheie este biografia candidatului, pregătită după norme scolastice actuale. Teologii şi istoricii, nu avocaţii, au devenit actorii-cheie ai procesului. Reforma Papei Ioan Paul al II-lea a mutat o mare parte din proces de la Roma în Dieceza locală de unde a pornit cauza. Episcopii locali sunt acum responsabili cu adunarea materialelor pentru judecarea candidatului, Bisericile locale devenind astfel parte integrantă a procesului. Descoperirea sfinţilor făcuţi de Dumnezeu nu mai este deci de mult o afacere strict romană. Reformele din 1983 au făcut procesul mai rapid, mai ieftin, mai colegial şi mai bine structurat pentru eficienţă. Dar ar fi o mare eroare să credem că modificarea cursului cauzelor de beatificare şi canonizare ar fi singura explicaţie a valului mare de fericiţi şi sfinţi din ultimii ani.

Toate elementele pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea, deci inclusiv beatificările şi canonizările, trebuie înţelese din perspectivă teologică. Karol Wojtyla era de mult timp convins că Dumnezeu este generos, chiar foarte generos, în a face sfinţi - pentru că Dumnezeu este generos, chiar foarte generos cu harurile pe care le dă. Sarcina Bisericii, considera Wojtyla, era de a recunoaşte şi de a celebra extraordinara generozitate a lui Dumnezeu prin "facerea de sfinţi". Pentru Wojtyla, învăţătura Conciliului Vatican II despre "chemarea universală la sfinţenie" era una de luat foarte în serios. "Chemarea universală la sfinţenie" nu era, în mintea sa, doar o propoziţie frumoasă, ci o realitate vie în Biserică: sfinţenia este destinul oricărui creştin botezat. Aceasta credea Wojtyla, şi de aceea, ca Arhiepiscop de Cracovia, a ajutat la promovarea cauzelor pentru numeroşi candidaţi la beatificare şi canonizare.

Punctul de vedere al lui Karol Wojtyla nu s-a schimbat după ce în 1978 a devenit Papă - doar că acum putea să facă ceva concret pentru a evidenţia învăţătura Bisericii despre "chemarea universală la sfinţenie". El a putut să aducă reforme procesului prin care Biserica recunoştea sfinţii lui Dumnezeu, pentru ca generozitatea lui Dumnezeu în facerea de sfinţi să devină mai vizibilă Bisericii. Tocmai de aceea, pelerinajele Papei Ioan Paul al II-lea în jurul lumii - peste 100 de călătorii în afara Italiei - au inclus frecvent beatificări şi canonizări (de notat că până la el, acestea se celebrau doar în Roma). Papa a dorit să amintească credincioşilor Bisericii că sfinţenia este, de fapt, peste tot în jurul nostru. Cu cât Biserica crede mai mult aceasta - adică cu cât credincioşii pot vedea exemple locale de vieţi trăite eroic - cu atât suntem mai îndemnaţi să trăim cu toţii o viaţă de sfinţenie, o viaţă la care am fost chemaţi prin botez. Beatificările şi canonizările prezidate de Papa Ioan Paul al II-lea au fost parte integrantă a "noii evanghelizări" atât de dorite de el.

Din adolescenţa de actor şi până la anii de pontificat, Karol Wojtyla a simţit mereu valoarea extraordinară a vieţii umane. Istoria, considera el, este ca o scenă pe care conlucrează generozitatea lui Dumnezeu şi libertatea umană, într-o piesă de teatru cosmică ce implică tocmai răscumpărarea şi sfinţirea lumii. Vieţile noastre, ne spunea mereu Papa, au consecinţe mai mari decât de imaginăm. Suntem, insista el, mai valoroşi decât ne dăm seama - deoarece venim de la Dumnezeu şi am fost răscumpăraţi de Dumnezeu cu un preţ mare. Acesta este scenariul vieţii spirituale. Acesta este scenariul vieţilor sfinţilor. Acesta este scenariul de viaţă pentru fiecare creştin, fără nici o deosebire.

Sfinţii sunt oameni care pot să trăiască alături de Dumnezeu pentru totdeauna. Sfinţi trebuie să devenim noi toţi dacă dorim să ne împlinim destinul uman şi creştin. Ridicând la cinstea altarelor mii de creştini, mulţi contemporani de-ai noştri, Papa Ioan Paul al II-lea, un mărturisitor papal al uimitoarei generozităţi făcătoare de sfinţi a lui Dumnezeu, ne aminteşte tuturor cine suntem, şi unde se află adevărata noastră casă.

George Weigel este un teolog catolic, unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi comentatori americani pe marginea vieţii religioase şi publice din SUA. Este autor a numeroase cărţi, dintre care poate cea mai cunoscută este "Martor al speranţei: Biografia Papei Ioan Paul al II-lea", publicată în 1999 şi care a cunoscut numeroase traduceri în lumea întreagă, bucurându-se de un mare succes.