Revista "Familia creştină" - 01/2005

În copilărie m-am întrebat de multe ori care era povestea statuii din faţa bisericii din orăşelul nostru. Era o statuie ciudată, cu mâinile şi picioarele retezate, cu chipul lovit şi cu o spintecătură la piept. Cu greu îţi puteai da seama că îl reprezenta pe Mântuitorul. Şi totuşi era aşezată pe soclu, sus, să fie văzută bine de toţi.

Iată ce mi-a spus tata, despre ea, care la rândul lui auzise povestea de la tatăl lui.

"Demult, în timpul războiului, bombele au căzut şi în oraşul nostru. Multe case au fost dărâmate şi după război au trebuit refăcute. Când au vrut să cureţe şi curtea bisericii de moloz şi pietre, oamenii au găsit şi statuia Mântuitorului printre resturile de zid. Cum era atât de distrusă, au vrut să o arunce. Dar preotul i-a oprit. Ba chiar a comandat un soclu frumos, de marmură lucioasă, pe care a pus să se graveze cu litere de aur câteva cuvinte:

Cristos nu are mâini
să-i mângâie pe copii,
să-i binecuvânteze pe bolnavi,
nu are alte mâini, decât pe ale noastre.

Cristos nu are picioare azi
S-alerge acolo unde
nevoie e de El,
nu are decât picioarele noastre.

Nici altă inimă nu are Cristos
cu care să iubească şi să ierte, decât chiar inima din piepturile noastre.

Toţi au rămas pe gânduri citind cele scrise pe soclu, căci aceste cuvinte îi făceau să se întrebe ce fel de creştini sunt. Nu cumva doar cu numele? La fel şi eu. După ce am învăţat să citesc, mă opream uneori în faţa statuii fără braţe şi citeam cuvintele vechi. Le-am reţinut pe toate şi, chiar după ce am plecat din oraşul natal la alte şcoli, mai departe, mă întrebam la capătul zilei cu aceleaşi cuvinte,

dacă am fost şi eu mâna lui Cristos în ziua care se încheiase,

picioarele Lui neobosite,

dacă buzele mele au vorbit despre mila Tatălui Ceresc,

dacă inima mea a iubit cât iubeşte inima Lui ..."