Revista "Familia creştină" - 02/2005

Două sacramente pot schimba lumea: preoţia şi căsătoria

Vocaţia este esenţială în asumarea stării de viaţă. Monseniorul Ghika a condus "pedagogic" apostolatul valorilor: cu deosebită grijă i-a educat, i-a catehizat pe cei tineri, pentru ca opţiunile lor să fie asumate în deplină libertate şi cu maximum de discernământ. Câţiva fii spirituali ne-au mărturisit această grijă a Monseniorului pentru educarea valorilor şi ceea ce am putut constata din mărturii, din scrierile sale, este o supra-măsură a acestei "pedagogii", care armoniza inima cu raţiunea. Astfel, a trezit în primul rând "gustul" pentru viaţa spirituală, într-un secol în care triumfa raţionalismul relativizant şi deposedarea fiinţei umane de dimensiunea sa religioasă. În viaţa de căsătorie, pregătirea personală, riguroasă, şi privirea aţintită mereu spre Dumnezeu sunt esenţiale.

Horia Cosmovici, unul dintre apropiaţii să fii spirituali, care a fost alături de Monseniorul Ghika între 1943 şi 1946, ne-a lăsat o carte de referinţă, "Monseniorul" (ed. M.C., 1996). Cuvintele adresate la căsătoria lui de către Monseniorul Ghika, oficiantul principal, explică simplu ceea ce soţii - dar şi societatea - sunt chemaţi să nu uite:

"Iubiţii mei fraţi, căsătoria este un sacrament care ca şi preoţia se reînnoieşte în fiecare zi. Este o "stare" prin care bărbatul şi femeia pot ajunge la sfinţenie, fiind pur şi simplu un soţ bun şi o soţie bună. În căsătorie, ca şi în preoţie, harurile nu se primesc toate deodată, ca în cazul celorlalte sacramente, ci se acordă de-a lungul zilelor, după nevoi. De aici decurge necesitatea pentru soţi de a le cere zilnic.

În domeniul social Dumnezeu nu şi-a rezervat decât două sacramente din şapte. Anume, preoţia şi căsătoria. Preoţia, care coboară pe Cristos pe altar şi căsătoria, care aduce pe creştin în lume. Şi asta este toată problema: întâlnirea dintre creştin şi Cristos, Dumnezeul său.

Singure, căsătoria împreună cu preoţia pot schimba societatea."

Horia Cosmovici, pornind de la această experienţă personală, şi aprofundând legătura între căsătorie şi viaţa socială, expune în aceeaşi carte, "Monseniorul", "Rozariul social", cu mistere ce acoperă viaţa publică a lui Isus, între misterele copilăriei şi cele ale patimilor. Monseniorul Ghika, după ce a cercetat propunerea, a sfătuit ca acest "Rozariu social" să fie răspândit, fiind o rugăciune pentru sfinţirea vieţii publice.

În primul mister "se meditează faptul că pentru a veni pe pământ Dumnezeu a ales familia. Isus vine în lume prin familie, rămâne în familie, munceşte în familie şi pleacă din familie atunci când îşi începe viaţa publică."

"În al doilea mister se meditează faptul că primul drum al lui Isus înainte de a-şi începe viaţa publică a fost la Sfântul Ioan Botezătorul, pentru că acolo se practica morala naturală. Morala naturală ne învaţă să fim drepţi, adică să dăm fiecăruia ce i se cuvine."

"În al treilea mister se meditează faptul că prima minune a lui Isus a fost făcută cu ocazia unei căsătorii", la nunta din Cana Galileii; "dialogul a avut loc de la Inima Neprihănită a Mariei la Inima Preasfântă a lui Isus."

"În al patrulea mister se meditează faptul că din clipa în care Isus îşi începe viaţa publică el nu mai are nimic, se dăruieşte total."

"În al cincilea mister se meditează faptul că la capătul tuturor dăruirilor stă jertfa lui Isus." "Toată viaţa publică a lui Isus este o neîntreruptă frângere, care se încheie cu frângerea reală a Trupului său." Acest ultim mister încoronează Rozariul social, prin cererea ca "Sfânta Euharistie să devină centrul vieţii sociale creştine."

În concluzie:

"Pentru ca o viaţă publică să poată fi cât mai creştinească trebuie ca ea să plece de la familia creştină, trebuie să practice dreptatea în cadrul legii naturale, dând fiecăruia ce i se cuvine, să respecte şi să sprijine adevărata căsătorie creştină, să se dăruiască complet şi într-o continuă renunţare, până la propria frângere, singura dovadă de netăgăduit a adevăratei iubiri de oameni, iubire de oameni pentru Dumnezeu."

Calitatea socială a apostolatului feminin

Alături de catehezele adresate tinerilor, exerciţiile spirituale cu doamnele de caritate provenind din familii bucureştene, care l-au ajutat în opera de la sanatoriul St. Vincent de Paul, edifică apostolatul feminin. Partea feminină a familiei găseşte în aceste cateheze resurse înalte pentru propria estimare, un nou mod de a-şi descoperi şi privi vocaţia, cu ecouri benefice în viaţa propriei familii şi în viaţa publică.

Cateheze publicate în 1923 cu titlul "La Visite des Pauvres", conferinţe grupate în "l'Heure Sainte", 1928; "la Présence de Dieu", "La souffrance" , "La Liturgie du Prochain", 1932: parcurgându-le, descoperim preţul pe care Monseniorul Ghika îl dădea calităţii credinţei, iar dacă ne gândim la specificul feminin, în modul de a recepta, de a primi şi de a transmite valorile sacre, începând cu valoarea vieţii, descoperim cât de profund psiholog este Monseniorul Ghika. El însoţeşte apostolatul feminin spre valori de excelenţă, în cele mai mărunte gesturi din cotidian.

Copiii şi familiaritatea cu miracolul

Copiii au fost interlocutori predilecţi ai Monseniorului Ghika prin familiaritatea lor de credinţă cu Providenţa. Cu ochi de copil, credinţa în miracol nu este superstiţie, ci puritate. În viaţa de familie marcată de provocări, dificultăţi, câteodată rupturi grave, este nevoie şi de credinţa în miracol.

Monseniorul Ghika credea în miracol ca semn al Providenţei. Printre episoadele acestui apostolat este cunoscută, de exemplu, o întâlnire pe care a avut-o într-o staţie de tramvai cu un copil care, confundându-l cu Moş Crăciun, l-a chemat acasă, unde părinţii nu se înţelegeau. Monseniorul vine cu un dar pentru copil, dar şi pentru părinţi. Un dar nepreţuit adus acestei familii dezbinate şi fără credinţă: convertirea. Cazul bucureştean - din peisajul luminos al "micului Paris" dintre cele două războaie mondiale - este precedat de altele, dintre care mai cunoscut este cel petrecut la o periferie sumbră a marelui Paris, în cartierul "roşu" Villejuif, acolo unde Vladimir Ghika şi-a început slujirea ca preot. Prin copii a adus miracolul credinţei în familiile care trăiau într-o cruntă mizerie, nu doar materială, ci în primul rând spirituală.

Un posibil patron al apostolatului laicilor

Monseniorul Ghika şi-a început vocaţia de slujire ca laic. A fost primul laic care a făcut studii de teologie şi filozofie, iar ideile şi convingerile sale prefigurează teme ale Conciliului Vatican II, cum ar fi apostolatul laicilor în Biserică prin pecetea Botezului.

Îl venerăm deci şi ca un posibil patron ceresc al activităţii laice, în faţa căreia se deschid orizonturi bogate de apostolat. Figura Monseniorului Ghika evocă o primăvară a Bisericii, care a înflorit în comunităţile noastre, în prima jumătate a secolului trecut. La adăpostul acestei grădini spirituale, familiile au rezistat apoi asaltului comunismului ateu, care urmărind destrămarea valorilor, familia, ca păstrătoare a acestora, era prima vizată.

Pe Monseniorul Ghika îl celebrăm. Cauza beatificării sale uneşte rugăciunile noastre personale şi ca familii. Spiritualitatea sa este de puternică actualitate şi îl simţim prezent, veghind asupra noastră, asupra familiilor şi comunităţilor noastre, în speranţa de a reconstrui o civilizaţie creştină.