Revista "Familia creştină" - 01/2005

Primul număr tipărit al revistei noastre v-a propus un interviu despre Liturghie, realizat cu colaborare a diverşi preoţi. La solicitarea unui cititor, şi folosind unele din întrebările propuse de el, în acest număr vă oferim un nou interviu, tot cu colaborarea mai multor preoţi, despre Spovadă. Aşteptăm sugestiile Dvs pentru alte teme!

- Unii creştini îşi "rezolvă" iertarea păcatelor printr-un dialog direct cu Dumnezeu. Părinte Cazimir Budău (Bucureşti), ajutaţi-mă să înţeleg de ce la catolici şi la ortodocşi este nevoie de un preot care să intermedieze spovada? Doar Dumnezeu iartă, nu preotul!

- Cred că răspunsul nu poate porni decât de la Evanghelia după Ioan (20,22-23), unde Isus, după înviere, le apare apostolilor şi le spune: "Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute". Dintotdeauna Dumnezeu s-a adresat oamenilor prin intermediul unor oameni aleşi de El: Moise, Profeţii şi alţii în Vechiul Testament, Isus - Mediatorul perfect -, apostolii şi succesorii lor în Noul Testament şi în continuare. Episcopii iartă păcatele prin mandat direct de la Cristos (prin apostoli), iar preoţii prin mandatul primit de la Episcopi, conform tradiţiei dintotdeauna a Bisericii.

Trebuie ţinut cont şi de faptul că păcatul cauzează ruptura şi de Dumnezeu şi de Biserică. Sf. Paul ne spune: "Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună (1Cor 12,26). Astfel, păcatul are efect nu doar pe "verticală", faţă de Dumnezeu, ci şi pe "orizontală", faţă de restul trupului, deci şi împăcarea, iertarea trebuie să aibă loc în ambele dimensiuni. Iertând păcatele, preotul acţionează în numele lui Dumnezeu, dar şi în numele Bisericii. În felul acesta, deşi are loc în cadru privat, spovada capătă dimensiuni comunitare, aşa cum trebuie să aibă orice celebrare sacramentală. Deşi neesenţial, este important şi aspectul pastoral. Duhovnicul îl poate ajuta pe penitent, prin sfaturi, să evite pe viitor săvârşirea păcatului şi îi poate insufla dorinţa unui raport nealterat cu Dumnezeu şi cu aproapele.

- Înţeleg... Şi cum anume să aleg la cine să mă spovedesc, părinte Cornel Cadar (Iaşi)? Ştiu că preoţii mai în vârstă sunt mai severi la spovadă, că cei tineri sunt de regulă mai înţelegători... Iar la preotul paroh nu merg căci ne ştim, şi îmi e ruşine de ce părere şi-ar putea face despre mine...

- Ne putem spovedi la orice preot, deşi este recomandat să o facem la acelaşi preot. Cu siguranţă la spovadă nu ne aşteptăm să fim lăudaţi. Dar nici într-un caz nu trebuie pornit de la ideea: "Mă cunoaşte... Ce-o să spună preotul?" Preotul este un martor al întoarcerii noastre la Dumnezeu care ne oferă dezlegarea. Se va bucura împreună cu noi că ne-am întors şi am găsit casa Tatălui. Îşi va aminti de cele scrise în Sfânta Scriptură: "E mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se întoarce decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de pocăinţă". Preotul ştie că el însuşi are nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Să ne amintim de pilda fiului risipitor. Când ia decizia să se întoarcă acasă, fiul cel mic nu se gândeşte ce va spune tatăl. Dimpotrivă, rememorând tot ce a făcut, se decide să se ducă la tatăl şi să-i spună: "Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă număr printre fiii tăi". Îmi amintesc de cuvintele lui Nicolae Steinhard (Jurnalul fericirii), care exprimă ideea că atunci când vorbim despre ruşine trebuie să vorbim numai într-un anumit sens: "Poţi să nu păcătuieşti de frică. E o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de ruşine. O teribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne, a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Cristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine".

Sunt convins că, dacă păstrăm aceste consideraţii în minte, altfel ne vom duce la scaunul de mărturisire. Rămâne, desigur, şi varianta pentru penitent de a alege preotul care crede că îl poate ajuta mai mult, deşi, după cum am spus, nu are importanţă la care preot ne spovedim. Întoarcerea la Dumnezeu şi dorinţa noastră de a sta alături de El sunt cele mai importante în cadrul spovezii şi nu preotul prin care noi ne întoarcem.

- Înţeleg că nu trebuie să îmi fie ruşine de preot, dar totuşi, îi spun despre lucruri intime, personale, din viaţa mea... Nu mă simt în largul meu. Mi s-a spus că tot ce mărturisesc este "păzit" de secretul spovezii. Este adevărat, părinte Ioan Fărcaş (Blaj), că preotul nu poate să divulge în nici o situaţie ceea ce eu i-am spus în timpul spovezii?

- "Când preotul ridică mâna care binecuvântează şi rosteşte cuvintele dezlegării, el acţionează in persona Christi, nu numai ca reprezentant, dar mai ales ca instrument uman în care este prezent şi acţionează în mod tainic şi real Cristos Domnul, Dumnezeu cu noi, mort, înviat şi viu pentru mântuirea noastră". Aşa scrie pentru întreaga Biserică Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, în Scrisoarea apostolică "Dives in misericordia" - Bogat în milostivire, la nr. 13. Prin urmare, hotărât să mergi la spovadă, trebuie să fii convins că mergi să întâlneşti iubirea milostivă a lui Dumnezeu care se concretizează în iertare.

Trebuie schimbată puţin "fizionomia" atitudinii faţă de Sfânta Spovadă. Adică nu mergi să fii condamnat, mergi să fii iertat; nu mergi să fii demolat, mergi să fii restaurat; nu mergi să fii înspăimântat, mergi să fii uşurat; nu mergi să fii împovărat, mergi să fii eliberat, conştient că ceea ce se întâmplă acolo este lucrarea lui Dumnezeu, prin preotul Său, cu omul. De aceea, penitentul trebuie să se elibereze de sentimentul de vină, pentru a descoperi bucuria iertării, încredinţându-se milostivirii divine şi aflând libertatea de fiu al lui Dumnezeu. Sfântul Augustin spune că penitentul căit şi dezlegat "este luat de mână de Dumnezeu pentru zborul înalt spre casa Sa".

Papa Paul al VI-lea spunea că Biserica trebuie să devină "expertă în omenie". Adică, ea nu trădează, ea ajută pe om să găsească sau să regăsească bucuria Domnului. "Omul lui Dumnezeu", preotul, nu se poate comporta altfel în spovadă decât "în chipul lui Dumnezeu". Într-o rugăciune euhologică se spune: "Dumnezeule, Ce nu ţii minte răul". Deci, Dumnezeu nu ţine minte răul! Tot aşa şi preotul nu poate ţine minte răul penitentului pentru a-l putea divulga vreodată. El este de altfel obligat de canoane la păstrarea secretului spovezii. De păcatul de divulgare a acestui secret nu poate primi dezlegare de la un alt preot, nici de la Episcop, ci este o dezlegare rezervată Scaunului Apostolic, adică Papei (can. 728 din CCEO sau 1328 din CIC). Totul ceea ce spunem la spovadă rămâne deci un secret, un secret sigilat în inima milostivă a lui Dumnezeu. Singurul lucru pe care-l poate "divulga" preotul este că penitentul a fost iertat, a fost beneficiarul milostivirii cereşti devenind un "om nou". Această minune o poate spune adunării credincioşilor, o poate spune soţiei lui, dacă este căsătorit. Aceasta este "vestea cea bună"!

- M-am spovedit până acum la mulţi preoţi şi am primit tot felul de canoane. Am o curiozitate, şi poate mă puteţi lămuri, părinte Liviu Bălăşcuţi (Bucureşti): cum stabilesc preoţii ce canon să dea credinciosului venit la spovadă? Există un set de reguli? Există un "îndrumar" care spune ce canon pentru ce păcat? Este un act la absoluta alegere a preotului?

- Pocăinţa sau canonul este un gest reparator pentru păcatele comise, dar rămâne un gest simbolic din partea penitentului, căci ce penitenţă ar putea egala ofensa adusă lui Dumnezeu prin păcatele noastre? Ceea ce restabileşte ordinea şi armonia distruse de păcat nu este cantitatea rugăciunilor spuse de penitent ca pocăinţă. Isus este Cel care se jertfeşte în noi şi împreună cu harul său restabileşte ordinea şi armonia distruse de păcat. Pocăinţa sacramentală este modalitatea minimă prin care penitentul îi spune lui Dumnezeu: "îmi pare rău", şi are valoare dacă este îndeplinită cu credinţă, cu o autentică părere de rău şi cu hotărârea de a nu mai păcătui. Pocăinţa pe care o dă preotul trebuie să ţină cont de situaţia personală a penitentului şi să caute binele său spiritual.

Nu există un "îndrumar"; preotul trebuie să aibă mereu în vedere ce spune Codul de Drept Canonic. Canonul 978, paragraful 1, spune: "În ascultarea mărturisirilor, preotul să aibă mereu în vedere faptul că îndeplineşte rolul de judecător şi medic şi că a fost orânduit de Dumnezeu ca slujitor al dreptăţii şi al milei divine, ca să aibă grijă de onoarea divină şi de mântuirea sufletelor"; iar canonul 981, adaugă: "în funcţie de natura şi numărul păcatelor, ţinând cont şi de condiţia penitentului, confesorul să impună pocăinţe salutare şi potrivite, pe care penitentul trebuie să le îndeplinească personal".

- Cât de des ar trebui să mă spovedesc? Nu trece zi, oră, să nu păcătuiesc! Ar trebui să am lângă mine permanent un preot! Dar în final ajung rar la preot... Cum ar trebui să procedez, părinte Angelo Pop (Lugoj)?

- Porunca a IV-a a Bisericii ne învaţă: "Să-ţi mărturiseşti păcatele la preotul rânduit, cel puţin odată într-un an, şi la Paşti să te cumineci." Aceasta nu înseamnă că trebuie să ne spovedim doar o dată într-un an. Indicat este chiar de mai multe ori pe an. Dacă ţinem cont de cuvintele lui Isus din Evanghelia după Matei: "în ceasul în care nu gândiţi, Fiul omului va veni" (24,44), ne dăm seama cât de important este să ne spovedim de îndată ce am săvârşit un păcat de moarte. Dacă ne dor dinţii, alergăm de îndată la farmacie după medicamente sau la medicul stomatolog să ne trateze, luăm apoi hotărârea de a folosi cât mai des periuţa şi pasta de dinţi şi de a trece mai des pe la stomatolog, iar după un timp uităm de toate. La fel se întâmplă şi cu spovada şi cu examenul de conştiinţă din fiecare seară. De ce oare uităm că mărturisirea mai deasă a păcatelor, chiar şi lesne iertătoare, ne ajută să ne formăm conştiinţa, să luptăm împotriva înclinaţiilor rele, să progresăm în viaţa spirituală?

Sfântul Ioan Gură de Aur îi certa pe cei ce se spovedeau rar: "Eu sunt gata ziua şi noaptea să vă ascult spovedaniile. Iar dacă s-ar întâmpla ca cineva să păcătuiască noaptea, să vină şi să mă trezească din somn, şi eu îl voi asculta". Dumnezeu e atât de bun încât ne iartă la orice oră. Concluzie: păcatele de moarte trebuie spovedite numaidecât, iar pentru cele uşoare îndemnul meu este că nu trebuie să treacă mai mult de trei săptămâni, hai să fim îngăduitori o lună, fără să fie mărturisite.

- Aceasta este ultima întrebare? Exact aşa păţesc şi la spovadă: timpul trece repede şi nu ajung să stau de vorbă suficient cu preotul! Aş avea atâtea să îl întreb, aş aştepta atâtea să îmi spună, dar de multe ori spovada este un dialog concentrat, pe marginea unei liste de păcate... Părinte Victor Emilian Dumitrescu (Roman), ce e de făcut?

- Pornind de la faptul că sacramentul spovezii a fost instituit pentru iertarea păcatelor comise, acel dialog mai mult sau mai puţin concentrat pe marginea listei de păcate mărturisite rămâne pe primul loc ca importanţă. Preotul este dator să înţeleagă bine nu doar păcatele comise cu gravitatea lor în sine, dar şi pe cel care le-a comis. Trebuie să privească în trecut pentru a înţelege - nu detaliat, dar suficient de bine - păcatul comis şi gradul de culpabilitate al penitentului; trebuie să cerceteze în prezent starea de părere de rău a penitentului; trebuie să privească în viitor, verificând şi inducând dispoziţia penitentului pentru a-şi lua propuneri bune de a nu mai cădea, dând şi sfaturile pe care le consideră necesare pentru a remedia şi pentru a preveni.

Desigur că pot exista şi există şi situaţii în care nici acest dialog nu se poate prelungi prea mult din motive de timp sau de aglomeraţie. Nu este nici o greşeală, dimpotrivă este recomandat şi lăudabil ca penitentul să solicite preotului o întrevedere în afara sacramentului pentru un dialog mai aprofundat şi de consiliere duhovnicească.

Sfântul Ioan Nepomuk - Martirul secretului spovezii

Nepomuk este o mică localitate din Boemia despre care poate nu s-ar fi ştiut nimic niciodată, dacă în anul 1320 nu s-ar fi născut aici, dintr-o familie de oameni înaintaţi în vârstă, care s-au rugat mult lui Dumnezeu să aibă şi ei un copil, acela care avea să rămână în istoria Bisericii cu numele de Ioan Nepomuk. După ce a fost hirotonit preot i s-a încredinţat misiunea de predicator în catedrala oraşului. S-a remarcat însă nu numai ca predicator, ci şi ca un deosebit medic al sufletelor, pe care le ajuta prin spovadă.

La Ioan Nepomuk au apelat oameni simpli, dar şi persoane înstărite, chiar şi soţia regelui Venceslav. Tânărul rege, care trăia în necurăţie, presupunea acelaşi lucru despre soţia sa, ajungând să îşi închipuie tot felul de scenarii întunecate. Pentru a se linişti, a apelat la Ioan Nepomuk pentru a afla ce spusese în spovadă soţia sa. "Nu este îngăduit", a fost răspunsul lui Ioan. Regele a recurs la ameninţări, dar răspunsul pe care l-a primit a fost acelaşi. Atunci a poruncit să fie aruncat în carceră şi torturat. Eliberat pentru puţină vreme, în ziua de 16 mai 1383, preotul a fost chemat din nou la rege: "Vorbeşte, ori vei muri", i-a spus acesta.

Refuzând din nou să rupă sigiliul sacramental al spovezii, Ioan Nepomuk a fost dus şi aruncat în apele râului Moldava. Trupul i-a fost recuperat şi înmormântat în catedrala din oraş. Limba care a ştiut să tacă a rămas intactă după secole, dând şi astăzi mărturie despre secretul spovezii.