Revista "Familia creştină" - 01/2005

Lacrima unui părinte bătrân e tare grea. Fiul are nevoie de ajutor, are mare nevoie, dar pe el nu-l mai servesc puterile, nici bătaia timpului, nici depărtarea: vremea când era plin de energie, de nu-i stătea nimic în cale, a trecut, drumul rămas de acum înainte e mult mai scurt decât cel din urmă, iar legătura aceea dintre părinţi şi fiu, din dulcea-dusă copilărie, s-a schimbat atât de mult! A crescut în locul ei un spaţiu în care se petrec multe despre care părinţii nu ştiu şi la care nu iau parte, unde fiul lor trăieşte ca adult, o altă viaţă decât viaţa lor. Aşa stând lucrurile, cum să-l ajute?

Sfâşierea unei mame prietene pentru destrămarea familiei fiului, frământarea şi nerăbdarea ei în căutarea soluţiilor mi-au atras atenţia că, iată, chiar dacă bătrână, mama simte că misiunea ei faţă de copil nu încetează; doar că răspunsurile de odinioară, de pe vremea când acesta era abia un băiat, nu se mai potrivesc şi de aceea nu dau roade şi nici nu sunt bine primite. Care sunt cele bune oare? Care este sprijinul de care are nevoie pentru a fi fericit, căci, în cele din urmă, despre nefericire şi fericire e vorba?

Din mozaicul fericirii, aşa cum mama i-o dorea fiului ei, lipsesc câteva piese, piese frumoase, piese semnificative: soţia, fiica, viaţa de familie. Fără de acestea, mama nu se poate bucura destul nici de caracterul lui admirabil, nici de inima lui sensibilă şi generoasă, nici de devotamentul lui de tată, nici de dragostea lui filială, nici de sănătate, nici de reuşita profesională, nici de confortul material,... de nimic. Singurătatea lui îi rupe inima. Se gândeşte că numai o altă soţie l-ar putea împlini.

În pas cu lumea

"Şi nu gândeşte bine? N-are şi el dreptul la o familie? De ce să nu-şi refacă viaţa, doar e bărbat tânăr! Mai cu seamă că nu el a călcat strâmb, ci ea!"; "Să stea şi să sufere, să lase viaţa să trecă pe lângă el, ca un fraier?"; "Să-i dea satisfacţia asta, ca şi cum dumneaei ar fi unica, prima şi ultima femeie?"; "Şi până la urmă, nici nu trebuie să se mai lege de nimeni şi să se însoare, că sunt destule care să dorească să stea cu un băiat cu situaţia lui... doar n-o să se călugărească acum, să-şi piardă minţile?"; "Voi sunteţi oameni credincioşi, n-aţi citit în Biblie că nu e bine ca omul să fie singur?" Aşa zice lumea. ... Până-ntr-atât încât aceleaşi cuvinte răsună în mintea mamei, de parcă ar fi chiar gândurile ei.

Să reflectăm, împreună cu prietena care mi s-a destăinuit, ca şi cum am fi noi înşine în căutarea soluţiei, pentru că e vorba de o opţiune fundamentală, legată de o problemă fundamentală de viaţă, faţă de care nu avem cum să rămânem străini. Cum a ajuns la această idee?

Spirala coborâtoare

Părinţii văd infidelitatea din tânăra familie şi se cutremură că este lovit legământul până la moarte pe care l-au făcut cei doi soţi în faţa lui Dumnezeu; o resimt acut: fiul lor este trădat, este părăsit, suferă. Planul frumos de viaţă pe care îl construiseră pentru el, cu care l-au crescut, este călcat în picioare şi sfărâmat.

Pornirea lor dintâi, aceea care izbucneşte cu multă patimă, este simţământul înfrângerii, al umilinţei şi mânia.

De la o vreme, mânia e mai puţin vehementă, lucrurile par mai liniştite, odată cu plecarea nurorii şi cu recăsătorirea ei. Nici nu se mai vorbeşte despre ea. E un fel de perdea de tăcere care acoperă izvorul durerii; ea se transformă încet într-un filtru ciudat, prin care, când priveşti la ce s-a întâmplat, realitatea nu mai e atât de chinuitoare, contururile faptelor rănesc mai puţin. Trădarea legământului căsătoresc nu mai e văzută în alb şi negru, ci într-un gri tot mai puţin supărător. Nu, nu e o eliberare născută din iertare, ci un pact nemărturisit cu răul, într-adevăr o cădere la pace.

De aceea, din păcate, distrugerea merge şi mai departe, pe nesimţite, şi privirea clară a omului care caută voinţa lui Dumnezeu e strâmbată: infidelitatea, părăsirea căminului, despărţirea şi recăsătorirea nurorii, care au provocat dezastrul, s-ar putea numi acum, pentru fiul lor, "refacerea vieţii"... Dar poate un lucru rău, să fie altă dată bun?

Binele e unul

Da, binele este să rămâi una cu soţul tău, trup şi suflet, până la moarte. Nu este om care să nu ştie în inima lui acest lucru, să nu-şi dorească acest bine!

Până şi căutarea tristă şi bezmetică a desfrânaţilor strigă ce oribilă este absenţa iubirii mai mari decât egoismul, a iubirii credincioase. "Am experimentat infidelitatea în toate ipostazele: infidelă, amantă a unui soţ infidel şi astăzi înşelată la rândul meu... Din toate acestea am ieşit puternic ataşată faţă de un ideal de iubire în fidelitate, din mai multe motive. Pentru că rareori infidelitatea este izvor de împlinire. Pentru că infidelul fuge adesea de o problemă care există fie în cuplu, fie cu sine. Pentru că deturnează o energie care ar putea fi mai creatoare în propriul cuplu. Pentru că întinează idealul de iubire al persoanei infidele (...). Astăzi, experienţa m-a învăţat că în infidelitate este o mare lipsă de iubire faţă de celălalt şi faţă de sine, care ne duce să răpim din iubirea altora pentru a umple golul din noi. A iubi cu adevărat e o muncă fără răgaz" [1].

Infidelitatea, lipsă de iubire, a produs deja atâta nefericire între cei doi soţi şi în familie...! O nouă infidelitate, din nou lipsă a iubirii, n-ar adânci nefericirea? "Dar mai este vorba de căsătorie, de a construi prin iubire, prin fidelitate, când cei doi sunt despărţiţi, au divorţat, iar ea este recăsătorită?" plânge prietena mea. Prin aceasta este valoros un legământ în faţa lui Dumnezeu, în comparaţie cu o legătură de mâna a doua, prin faptul că nu este "până una-alta", "până ne simţim bine", "până merge", adică pentru o vreme, ci pentru totdeauna. Şi nici nu poate fi altfel, căci Dumnezeu Cel veşnic este parte a legământului celor doi miri, făcut în deplină libertate şi cu toată hotărârea.

Soţii pot greşi, pot păcătui, îşi pot întoarce spatele, inima li se poate răci unul faţă de altul..., dar dacă s-ar întoarce la izvorul căsătoriei, la Dumnezeu, şi-ar da seama că harul căsătoriei este acolo, la fel de sfânt şi de puternic. El schimbă neputinţa şi obida în forţă şi curaj, inspiră gândurile bune, face adevărul să strălucească şi să convingă şi generează fapte binefăcătoare.

Un părinte străin de Dumnezeu - şi poate obosit - ar spune: "Nu se mai poate! Lucrurile au mers prea departe!" şi nici nu ar încerca să afle mai mult despre fondul căsătoriei, despre miezul ei spiritual. Sau mă înşel? Poate chiar el, spunând: "E un drum închis, am încercat totul!", afirmă în acelaşi timp că soluţiile de cârpeală n-au cum să ţină. Afirmă de fapt că demnă de luat în seamă este numai acea soluţie care pune în acţiune forţa spirituală a omului.

Ce înseamnă aceasta? Ceva diferit de o relaţie cu o altă femeie, din supunerea la mentalitatea curentă că dorinţele sexuale nu pot fi controlate; ceva diferit de lecţia pe care un soţ să i-o dea celuilalt, de demonstrarea vinei unuia sau a celuilalt... Ceva diferit de aceste soluţii comune, uzate şi, dovedit, proaste.

"E şi el doar un om..." vs. "E om!"

Un părinte matur ar trebui să ştie, chiar şi numai din experienţă, că în căsătorie nu aduce nici un bine să nu te poţi stăpâni; că nu funcţionează plătirea cu aceeaşi monedă, ochiul pentru ochi şi dintele pentru dinte, răul pentru rău. Un gol, o lipsă, nu se umple cu o altă lipsă, ci tocmai aducând ceea ce lipseşte. Lipseşte limpezimea minţii? Cumpăneşte cât pentru doi. Lipseşte fidelitatea? Fii tu fidel. Lipseşte iubirea generoasă? Dăruieşte-o tu, dăruieşte-te tu.

"Eşti şi tu om..." înseamnă, fără îndoială, "Eşti şi tu limitat, cu puteri puţine, cu slăbiciuni destule". Dar mai înseamnă şi "Eşti şi spiritual, eşti al lui Dumnezeu! Cu Dumnezeu poţi îndrăzni lucruri mari! El e de partea voastră, nu renunţă niciodată".

Un părinte bun nici nu se gândeşte să-i dea copilului lui ceva care să-i dăuneze sănătăţii, nu-i aşa? Aminteşte-ţi, dragă prietenă, cu câtă grijă, când era micuţ, îi căutai mâncarea cea mai potrivită, mai hrănitoare, cu câtă atenţie i-o pregăteai, cât de neîmpăcată erai dacă ştiai că îi lipseşte ceva... Cu cât drag i-ai căutat o şcoală bună, cărţi bune, un învăţător devotat..., şi câte altele, care ţin de datoria de părinte. De ce să coborâm acum ştacheta? De ce să ne mulţumim acum, pentru copilul nostru, adult deja de mulţi ani, cu "înlocuitori" de fericire?

Să nu păţim şi noi ca şi cu darul zânei din poveste: "Îţi voi îndeplini trei dorinţe. Gândeşte-te bine, căci nu e cale de întors, după ce ai ales o dată". Şi invariabil, omul miluit de zână îşi irosea primele două şanse cu dorinţe necugetate, care-l nenoroceau, iar apoi, cu cea de-a treia cerere, o ruga să binevoiască să-l scape de pacoste. Ce daruri preţioase ar fi putut primi..., dar a rămas cu mâna goală, pentru că a făcut alegeri slabe, pentru că s-a mulţumit cu fleacuri, pentru că nu s-a încumetat să ceară ce era mai bun!

Timpul rămas pentru a ne ajuta fiii la necaz ne presează, căci nu mai suntem tineri. Nefericirea lor la fel. Mai putem încă alege ajutorul cel bun, adevăratul ajutor, şi cere de la Dumnezeu pentru ei. Dumnezeu, care le este alături, nu va întârzia să răspundă lacrimilor noastre.

Dorinţa cea mai bună

Bărbatul despre care vorbim este soţ, chiar dacă nu trăieşte alături de soţia lui, şi este tată, chiar dacă îşi întâlneşte fetiţa doar la sfârşit de săptămână. Împlinirea ca soţ şi ca tată, în aceste condiţii, pare nebunie curată celor ce măsoară cu o măsură mică.

Şi totuşi, el are la îndemână mijloacele pentru a se sfinţi, împlinindu-şi îndatorirea de a contribui atât la binele soţiei sale, cât şi la creşterea şi educarea fetiţei. A rămas singur, dar a rămas răspunzător. Nimeni altcineva nu are această răspundere, căci bărbatul cu care soţia s-a recăsătorit nu i-a putut-o răpi. Soţul va fi spus poate cândva: "Ea e moartă pentru mine...", dar nu este, este vie; cât timp trăieşte, Dumnezeu o aşteaptă şi-i oferă harul Lui, iar persoana cea mai apropiată de ea, prin care El lucrează într-o căsătorie, este acela de care este legată sacramental, printr-o Sfântă Taină: soţul.

Cine altcineva să fie mai ascultat decât el, atunci când imploră de la Domnul viaţă bună, după voia Lui, pentru soţie şi copil, pentru sfinţirea lor? Cine este mai chemat decât el să vegheze la buna educare a fetiţei, mai ales la formarea ei creştină?

Mai mult, mărturia lui de fidelitate faţă de soţie, refuzul lui de a contracta alte legături, îi va da acesteia un semn de iubire spirituală şi de eroică dăruire de sine, aşa cum noi, cei mai puţin încercaţi, neglijăm să-l dăm soţului sau soţiei, în vârtejul vieţii de toate zilele. Mărturia aceasta va rodi, mai văzut sau mai tainic, dar va rodi cu siguranţă.

Fetiţa, derutată de sensul tulbure al existenţei unei a doua familii, alături de un alt bărbat decât tata, va primi enorm pentru formarea ei ulterioară ca femeie, ca viitoare soţie sau călugăriţă; în schimb, fără nici o mărturie de fidelitate, ea nu ar vedea că aceasta este posibilă, că este semnul totalei dăruiri de sine.

Fiul nostru are nevoie de părinţi curajoşi şi optimişti, a căror prezenţă caldă, dar discretă, îi este alături; părinţi care îi arată farul strălucind în noapte şi nu se înspăimântă să-l îndemne să lupte cu furtuna, să dea ce are mai bun, să-şi dea adevărata măsură, pentru a-şi duce la liman nava cea greu încercată.

Numai la lucruri înalte, de preţ, nobile, demne de om, care construiesc veşnicia, să-i încurajăm pe copiii noştri adulţi, aflaţi în cumpănă, dacă îi vrem fericiţi. Să nu ne mulţumim cu nimic mai puţin pentru dragii noştri!

Note: [1] mărturia unei femei de 33 de ani, citată de pe situl web unei reviste de psihologie în suplimentul din ianuarie 2005 al revistei Famille chretienne, p. 5

Rugăciunea soţilor în momentele dificile

Doamne, este greu să trăim laolaltă vreme îndelungată fără a ne supăra unul pe altul. Dă-mi inimă generoasă care să ştie să ierte şi să uite greşelile celuilalt şi să-şi recunoască vina proprie. Revarsă în mine tăria iubirii tale, ca să iubesc eu cel (cea) dintâi şi să nu mă descurajez, chiar dacă nu mă mai simt iubit(ă), şi să nu pierd nădejdea în posibilitatea împăcării.