Revista "Familia creştină" - 02/2005

Cuvântul la ordinea zilei este Europa. Viaţa noastră zilnică se raportează la idealul atât de apropiat al reintegrării în spaţiul civilizaţiei din care am făcut parte până la schisma totalitară a regimului comunist.

Dacă este cât se poate de just că trebuie să avem grijă cu ce "cărămizi" venim, ce materiale aducem, tot atât de firesc şi de necesar este să ne gândim la felul în care dorim să arate viitoarea casă comună.

Va fi o casă a umanului, a familiilor? Sau va îmbrăca haina impersonală a unui hotel, în accepţiunea modernă a termenului - adică pe criteriul absolut al rentabilităţii materiale a stăpânului - şi nu în accepţiunea iniţială, adică a locului de popas în care pelerinului i se oferă ospitalitate dezinteresată pentru a-şi putea continua drumul...?

Europa pelerinajelor, prin înţelepciunea creştină a dăruirii, a putut cunoaşte şi o înflorire materială fără precedent. Valoarea tradiţională a familiei a ocrotit şi a impulsionat această civilizaţie. Pe când un tip de societate bazat pe absolutizarea relaţiei de natură economică este sortit eşecului - şi cel mai recent exemplu în istorie este unul răsunător: implozia sistemului comunist, bazat pe utopia materialistă.

Pe de altă parte, instituţia tradiţională a familiei nu a exclus niciodată, ci a impulsionat bunăstarea economică. Dar nu a absolutizat-o, nu a idolatrizat-o.

Într-o recentă carte a sa, pe care am consultat-o în versiunea italiană, Europa, i suoi fondamenti oggi e domani (Europa, fundamentele sale de ieri şi de azi), San Paolo ed., 2005, cardinalul Joseph Ratzinger analizând dificultăţile noii naşteri a Europei, reia printre altele un criteriu esenţial, acela al drepturilor umane, pe care doreşte să se fundamenteze Constituţia europeană. Actualul papă, care şi-a luat numele unui sfânt patron al Europei, călugărul Benedict de Norcia, întemeietorul ordinului benedictin ce promova spiritualitatea ora et labora (roagă-te şi lucrează), evocă identitatea primară a drepturilor umane, care nu e cea pur legislativă: "Aceste drepturi fundamentale nu au fost create de legislator, nici conferite cetăţenilor, 'ci mai degrabă există prin dreptul propriu, sunt de respectat dintotdeauna de către legislator, îi sunt date acestuia ca valori de ordin superior' (G. Hirsch). Această validitate a demnităţii umane ce precedă orice acţiune politică şi orice decizie politică trimite în ultimă instanţă spre Creator: doar Dumnezeu poate stabili valori care se întemeiază pe esenţa omului şi care sunt intangibile." (op. cit. pag. 25)

De aici decurge o regândire a altui criteriu, şi anume acela al libertăţii umane: "Faptul că există valori nemanipulabile de nimeni este chiar garanţia libertăţii noastre şi a măreţiei umane; credinţa creştină vede în aceasta misterul Creatorului şi al condiţiei de chip şi asemănare a lui Dumnezeu pe care acesta i-a conferit-o omului." (op. cit. pag. 25-26)

Drepturile şi libertăţile, despărţite de valoarea lor transcendentă, absolutizate de interesele momentane ale sistemelor politice sau economice, devin surse de manipulare şi idolatrie. Această criză de valori şi de sens afectează în primul rând familia, condiţionată din ce în ce mai mult de noile stiluri de viaţă dezangajante, deresponsabilizante. Este evident faptul că însăşi criza demografică ce ameninţă naţiunile bătrânei Europe, civilizaţia morţii decurgând din contracepţie, eutanasie şi manipularea embrionului, ilustrează spirala atacului la adresa familiei.

Europa are nevoie de familia autentică, bazată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, deschişi darului vieţii. Cu aceste "cărămizi" putem veni şi noi, fără complexele întârzierilor şi mizeriilor moştenite de la regimul totalitar, ci cu încrederea că darul acesta al nostru este cu adevărat necesar unei Europe viabile.

Arta vieţii - a fi un dar pentru ceilalţi

Pentru a ieşi din criză, familia este chemată să-şi redescopere valoarea, să opună idolatriilor de orice fel, o atitudine înţeleaptă asupra drepturilor şi libertăţilor, să recupereze astfel demnitatea primului drept fundamental, acela la viaţă, şi libertatea de a construi ceea ce îi este menit, civilizaţia iubirii.

"A fi un dar pentru ceilalţi", astfel defineşte papa Ioan Paul al II-lea, de fericită amintire, arta de a trăi, traducând cu aceste cuvinte conceptul de "civilizaţie a iubirii".

Deschiderea cauzei sale de beatificare ne menţine în harul pe care acest "sfânt în viaţă" ni l-a adus prin prezenţa şi prin înţelepciunea sa, pledând pentru o valoare îngropată de modernitate: privirea contemplativă. Să ne bucurăm de "strălucirea adevărului", contemplându-l, şi astfel se risipesc provocările idolatriilor de orice fel.

Sperăm ca subiectele ce alcătuiesc revista noastră, în diversitatea vârstelor şi a preocupărilor, să fie şi ele câteva "cărămizi" utile pentru edificiul numit solidaritatea familiilor. Un edificiu care datorează mult papei Ioan Paul al II-lea, cel căruia îi dedicăm un omagiu din perspectiva familiei.