Revista "Familia creştină" - 01/2005

Una dintre devoţiunile deosebit de populare în rândul credincioşilor, practicată în parohii în special în Postul Paştelui, este Calea Crucii, care urmăreşte drumul parcurs de Cristos din pretoriul lui Pilat din Pont până la mormânt. În secolul al XVI-lea, acest drum a fost numit oficial "Via Dolorosa" (Calea Durerii) sau simplu Calea sau Staţiunile Căii Crucii. Vă propunem o incursiune în istoria Bisericii, pentru a urmări evoluţia acestei devoţiuni.

Tradiţia spune că Preasfânta Fecioară Maria mergea zilnic la locurile pătimirii Domnului nostru Isus Cristos. După ce împăratul Constantin a legalizat creştinismul, în anul 312, această cale a fost marcată cu cele mai importante staţiuni ale sale. Sf. Ieronim (342-420), trăind în Betleem în ultima parte a vieţii sale, arată că mulţimi de pelerini din diferite ţări vizitau aceste locuri sfinte şi parcurgeau Calea Crucii.

Devoţiunea a continuat să crească în popularitate. În secolul al V-lea, a apărut în Biserică interesul pentru "reproducerea" locurilor sfinte în alte zone, pentru ca pelerinii care nu puteau merge în realitate în Ţara Sfântă să o poată face într-un mod devoţional, spiritual, în inimile lor. De exemplu, Sf. Petronius, Episcop de Bologna, a construit un grup de capele la Mănăstirea San Stefano, care reprezentau cele mai importante sanctuare din Ţara Sfântă, inclusiv câteva dintre staţiuni.

În 1342, franciscanii au fost numiţi custozi ai sanctuarelor din Ţara Sfântă. Credincioşii primeau indulgenţe pentru rugăciuni la următoarele staţiuni: la locuinţa lui Pilat, la locul în care Cristos s-a întâlnit cu Mama Sa, acolo unde a vorbit cu femeile, unde l-a întâlnit pe Simon din Cirene, la locul în care soldaţii l-au dezbrăcat de hainele Sale, unde a fost pironit pe cruce şi la mormântul Său.

William Wey, un pelerin englez, a vizitat Ţara Sfântă în 1462 şi se pare că lui îi aparţine termenul de "staţiuni". El a descris felul în care un pelerin mergea pe urmele lui Cristos. Înainte de acea perioadă, calea urmată în mod obişnuit era în sens invers faţă de cea din zilele noastre - mergând de la Muntele Calvar la locuinţa lui Pilat. În acele timpuri, se pare că avusese loc inversarea - drumul mergând de la locuinţa lui Pilat la Calvar.

Când turcii musulmani au blocat accesul în Ţara Sfântă, reproduceri ale staţiunilor au fost realizate în centre spirituale populare, multe dintre ele aparţinând unor artişti renumiţi şi fiind considerate astăzi capodopere. În 1587, Zuallardo relata că musulmanii interziceau oricui "să facă vreo oprire sau vreun act de veneraţie [la staţiuni] cu capul descoperit, sau orice alt fel de manifestaţie", suprimând practic această devoţiune în Ţara Sfântă. Cu toate acestea, devoţiunea a continuat să crească în popularitate în Europa.

În acea perioadă, numărul de staţiuni varia. William Wey a numărat 14 staţiuni, dar numai cinci dintre ele corespund cu cele din ziua de astăzi. Unele versiuni includeau casa lui Dives (bogatul din parabola cu săracul Lazăr), poarta oraşului prin care a trecut Cristos şi locuinţele lui Irod şi a lui Simon fariseul. În 1584, o carte scrisă de Adrichomius şi intitulată "Ierusalim, aşa cum a strălucit în timpul lui Cristos", vorbeşte despre 12 staţiuni care se potrivesc cu cele din varianta actuală. Această carte a fost tradusă în mai multe limbi şi s-a bucurat de o largă circulaţie. În secolul al XVI-lea, au apărut cărţi devoţionale în care erau 14 staţiuni cu rugăciuni pentru fiecare dintre ele.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, amplasarea staţiunilor în biserici a devenit tot mai populară. În 1686, Papa Inocenţiu al XI-lea, datorită faptului că puţini oameni puteau călători în Ţara Sfântă din cauza asupririi musulmane, a acordat dreptul de a se amplasa staţiuni în toate bisericile franciscanilor, şi a dispus ca aceleaşi indulgenţe să le fie acordate acestora şi celor care li se alăturau în practicarea devoţiunii, ca în cazul unui pelerinaj real. În 1726, Papa Benedict al XIII-lea a extins aceste indulgenţe la toţi credincioşii.

Cinci ani mai târziu, Papa Clement al XII-lea a permis să fie amplasate staţiuni în toate bisericile, şi a fixat numărul lor la 14. În 1742, Papa Benedict al XIV-lea a cerut tuturor preoţilor să îşi îmbogăţească bisericile cu Calea Crucii, care trebuia să includă 14 cruci şi era în mod obişnuit însoţită de picturi sau imagini ale fiecărei staţiuni în parte. Popularitatea devoţiunii a fost de asemenea încurajată de predicatori precum Sf. Leonardo Casanova (1676-1751) din Porto Maurizio, Italia, care a amplasat peste 600 de seturi de staţiuni în toată Italia.

În prezent, sunt 14 staţiuni tradiţionale: Isus este osândit la moarte; Isus ia crucea pe umeri; Isus cade întâia oară sub povara crucii; Isus întâlneşte pe Maica sa mâhnită; Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă crucea; Veronica şterge faţa lui Isus cu o mahramă; Isus cade a doua oară; Isus le mângâie pe femeile din Ierusalim care plâng; Isus cade a treia oară sub povara crucii; Isus este dezbrăcat de hainele sale; Isus este răstignit pe cruce; Isus moare pe cruce; Isus este luat jos de pe cruce; Isus este înmormântat. Datorită legăturii intrinseci pe care o au patima şi moartea Domnului cu Învierea Sa, unele cărţi de rugăciuni includ o a 15-a staţiune, care aminteşte Învierea. Se acordă indulgenţă plenară pentru aceia care, întrunind condiţiile obişnuite pentru dobândirea indulgenţelor, se roagă cu evlavie Calea Crucii, deplasându-se de la o staţiune la alta, acolo unde sunt amplasate în mod legitim, şi meditând la patima şi moartea Domnului ("Enchiridionul Indulgenţelor", nr. 63).

Cei care sunt în imposibilitatea de a merge într-o biserică, pot obţine aceeaşi indulgenţă citind şi meditând cu evlavie patima şi moartea Domnului, timp de o jumătate de oră. Continua importanţă a staţiunilor în viaţa devoţională a catolicilor este atestată atât de către Papa Paul al VI-lea, care a aprobat în 1975 o versiune a staţiunilor bazată pe Evanghelie, cât şi de către Papa Ioan Paul al II-lea, care de asemenea a scris propria sa versiune.