Revista "Familia creştină" - 01/2005

Este întrebarea pe care fiecare tânăr şi-o pune într-un moment al vieţii sale şi pentru care uneori caută o persoană care să-l ajute în găsirea răspunsului dorit.

Dar răspunsul acesta nu poate să vină din exterior ci numai din interior, de aceea un bun îndrumător spiritual nu este acela care răspunde la toate întrebările pe care ni le punem, sau care ne spune mereu ce trebuie să facem, ci acela care ne însoţeşte în drumul nostru, în aventura noastră, care ne ajută să ne trezim facultăţile pentru a le pune cu generozitate în slujba binelui şi să interpretăm corect mişcările care vin din inimă, sau semnele care vin din exterior, fără a cădea în iluzie; mai este acela care ne încurajează în momentele de încercare sau ne trezeşte la realitate când ne lăsăm duşi de val şi când avem tendinţa de a lua decizii pripite.

În orice caz, îndrumătorul spiritual este acela care ne introduce într-o dinamică de căutare şi de verificare continuă a dorinţelor, a gândurilor şi a faptelor noastre, pentru a favoriza comuniunea personală cu Dumnezeu, păstrând un mare respect faţă de această intimitate, bazată pe libertatea şi responsabilitatea personală.

Persoana aflată în căutare are nevoie să fie însoţită şi verificată în viaţa sa de rugăciune, de reflecţie, în trăirea cu responsabilitate a propriei sale datorii, dar în special trebuie ajutată să iasă din sine însăşi pentru a se pune în slujba aproapelui, din convingere că binele propriu coincide cu binele făcut aproapelui, şi că inima se deschide, se bucură şi este luminată numai atunci când trece dincolo de sine, când are curaj să rişte pentru un bine mai mare. Redăm aici câteva aspecte care favorizează găsirea răspunsului dorit.

În căutarea sensului vieţii

Din momentul naşterii, ne găsim trăind într-o lume determinată: într-un context, o cultură, o religie cu anumite valori, care cu timpul sunt asimilate. Crescând, se nasc însă anumite întrebări despre sensul lumii, al vieţii şi al propriei existenţei, însoţite de căutarea libertăţii, de alegeri personale, de încercări de autorealizare. Nu ne mai mulţumim cu ceea ce învăţăm sau cu ce ni se spune; simţim dorinţa unei căutări personale, dorinţa de a găsi, printr-o convingere interioară, sensul existenţei proprii. Prin această căutare, care ne pune în mişcare toate facultăţile şi toată fiinţa, experimentăm că purtăm în inima noastră un extraordinar potenţial pozitiv care ne motivează în a creşte şi a merge mai departe: este capacitatea noastră de a iubi, de a fi pasionaţi, de a da viaţă la ceva semnificativ, dezvoltând idei, dorinţe, proiecte, imagini etc., care uneori vin în mod spontan, din interior, alteori sunt motivate din exterior.

Cum să trăim bogăţia pe care o purtăm în noi?

Toată bogăţia din noi, care creşte cu timpul, ne îndeamnă spre realizarea vieţii proprii şi ne dă speranţa că aceasta se va putea realiza cu adevărat. Toată această bogăţie devine pentru noi motiv de responsabilitate: cum poate fi folosită cel mai bine? cum o putem îndrepta spre scopul pentru care ne-a fost dată? Devine o invitaţie la a ne angaja cu responsabilitate la construirea existenţei proprii în mod activ, în dorinţa de a fi recunoscuţi şi acceptaţi; la a face ca ceilalţi să înţeleagă că şi noi existăm şi avem drept la un loc şi la o funcţie în societate. Dar aceasta presupune să intrăm în joc şi să riscăm pentru ceva sau cineva. Nu există adevărată prietenie, aspiraţie pentru lucruri mari, căutare sinceră a sensului vieţii, fără risc, fără o implicare personală, fără alegere, fără renunţare.

A ne face utili pentru ceilalţi în micile experienţe de slujire provoacă în noi un sentiment de pace şi de recunoştinţă; experimentăm o anumită satisfacţie interioară care ne îndeamnă spre un angajament şi mai mare. Este logica prezentă în fiecare om: noi ne realizăm atunci când ne folosim forţele pentru alţii, când ne dăruim altora, când îi facem fericiţi pe ceilalţi; cu alte cuvinte, când ieşim din egoismul nostru şi facem loc în inima noastră pentru ceilalţi.

Primele experienţe de prietenie ne ajută să descoperim că, atunci când dorim binele cuiva, suntem dispuşi să înfruntăm orice sacrificiu, suntem dispuşi să plătim cu propria persoană, suntem capabili să uităm de noi înşine pentru a ne dărui celeilalte persoane. Descoperim încetul cu încetul că propriile talente, bunurile pământului puse la dispoziţia noastră, stima altora faţă de noi etc., sunt toate un potenţial pozitiv care poate fi folosit pentru construirea propriei vieţi şi pentru binele comun; dar experimentăm de asemenea că toate aceste daruri pot fi trădate, corupte, rău înţelese şi rău folosite. Tot ceea ce avem şi suntem este o bogăţie, un patrimoniu, foarte frumos de recunoscut şi de fructificat, dar cât egoism se dezvoltă când avem tendinţa de a-l folosi numai pentru noi, pentru scopuri pur personale, fără sensibilitate faţă de ceilalţi şi faţă de nevoile lor! Bunurile pământului sunt necesare pentru a susţine propria viaţa fizică, propriile proiecte, dar atunci când organizăm întreagă noastră viaţa pentru a acumula bunuri, când trăim pentru ele, atunci înseamnă că răsturnăm scara valorilor şi pierdem sensul adevărat al vieţii.

A ne descoperi pelerini în lume

Experienţa contradicţiilor pe care le purtăm în noi ne împing spre dorinţa de a creşte în interior, de a percepe realitatea din noi şi a propriei vieţi, în mod mai adevărat. Experienţa fragilităţii personale, a neliniştii, a limitei, împreună cu dorinţa unei vieţi depline, cer un sens care merge dincolo de îngustele posibilităţi proprii şi de istoria personală.

Astfel ne descoperim pelerini: viaţa care ne-a fost dăruită devine atunci un drum ale cărui rădăcini merg dincolo de contextul cultural şi social care ne-a primit la naştere şi se proiectează spre altundeva, spre un pământ necunoscut, dar spre care ne simţim atraşi şi chemaţi. Este oferta fascinantă de sens, al cărui fundament stă în iubirea primitoare, eliberatoare şi angajantă a lui Dumnezeu; ea are ca efect iluminarea propriei aventuri zilnice cu o lumină nesperată şi ne face părtaşi la un proiect ce cuprinde întregul univers şi în care este înscrisă şi viaţa proprie.

De fapt, viaţa proprie are originea şi sensul ei ultim în nemărginita şi veşnica iubire a lui Dumnezeu. Este frumos a te trezi de dimineaţă cu senzaţia că totul are un sens, chiar şi cele mai mici lucruri pe care le voi face în timpul zilei, că nimic nu este inutil sau pierdut. Dar cum să valorificăm şi să dăm un sens la tot ceea ce facem?

Adevăratul scop al vieţii

Ignaţiu de Loyola ne spune clar că Principiul şi Fundamentul, deci scopul ultim al omului, este Dumnezeu; ne invită să ne ţinem privirea aţintită mereu spre El şi, în orice alegere pe care trebuie să o facem, prima noastră preocupare să fie preamărirea lui Dumnezeu. Pentru acest motiv, ne propune un drum care ne permite să-l cunoaştem şi să-l iubim mai mult. Numai astfel scopul va avea o forţă de atracţie atât de mare în cât ne va permite să depăşim orice încercare, chiar şi aceea de a ne risca viaţa; după cum spune Scriptura: "Iubirea este mai tare decât moartea" (Cântarea Cântărilor 8,6). Cu cât mai mare este atracţia şi iubirea pentru scop, cu atât mai mare va fi libertatea şi disponibilitatea interioară de a ne dezlipi de orice lucru care poate împiedica atingerea scopului. Este ceea ce se întâmplă cu persoana din Evanghelie care a descoperit un mărgăritar de mare preţ: merge, vinde tot ce are, cu bucurie, şi se întoarce ca să-şi cumpere mărgăritarul descoperit. Scopul ultim al omului este Dumnezeu; noi suntem făcuţi ca să-l lăudăm, să-l cinstim şi să-l slujim şi, astfel, să fim mântuiţi. Numai în Dumnezeu, cum spune Sf. Augustin, se va odihni sufletul nostru. Deci a-l pune pe Dumnezeu ca scopul ultim coincide cu deplina realizare a vieţii noastre, iar mijlocul pentru a-l atinge este colaborarea cu harul Lui în slujirea binelui. Proiectul vieţii personale nu este străin scopului ultim - valabil pentru orice om - ci este înscris şi se dezvoltă, se clarifică, se face mai perceput în măsura în care înaintăm spre scop, deci lucrând la dezvoltarea relaţiei noastre de prietenie şi de disponibilitate faţă de Dumnezeu precum şi de iubire şi slujire faţă de aproapele.

Acesta este modul nostru de a răspunde chemării şi planului pe care Dumnezeu îl are pentru creatura sa; de a răspunde la gândul providenţial al Creatorului, la acea idee-proiect pe care Dumnezeu o poartă în inimă şi care conţine drumul şi forţa pentru realizarea ei deplină. Este, însă, vorba de un proiect pe care Dumnezeu vrea şi poate să îl realizeze numai cu colaborarea liberă şi responsabilă a persoanei chemate. Nu este vorba despre un plan care se impune din exterior, ci despre un proiect care creşte şi se realizează din interior şi numai în măsura în care noi conlucrăm cu Dumnezeu la el; este vorba despre o viaţă care creşte în măsura în care este trăită după binele adevărat al ei şi în cea mai mare libertate şi respect.

Persoana colaborează la acest plan atunci când îndreaptă şi îşi pune toate facultăţile în slujba binelui, urmărind şoaptele bune ale sufletului său.

Toate acestea sunt clare şi merg de la sine când inima este curată. Dar din experienţă ştim că lucrurile nu stau aşa; de cele mai multe ori trăim în ceaţă sau chiar şi în întuneric din cauza slăbiciunilor şi păcatelor noastre, sau datorită alipirilor pe care le avem faţă de lucruri sau faţă de noi înşine, alteori datorită prezenţei spiritului rău care se preschimbă în înger de lumină ca să ne înşele cu iluzii şi să ne îndepărteze de scop, deci de drumul cel bun pe care am pornit. Pentru acest motiv avem nevoie din când în când să ne verificăm drumul şi alegerile pe care le facem cu un îndrumător spiritual.

Experienţa limitei şi a păcatului

De obicei, experienţa limitei aduce cu sine diferite reacţii: resemnare, disperare, autosuficienţă sau abandon umil în mila Domnului. Omul trebuie să înveţe să meargă dincolo de nevoile propriului prezent, dincolo de necesităţile pentru supravieţuire, pentru a-şi afirma demnitatea vieţii însăşi. Cel care se lasă iubit personal şi dezinteresat de Dumnezeu, acceptă să crească, devenind capabil să depăşească voinţa sa de putere, de autoafirmare, de autosuficienţă. Persoana poate şi să refuze să crească, devenind astfel sclava fricii de risc, trăind în comoditatea orbitoare a propriilor condiţionări; sau poate şi alege să nu mai răspundă dinamismului care o animă, dar atunci totul se îndreptă spre regres şi moarte.

Acest "nu" spus creşterii personale, atunci când este trăit în mod conştient, este păcatul fundamental al omului. Înseamnă a refuza "visul" lui Dumnezeu, "planul" Tatălui. Înseamnă a nega sensul adânc al vieţii şi al întregii creaţii. Este refuzul faţă de partea cea mai frumoasă a vieţii, pentru deplina realizare de sine.

Descoperirea sensului vieţii favorizează, în experienţa suferită a propriilor limite şi a propriilor păcate, relaţia noastră cu iubirea şi mila nemărginită a lui Dumnezeu, şi aceasta trezeşte în mod necesar dorinţa de a face ordine în alegerile greşite şi curajul de a o lua de la capăt. Primirea iubirii milostive a Tatălui, care s-a arătat pe deplin în Fiul, devine atunci fundamentul propriei existenţe, punctul de la care pornim din nou.

Primirea răscumpărării în Cristos, ca ofertă reînnoită de sens

Cunoscându-l, iubindu-l şi urmându-l pe Isus, putem descoperi adevăratul chip al Tatălui şi adevăratul chip al omului. Constatarea că Dumnezeu se lasă întâlnit tocmai atunci când trăim în mod intens şi cu responsabilitate propria umanitate este fascinantă şi ne cheamă la angajare personală.

Revelaţia Dumnezeului lui Isus, care face din fericirea omului gloria lui, coincide cu descoperirea plină de bucurie a faptului că Dumnezeu ne vine în întâmpinare şi ne oferă iubirea lui. Astfel experimentăm iertarea Domnului Isus ca o lumină care pătrunde şi vindecă situaţiile de slăbiciune şi de păcat; ne lăsăm astfel pătrunşi de privirea lui care face adevăr în inima noastră, şi care ne dă să savurăm şi să simţim din interior oferta lui de reconciliere. Experienţa de iubire şi de împăcare cu Dumnezeu de obicei trezeşte în inima omului întrebarea: Doamne ce pot face pentru tine? Ce vrei să fac pentru tine?

Exerciţii spirituale
pentru alegerea stării de viaţă

Se desfăşoară între 1 şi 8 august 2005, la Centrul iezuit Manresa din Cluj-Napoca.

Sunt invitaţi să participe tineri şi tinere care vor termina clasa XII, sau sunt studenţi sau lucrează, şi care trăiesc:
- o viaţă intensă de rugăciune şi sacramentală;
- dorinţa vie de a-l sluji pe Dumnezeu şi aproapele;
- dorinţa de a fi aproape de Isus ce îşi poartă crucea;
- o atracţie spre viaţa consacrată, dar care rămân cu întrebarea: unde? cum? şi în ce stare de viaţă?

Pentru participarea la aceste exerciţii spirituale trebuie solicitată fişă de înscriere, prin email, de la adresa: centru.manresa@mail.dntcj.ro

+ Ce să ai la tine? Biblia, un caiet de notiţe, papuci de casă, mâncare sau o ofertă după posibilitate;

+ Ce aşteptăm de la tine? Seriozitate, să soseşti la timp, să rămâi toată perioada, dacă te-ai înscris să fii sigur că participi.

Contactaţi pentru înscriere
Pr. Olivo sau Pr. Jurek
E-mail centru.manresa@mail.dntcj.ro
Str. Tudor Arghezi, 2
400363 Cluj-Napoca
Tel. 0264-406.471
sau 0744-921.777