Eliminarea din ecuaţie a oricărei forme de viaţă paralelă, străină de celălalt: avem firi diferite, îndatoriri diferite, talente diferite, personalitate formată, dar să dorim mereu şi să ne străduim ca fiecare faţetă a acesteia să fie tot mai armonioasă cu personalitatea celuilalt, să o dezvoltăm pentru a i-o împărtăşi, a i-o dărui şi fiecare activitate să ţină cont de el. Soţii îşi sunt fideli angajându-se zilnic să se adapteze unul la celălalt şi să crească împreună.

Stabilirea unei priorităţi o dată pentru totdeauna: nici nevoile individuale, nici cariera, nici împlinirea personală, nici alte persoane nu au întâietate în faţa nevoilor cuplului.

Conştiinţa că Dumnezeu i-a unit şi că prin harul Său îi binecuvântează neîncetat, şi la bine şi la greu, pentru a putea rămâne împreună, pentru a creşte în iubire şi a duce o viaţă sfântă, adică pentru a fi fericiţi. Dacă rămân în Dumnezeu, rămân împreună.

Comunicarea activă, reală, care se naşte din deschiderea inimii pentru a te lăsa cunoscut tot mai bine şi pentru a-l primi pe celălalt tot mai deplin. Înfloreşte o tot mai frumoasă prietenie între soţi, de care nu se pot bucura aceia care nu-şi văd căsătoria din perspectiva duratei, a unirii pe viaţă.

Mila fiecăruia faţă de slăbiciunile celuilalt soţ, îngăduinţa, răbdarea şi susţinerea lui în lupta cu răul, promptitudinea iertării şi graba împăcării îi dau acestuia încredere că este iubit, pentru sine şi necondiţionat, primit. Tensiunile sunt inerente, ciocnirile apar; nu trebuie negate, ci recunoscute şi înfruntate pentru a putea fi transformate, prin efortul comun, în şanse pentru o şi mai bună înţelegere. Nici o supărare să nu ţină mai mult de trei minute: împăcarea nu trebuie să aştepte la rând, după dovedirea dreptăţii unuia sau a altuia, după o lecţie pe care să o primească "vinovatul"...

Întotdeauna adevărul, şi nu aparenţa adevărului. Lumea acordă mai mult credit aparenţei, exteriorului, "imaginii", decât fondului, dar între soţi să nu fie aşa: în nici o privinţă să nu dea un lucru drept altul, cuvântul să ascundă adevărul în loc să-l rostească, faptele să fie o mască pentru o altă realitate. O relaţie în adevăr presupune şi construieşte încrederea reciprocă şi îi face pe soţi liberi.

Nici "micile minciuni nevinovate" nu au ce căuta între cei doi, căci le tocesc sensibilitatea şi tulbură limpezimea relaţiei, iar în timp pregătesc calea unor alte minciuni cu care soţul sau soţia sunt înşelaţi.

Îmbrăţişarea conjugală prin care soţii se dăruiesc unul altuia: ea exprimă încrederea totală, şi contribuie la consolidarea ei. Prietenia tot mai profundă, dovezile de iubire altruistă şi tandreţea de zi cu zi îi dau tot mai mult conţinut şi tot mai multă semnificaţie. Soţii se descoperă mereu, sunt mereu surprinşi şi recunoscători pentru darul primit, iar rutina pe care o invocă drept scuză cei infideli nu-şi găseşte niciodată vad între ei.

Încrederea în dragostea lui Dumnezeu îi face să nu se îndoiască de înţelepciunea cu care El a rânduit ca îmbrăţişarea conjugală să fie şi cale de transmitere a darului vieţii, şi să o trăiască în adevărul ei: să nu despartă împărtăşirea dragostei de capacitatea lor de procreare.

Răspândirea largă a contracepţiei nici pe departe nu a servit dragostea, cum amăgesc promotorii diferitelor forme de contracepţie; dimpotrivă, i-a subminat simţul responsabilităţii faţă de primirea unei noi vieţi, şi a încurajat legăturile întâmplătoare.

Întreţinerea atmosferei de cuib, care transformă locuinţa în cămin.

Niciodată glume care iau fidelitatea în râs, ţinută provocatoare, flirt; oricât de obişnuite şi, de aceea, oricât de inofensive ar părea; nu fac decât să reducă pe nesimţite capacitatea de apărare a cuplului faţă de primejdia infidelităţii.