| | Revista "Familia creștină" - 01/2005 | | |
| |
| |
DRUMUL EUTANASIEI... DRUMUL MORȚII...
Radu Capan
Termenul eutanasie provine din greacă (eu - "bine, bun" și thanatos - "moarte") având inițial sensul de "moarte bună". Astăzi însă acest sens devine tot mai uitat, noua definiție fiind, după cum putem citi în "Declarația despre eutanasie" (Congregația pentru Doctrina Credinței, 1980), "o acțiune sau o omisiune care în sine sau din intenție provoacă moartea, scopul urmărit fiind eliminarea întregii suferințe" a persoanei în cauză. Urmând calea bătătorită de avort, eutanasia este o consecință "firească" a expansiunii culturii morții, făcându-și simțită prezența - din păcate și cu susținere legală - în tot mai multe părți ale lumii.
Răstălmăciri ale sensului original al cuvântului eutanasie au apărut încă de pe vremea grecilor, dar "uciderea din milă" a devenit un fenomen cu adevărat îngrijorător abia în ultimele secole. O primă lucrare din epoca modernă ce vorbește despre eutanasia "utilitară" sau "economică" a apărut în 1877, sub titlul Lebenswunder. Autorul german, biologul și filosoful Ernst Heinrich Haeckel, își exprima speranța că omenirea va accepta cândva să îi "elibereze" de suferință pe semenii ce suferă de boli absolut incurabile. În 1895, dr. Adolf Jost publica lucrarea Das Recht Auf den Tod ("Dreptul la a muri"), în care explica dreptul societății de a-și ucide membrii. Societatea, în viziunea lui Jost, este asemenea unui mare organism, care trebuie să acționeze prompt pentru apărarea propriei sănătăți, eliminând părțile bolnave sau inutile.
În 1935, la Londra, se înființează "Societatea Voluntară pentru Legalizarea Eutanasiei", la inițiativa dr. Killick Millard. Câțiva ani mai târziu, aceste idei se răspândesc și în SUA. Pasul decisiv de la teorie la practică îl vor face însă naziștii, care, cu aroganța asumării puterii de a decide cine este util să trăiască, și cine nu, au exterminat în cel de-al doilea război mondial sute de mii de oameni având ca lozinci: Den Recht Auf den Tod, Todhilfe ("Ajutor la moarte") și Gnadentod ("Moarte demnă"). Papa Pius al XII-lea, în răspuns la crimele naziste, dar și la evoluția tehnicilor medicale, care începeau să ridice probleme morale când era vorba de menținerea în viață a pacienților aflați în stare vegetativă, a fost primul Pontif care a tratat detaliat această problemă, din perspectiva Bisericii.
Întorcându-ne însă la naziști, să amintim un fapt interesant: în 1941, Artur Seyss-Inquart, comisarul Reich pentru Olanda, ordonase medicilor din această țară să ia parte la proiectele de exterminare. Refuzul a fost unanim. Chiar și sub amenințarea ridicării dreptului de practicare a meseriei, medicii olandezi au refuzat să se facă părtași atrocităților din lagărele naziste. Rezultatul a fost că o sută de medici olandezi și-au sfârșit viața în aceste lagăre. Situația s-a răsturnat însă radical într-o jumătate de secol. Dacă astăzi medicii germani resping cu fermitate eutanasia, colegii lor olandezi au îmbrățișat-o strâns.
Acționând împotriva jurământului hipocratic, asumat odată cu cariera, medicii olandezi au început să practice eutanasia în contextul unor legi neclare. La sfârșitul anului 1991, guvernul olandez a publicat rezultatele analizării situației eutanasiei în țară. Aceste rezultate au fost terifiante: în 91% din cazurile de eutanasie, condițiile legii nu fuseseră îndeplinite; cele 6.000 de ucideri legale și ilegale reprezentau atunci 4,7% din decesele la nivelul întregii țări; 4 din 5 medici generaliști au declarat că, la un moment dat în cariera lor, au eutanasiat activ pe cineva. Cu logica pe care doar cultura morții o poate insufla, legislația țării, în loc să pedepsească excesele, a extins condițiile eutanasierii, deschizând calea pentru alte mii de crime.
Atitudinea medicilor olandezi este incredibilă: în 1990, rapoartele arătau că anesteziștii refuzau să participe la operații asupra copiilor cu sindromul Dawn, astfel că cel puțin 300 de nou-născuți erau lăsați anual să moară, prin înfometare; la celălalt capăt al vieții, același raport din 1990 indica faptul că medicii cardiologi refuzau să trateze persoanele peste 75 de ani. Vârstnicii sunt de fapt cei mai amenințați cu eutanasia. Într-o țară în care un procent majoritar se pronunță pro-eutanasie, cei mai mulți bătrâni se tem de spitale, pentru că ar putea fi eutanasiați, chiar și fără acordul lor. Iar legislația, oricum ignorată de medici, devine tot mai permisivă: în vara anului trecut, un spital al unei Universități a primit acceptul de a induce moartea copiilor până la 12 ani.
Herbert Cohen este unul dintre medicii olandezi care face vizite acasă nu pentru a vindeca, ci pentru a ucide. La fiecare astfel de "operație", el apare în ușă cu un buchet de flori în mână. După ce schimbă câteva cuvinte cu familia, trece la pacient căruia îi injectează mai întâi un somnifer, apoi substanța care îl ucide. Cohen este foarte punctual: "Dacă sunt chemat pe ora 8, sunt acolo la 7:55. La ora 8 pacientul adoarme, iar la 8 și 10 este mort." Pasul următor este un telefon la poliție, care este informată că a avut loc o eutanasiere. Poliția trimite un medic ce constată decesul, și... viața merge înainte?
Astfel de medici nu se mai găsesc de mult timp doar în Olanda. Flagelul s-a extins. SUA, Belgia, Australia sunt doar câteva din multele țări unde eutanasia se practică, în diferite cadre legale. Întorcându-i spatele lui Dumnezeu, omul îndrăznește să vorbească despre "demnitatea" morții, asigurată prin eutanasie; crezând poate că și-a dat singur viață, el consideră că are dreptul de a și-o lua, sau de a o lua unui semen de-al său; pierzând din vedere valoarea mântuitoare a suferinței, crima îi pare mai logică decât suportarea durerii.
Viața are însă o forță extraordinară. Jacqueline Cole a intrat în comă în urma unui accident. Soțul a cerut deconectarea ei de la aparate. Judecătorul a refuzat, iar două zile mai târziu, după 47 de zile de comă profundă, femeia și-a revenit. Harold Cybulski era un bunic fericit, de 79 de ani, când un accident l-a adus în spital. În curând medicii i-au declarat moartea creierului și au cerut familiei să se reunească, să își ia adio de la el, pentru ca apoi să fie deconectat. În clipa în care nepoțelul de câțiva ani a intrat în camera de spital, strigând "Bunicule!", Harold și-a revenit. După câteva luni și-a reluat viața pe care ar fi putut-o pierde la apăsarea unui buton. Sunt doar două exemple din multele care ar putea fi date, care arată că omul este practic incapabil să spună, în locul lui Dumnezeu, când trebuie să se pună capăt vieții altuia. Viața este un dar de la Dumnezeu, un dar pe care nu îl putem refuza nici în nume propriu, nici în numele altuia.