Revista "Familia creştină" - 01/2005

Nu este uşor să vorbim astăzi despre tandreţe şi gingăşie. Echivocul şi ambiguităţile la care sunt supuşi termenii ar fi motivul principal al acestei dificultăţi. Aş aminti două moduri de interpretare greşită. Primul este acela de a identifica tandreţea cu sentimentalismul, cu dulcegăria, ce ar atrage cu sine acuza de romantism. Al doilea, de a considera că tratarea unui astfel de argument este semnul unei concesii făcute slăbiciunilor umane. Dar dacă privim la identitatea lor cea mai profundă, tandreţea şi gingăşia sunt legate cu două dintre exigenţele fundamentale înscrise în inima fiecărui om: a dori să iubeşti şi a te şti iubit. Ele ating persoana umană - bărbat sau femeie - în toate sferele sale: biologică, psihologică şi spirituală. Ajunge să amintim privirea cu care o mamă îşi adoră pruncul ca să înţelegem nobleţea unui astfel de sentiment; ori să ne gândim la iubirea adevărată dintre doi tineri ca să întrezărim veşnicia acestuia.

În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX), cuvântul "tandreţe" are următoarea explicaţie: "afecţiune plină de duioşie, de delicateţe, de gingăşie, de sensibilitate". În schimb, la cuvântul "gingăşie" găsim scris atât "calitatea de a fi gingaş, plăpând, firav, delicat, fin; frăgezime, graţie, delicateţe" cât şi "manifestare plină de delicateţe, de sensibilitate, de duioşie". Pentru o lume invadată de violenţă şi brutalitate, toate aceste caracteristici ar putea fi semnul slăbiciunii. Tot mai des răspândită este ideea că aceste sentimente sunt calităţi strict feminine, sau prea puţin "virile", nobile pentru o femeie şi dezonorante pentru un bărbat. În realitate este o falsă prezumţie. Am putea oare susţine că sensibilitatea şi capacitatea de a exprima afectul, grija faţă de viaţă, frumuseţea iubirii faţă de Dumnezeu sunt atitudini excluse din orizontul bărbatului şi prezente doar în cel al femeii? Categoric, nu! Tandreţea şi gingăşia privesc atât femeia cât şi bărbatul, umanitatea lor şi vocaţia lor la iubire şi comuniune. Împreună sunt chemaţi la aceeaşi şcoală a tandreţii pentru a construi "civilizaţia iubirii" (expresia aparţinând papei Paul al VI-lea). Şi ce înseamnă a merge la această şcoală dacă nu o deschidere spre Dumnezeu, izvor şi culme a oricărei gingăşii.

Tandreţea lui Dumnezeu ar putea fi comparată cu sânul matern care învăluie cu căldură şi hrăneşte: "Când iubeşti - o spune într-un mod minunat poetul Kahlil Gibran - nu spune: 'Îl am pe Dumnezeu în inimă'. Dar spune 'Sunt în inima lui Dumnezeu'". Tandreţea şi gingăşia sunt această învăluire a iubirii, o climă iubitoare plină de atenţie şi afect. "După cum respiraţia - spune Jean Guitton în opera sa "L'amour humain" - are nevoie de o atmosferă, la fel şi iubirea are nevoie de o erosferă". Aşadar tandreţea este expresia acelei forţe vitale, afective cu care omul este dotat prin natură, forţă care este activată întâlnirea cu altul (iubire) şi cu Altul (dragoste/caritate).

În continuare prezentăm un citat din scrisoarea Familiaris Consortio, nr. 11, în care, chiar dacă nu se vorbeşte în mod explicit de tandreţe şi de gingăşie, putem identifica o serie de elemente importante: "Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa: chemându-l la existenţă din iubire şi, în acelaşi timp, la iubire. Dumnezeu este iubire şi trăieşte în sine însuşi un mister de comuniune personală de iubire. Creându-l pe om după chipul său şi conservându-i existenţa, Dumnezeu înscrie în umanitatea bărbatului şi a femeii vocaţia, adică capacitatea şi responsabilitatea iubirii şi a comuniunii. Pentru aceasta, iubirea este vocaţia fundamentală şi înnăscută a fiecărei fiinţe umane. Întrucât este spirit întrupat, adică suflet care se exprimă în trup şi trup însufleţit de un spirit nemuritor, omul este chemat la iubire în totalitatea sa unificată. Iubirea îmbrăţişează chiar şi trupul uman, iar trupul este făcut părtaş de iubirea spirituală. Revelaţia creştină cunoaşte două moduri specifice de realizare a vocaţiei spre iubire a întregii persoane umane: căsătoria şi fecioria. Fiecare dintre aceste două forme reprezintă o concretizare a adevărului cel mai profund al omului, a 'fiinţei lui după asemănarea lui Dumnezeu'".

Dacă vocaţia fundamentală a omului este iubirea, familia este desigur primul loc în care persoana umană poate învăţa să iubească cu adevărat, este prima instanţă în care fiecare persoană umană ar trebui să dobândească conştiinţa întâlnirii cu celălalt şi în care ar trebui să respire atmosfera gingăşiei şi tandreţii. Prin însuşi actul creaţiei, Dumnezeu înscrie în om capacitatea şi responsabilitatea iubirii şi comuniunii. Este vorba de o realitate înnăscută. Un dar care cere un răspuns conştient şi liber, responsabil. La acest răspuns este chemată să participe persoana umană în totalitatea sa, trup, suflet şi spirit. Nu este deloc întâmplătoare, din acest punct de vedere, sublinierea că "omul este chemat la iubire în totalitatea sa unificată".

Tandreţea se situează la frontiera dintre iubirea spirituală şi expresia sa sensibilă. Graţie acestui loc privilegiat, nu este oare tocmai tandreţea cea care face ca întâlnirea dintre persoanele umane să fie pe deplin umană?

Acelaşi citat ne ajută să înţelegem că vocaţia fundamentală a omului la iubire se realizează în cadrul stărilor concrete de viaţă: căsătorie şi feciorie, prezentate ca o concretizare a adevărului cel mai profund despre fiecare om în parte. În ambele stări de viaţă tandreţea şi gingăşia joacă un rol cheie. Ele dau conţinutul şi forma vocaţiei fundamentale a omului la iubire şi comuniune. Adevărul este valabil pentru persoanele consacrate, care prin starea lor de viaţă şi prin exemplul vieţii lor, sunt purtătorii unei mărturii speciale despre tandreţea lui Dumnezeu. În acelaşi timp, este valabil şi pentru soţi şi misiunea lor de părinţi, familia fiind locul primar fundamental şi indispensabil în care se descoperă, se învaţă şi sunt trăite gingăşia şi tandreţea.