Revista "Familia creştină" - 02/2005

Nu-mi spune ce să fac!

"Steve, o iei pe această femeie, şi tu Julie, îl iei pe acest bărbat, să îţi fie soţie/soţ pe viaţă, la bine şi la rău, să vă cicăliţi mereu unul pe altul şi să vă daţi sfaturi reciproce, instrucţiuni pas cu pas şi indicaţii redundante, până când moartea vă va despărţi?"

Nu, nu acestea au fost jurămintele de la cununie... dar poate ar fi trebuit să fie. Cel puţin aşa părea la câteva săptămâni după ce ne-am căsătorit. O tură de după-amiaza cu bicicletele prin parc s-a terminat urât după ce Steve a avut tupeul să îmi corecteze tehnica - era ca şi cum eu nu aş fi ştiut să merg cu bicicleta! Pedalam unul lângă altul, iar eu visam cu ochii deschişi despre minunatul meu soţ, sigură că în momentul următor se va apropia de mine cu bicicleta pentru a-mi fura un sărut. Buzele mele practic aşteptau emoţionate acest moment, când l-am auzit spunându-mi: "Coboară o treaptă din viteză." "Ce?", am întrebat, nefiind sigură că am auzit bine. "Nu este viteza bună pentru acest deal. Mai coboară o treaptă." Indignarea a explodat în mine. "Ştiu despre viteză. Nu sunt o idioată. Şi nu-mi spune mie ce să fac." Nu ne-am mai vorbit până am ajuns acasă...

Mai apoi ne-am cerut scuze, iar el s-a oferit să spele vasele drept urmare. Când am intrat în bucătărie am rămas şocată. "Steve, nu aşa!", i-am spus, îndreptându-mă spre chiuvetă să repar situaţia. "Farfuriile se pun aici iar farfurioarele aici; iar tacâmurile se spală aşa! În plus, sper că la detergentul de vase ai pus două treimi de apă." ... În săptămânile care au urmat astfel de exprimări au devenit tot mai dese: "Nici nu ştiu cum de mi-am luat carnetul de conducere?!"; "Cum am reuşit să supravieţuiesc 30 de ani fără tine?!"; "Hmmm... după tine 'Ghidul idioţilor pentru computere' a fost scris pentru mine, nu?"; sau "Aminteşte-mi să tac din gură când sunt cu tine, ca nu cumva să spun ceva greşit!"

Într-una din seri luam masa cu prietenii. Pe când tocmai terminam trei sferturi din ce aveam în farfurie, Steve mi-a luat farfuria şi, cu glas suficient de tare să audă toţi de la masă, mi-a spus: "Dragă, nu crezi că ai mâncat destul?" Desigur, el ştia că îmi doream să mai pierd din greutate. Am simţit toţi ochii prietenilor aţintiţi asupra mea... În drum spre casă i-am spus: "Trebuie să vorbim! Mă doare când mă critici în ceea ce fac." El mi-a răspuns: "Dar tu cum crezi că mă simt când îmi spui mereu ce şi cum să fac, ca şi cum numai metodele tale ar fi bune?" Ei, în sfârşit ceaţa se ridica şi vedeam problema: dorinţa noastră de a controla lucrurile... tocmai scăpase de sub control.

Ne-am hotărât să schimbăm lucrurile. Iar aceasta a însemnat să ne muşcăm frecvent limba atunci când ne venea să spunem: "Stai, greşeşti! Nu aşa se face!" Mă durea stomacul când îl vedeam cum spală vasele, dar nu comentam nimic. Iar Steve a renunţat să mai stea peste umărul meu când lucram la calculator şi să mă corecteze mereu. Apoi am realizat minunea: am găsit vasele spălate cum trebuie. Iar Steve şi-a dat seama că mă descurc şi singură la calculator. "OK, recunosc", i-am spus într-o zi lui Steve. "Există şi alte metode, decât metodele mele, de a face ceva." Investind tot mai multă încredere şi acceptându-ne greşelile, încrederea unul în altul ne-a crescut, dar şi abilităţile noastre. Am învăţat să ne respectăm alegerile unul altuia. Şi dacă din când în când ne mai dădăcim reciproc, ne amintim repede de lecţia învăţată, tragem cu ochiul sau ne zâmbim, şi mergem mai departe cu iubire.

Dragă, am micşorat... hainele

Norma mi-a spus că preferă să stau departe de maşina de spălat, deoarece de regulă o dau în bară. Dar dacă "trebuie" să o ajut, m-a instruit ea, atunci să pun hainele în uscător nu mai mult de cinci minute, după care să le scot şi să le pun pe sfoară. Într-o zi am observat că Norma avea foarte multe haine de spălat, şi, fiind prinsă la telefon cu ceva urgenţe, m-am gândit să fac ceva frumos pentru ea: să o surprind spălându-i hainele!

După ce maşina a terminat de spălat hainele, le-am scos şi le-am pus în uscător. Aveam desigur intenţia să le scot de acolo după cinci minute şi să le atârn la uscat. Dar ceva m-a distras de la aceste planuri, iar după două ore mi-am amintit: "O, nu! Hainele!" Am fugit la uscător, dar era prea târziu. Pe moment am fost tentat să le pun înapoi în maşina de spălat, gândindu-mă că nu va observa. Probabil în adâncul sufletului speram că aşa hainele se vor rehidrata cumva şi vor creşte la loc. Cu teamă şi cu pulsul accelerat, m-am dus la soţie: "Am o veste bună şi una rea. Vestea rea este că ţi-am uscat hainele." "Ce?!", a strigat ea. "Dar vestea bună este", am intervenit eu rapid, "că Taylor (nepoata noastră de cinci ani) are o garderobă nouă!" Încercarea mea de umor nu a reuşit, aşa cum speram, să detensioneze situaţia.

"Îmi ia atâta timp până îmi găsesc haine frumoase şi care să vină bine pe mine", mi-a spus ea frustrată. M-am simţit ruşinat. Nu mi-am dat niciodată seama că ei îi ia mult să îşi găsească hainele potrivite - eu când intru într-un magazin îmi aleg hainele în 30 de secunde. Eram gata să abordez figura de bosumflat, gândindu-mă că, da, am dat-o iar în bară, dar ea ar trebui să se gândească dincolo de ce a ieşit: eu am căutat să o ajut, să îi arăt că mă gândesc la ea. Dar nu a mers. "Tot ce îţi cer este să îmi respecţi dorinţele", mi-a spus. "Apreciez dorinţa ta de a mă ajuta. Dar nu mai fă aşa ceva. Acum o să mă coste şi bani şi timp ca să-mi găsesc alte haine."

Aveam de ales: sau deveneam defensiv şi nervos că Norma se gândeşte doar la ea, sau o ascultam, să o înţeleg. Am ales a doua cale. M-am decis să încerc să pricep: Prin ce trece Norma? Ce simte? Ce gândeşte? Ce pagube am provocat relaţiei noastre şi ce pot face în schimb? Ce greşisem? Reflectând la situaţie, am înţeles că o supărasem rău de tot, şi că îmi spusese de un milion de ori să nu mă ating de hainele ei. I-am cerut iertare şi i-am propus o soluţie financiară pentru noul set de haine de care avea acum nevoie. Deşi încă afectată de incident, m-a iertat. "Mulţumesc că ţi-ai cerut iertare", mi-a spus. "Ştiu că vrei să nu mai dai în bară şi că vrei să mă ajuţi. Îţi mulţumesc pentru aceasta."

Să ceri iertare este uneori dificil, din cauza mândriei care, aşa e ea, nu vrea să te lase să faci aşa ceva. Mândria vrea să te convingă că tu ai dreptate. Bărbaţii în special au mult de luptat cu mândria. Adesea, chiar şi când ştiu cât de important este să îşi ceară iertare, mai întâi reacţionează, abia apoi recunosc că au greşit. Aşa a fost şi cu mine! A recunoaşte că ai greşit este mai bine decât să încerci să îţi acoperi urmele. Incidentul cu rufele mi-a amintit că în întreaga căsnicie trebuie să facem ca lucrurile să revină pe făgaşul lor calm cât mai repede. În Romani 12,18, apostolul Paul scrie: "Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii". Am descoperit că aceasta se aplică chiar şi când speli rufe.

Notă explicativă

[1] Cele două articole au fost preluate şi traduse din revista creştină americană "Parteneriatul căsniciei". Primul este semnat de Julie Ferwerda, iar al doilea de Gary Smalley.