Revista "Familia creştină" - 01/2005

Nu este deloc uşor să îi înveţi pe copii să împartă cu generozitate jucăriile atunci când se joacă împreună, să nu se certe pentru ele. Când unul ia o jucărie, o vrea imediat şi celălalt. Dacă încercăm să îi convingem să fie de acord să se joace pe rând, problema este cine o ia primul? Fetiţa noastră mai întotdeauna se "oferă" să fie prima. Şi dacă o rog, după ce s-a jucat un timp, să îi dea şi frăţiorului jucăria, atunci îi spune: "Haide acum să ne jucăm împreună"; orice, numai să nu o lase de tot din mână.

Este greu să îl înveţi pe un copil să fie el primul care renunţă în favoarea celuilalt, şi să nu o facă din slăbiciune, pentru că "celălalt e mai tare şi nu mă pot pune cu el", nici din teama de a nu-l supăra pe celălalt, de a nu-i pierde prietenia, şi nici pentru a câştiga el însuşi o altă favoare, ci pur şi simplu... din iubire. Totuşi, am dori să îi învăţăm pe copii să fie generoşi, chiar şi numai pentru ca să nu mai fie nevoie să intervenim iarăşi şi iarăşi în certurile lor din camera de joacă. Haideţi să vedem împreună cum putem să îi educăm la a dărui. Nu există reţete de urmat pas cu pas, ci doar câteva căi de explorat.

Înainte însă de a porni la drum, să înţelegem bine câteva lucruri: un copil e mai deschis spre a împărţi cu alţii atunci când propriile lui nevoi - afective, nu materiale - sunt satisfăcute. Un copil neliniştit, care nu se simte iubit, va încerca mai întâi să îşi rezolve propriile lui probleme. Dăruirea de sine presupune aşadar, la copil ca şi la adult de altfel, o maturitate afectivă. În plus, dăruirea trebuie să fie un act liber, nu pentru că aşa i-am obligat noi să facă. La aceasta trebuie să îi ajutăm să ajungă: la un elan generos dezinteresat şi liber, pornit din sufleţelele lor. Şi, foarte important, să fim conştienţi că cea mai bună cale de a-i învăţa să dăruiască este propriul nostru exemplu.

A dărui şi a primi

Pentru a învăţa să dăruieşti trebuie mai întâi să înveţi să primeşti. Să fii recunoscător pentru ceea ce îţi dăruiesc ceilalţi, în primul rând Dumnezeu, să ştii să spui cu bucurie "Mulţumesc". Să găsim acele ocazii în care să îi învăţăm pe copii recunoştinţa, manifestându-ne-o în primul rând noi: faţă de cei care ne ajută în vreo împrejurare, faţă de cei care ne dăruiesc un cadou, dar mai ales faţă de copii. Să le mulţumim din inimă atunci când ne ajută la bucătărie sau la făcut ordine în casă, să insistăm asupra bucuriei pe care o produc cu desenele pe care le fac cadou nouă sau bunicilor.

Cuvântul "Mulţumesc" nu trebuie să vină dintr-o simplă politeţe. El este de fapt o formă de a ne manifesta atenţia şi respectul pentru celălalt. Atunci când copilul ajunge să spună "Mulţumesc!" nu pentru că a fost împins de la spate: "Cum spui?", el îşi dezvoltă o delicateţe a inimii care îl ajută să fie atent la cei din jur şi în alte feluri. Să ne facem un obicei, un fel de joc din a găsi împreună cu copiii motive de bucurie, de recunoştinţă de-a lungul întregii zile: întoarcerea tatălui de la serviciu, vizita unor verişori de-ai lor, un cer senin sau o ploaie binefăcătoare pentru florile din grădina bunicii... Cel puţin în momentul rugăciunii de seară să ne aducem aminte împreună de toate bucuriile zilei, şi să îi mulţumim Domnului.

Mici atenţii făcute celor dragi

Adevărata educaţie la a dărui permite unei inimi inventive să găsească mici atenţii pe care să le facă zi de zi celor din jur, să găsească motive pentru a sărbători sau pentru a face surprize celor dragi. Iar modurile simple pentru a face plăcere cuiva sunt nenumărate.

Nu trebuie aici să copiem sau să imităm; fiecare familie, fiecare copil are ritmul său propriu, bogăţiile sale, disponibilitatea sa. Esenţială este transmiterea acestui elan vital, a acestei atitudini a inimii. Încă de la vârstă fragedă, există o multitudine de ocazii care fac posibilă această ucenicie: un joc în doi sau în trei, o gustare împărţită pe din două, o cameră în comun, răbdarea faţă de fraţii mai mici. Actul de a dărui, ca orice act de voinţă, se împlineşte mai uşor în urma unui antrenament. Cu cât un copil este educat să dăruiască, cu atât o va face mai uşor.

Micile bucurii pe care le facem zi ce zi celor dragi pun în evidenţă faptul că important nu este atât ceea ce dai, ci mai ales felul în care o faci.

Renunţarea de sine

Fiecare act de dăruire este o mai mică sau mai mare renunţare la sine. Renunţare la propria ta plăcere de a mânca singur un măr întreg, pentru a-l împărţi cu prietenul. Renunţare la o parte din timpul destinat distracţiei, pentru a-ţi ajuta sora sau tatăl. Să ne gândim aici la tentaţia de a-i satisface mereu unui copil dorinţele, şi imediat ce şi le exprimă. Sau la frustrarea pe care o simţim dacă nu o putem face. Pentru că ni se rupe inima, nu? să vedem că îşi doreşte o jucărie şi nu o poate avea. Şi totuşi... faptul de a le refuza anumite lucruri nu trebuie să vină doar din raţiuni financiare; el poate avea şi o valoare educativă.

Îi învăţăm puţin câte puţin răbdarea atunci când le cerem să aştepte să terminăm de spălat vasele înainte de a le da un pahar cu apă, să termine toată mâncarea din farfurie înainte de a le da desertul. Îi învăţăm puţin câte puţin renunţarea de sine, la propriile plăceri şi dorinţe, atunci când nu adoptăm obiceiul de a le lua mereu când vin cu noi la cumpărături o ciocolată sau o bomboană. Nu vreau să spun să nu facem niciodată concesii, dar să nu ne temem să îi lăsăm uneori să aştepte obiectul dorit. Să nu ne temem să le refuzăm uneori obiectul dorit. Vor înţelege mai uşor că nu toate li se cuvin "de-a gata", şi vor preţui mai mult ceea ce primesc.

Asumarea responsabilităţii

Pentru ca dăruirea de sine să fie făcută în mod liber, copiii trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru acţiunile lor. Altfel vor aştepta mereu sugestii din partea noastră, aprobarea noastră înainte de a face ceva. A vedea că îi luăm în serios, că avem încredere în alegerile pe care ei le fac - acest lucru îi dinamizează, îi motivează, dă aripi creativităţii lor.

Ideal ar fi ca noi doar să le sugerăm ocaziile pentru a dărui, lăsând apoi loc iniţiativelor personale. Să nu uităm însă că ei au gusturi şi capacităţi diferite, şi că nu toţi sunt la fel de generoşi din fire. Există în acest domeniu inegalităţi misterioase, pe care noi, ca părinţi, nu putem uneori decât să le constatăm. Mult mai important decât a sublinia ceea ce nu au făcut, este a-i felicita pentru eforturile depuse.

Realizarea iniţiativelor lor personale presupune din partea noastră acceptarea eventualelor greşeli, întârzieri. Nimic nu e mai paralizant însă în acest domeniu decât interdicţia de a inova. Să îi lăsăm să îşi pună în valoare talentele lor culinare sau meşteşugăreşti, indiferent cum va arăta mai apoi bucătăria, camera sau magazia. Elanul lor ne va permite mai apoi să îi învăţăm să îşi pună aceste talente în slujba celorlalţi.

Postul, un timp pentru a dărui

Postul este prin excelenţă un timp al renunţării la sine, al dăruirii de sine. Poate nu ar fi lipsit de interes să încercăm să materializăm - fără a ajunge la o contabilizare sau o competiţie - micile acte de renunţare, de dăruire, punând de-o parte pentru fiecare un bob de grâu sau o pietricică. La sfârşitul Postului, să plantăm grâul, pentru a urmări împreună rodul bogat pe care îl dă, făcând o paralelă cu rodul pe care îl dau faptele noastre. Sau putem să transformăm pietricelele în bani pe care să îi donăm unei instituţii de caritate. Sau să strângem în acelaşi scop banii pe care i-am fi putut da pe diferite delicatese: un desert, o ciocolată, un suc, dar la care am renunţat împreună de bunăvoie.

O altă sugestie poate fi dăruirea către cei mai puţin favorizaţi ca noi a unor obiecte personale: o jucărie, o haină, alese dintre cele în stare bună, desigur - să nu profităm de ocazie doar pentru a ne debarasa de obiecte vechi, sau care nu ne mai trebuie. Sunt gesturi uneori exigente, dar care îi ajută pe copii să preţuiască mai mult tot ceea ce au.

Atunci când copiii sunt mai mari, putem hotărî împreună cu ei efortul comun pe care să îl facem în Post. În funcţie de asociaţiile sau instituţiile care oferă servicii caritative existente în parohia sau localitatea noastră, putem alege locul în care să dăm cu toţii o mână de ajutor: la o cantină a săracilor, la un orfelinat, la un azil de bătrâni, într-o asociaţie pentru copii cu deficienţe fizice sau psihice. Ori pur şi simplu la un bunic obosit, o mătuşă care locuieşte singură, un vecin bolnav... Pregătirea unei mese, o simplă vizită, petrecerea timpului alături de aceste persoane, pregătirea unei serbări sunt experienţe inedite pe care copiii noştri nu le vor uita prea curând. În formarea personalităţii, ele valorează mult mai mult decât o excursie la munte sau petrecerea timpului într-un parc de distracţii.

Cine pe cine învaţă până la urmă?...

La Crăciunul trecut, fetiţa noastră i-a cerut Moşului un costum de prinţesă. Ne-am hotărât atunci să îi vorbim despre bucuria de a face şi de a avea parte de surprize. I-am explicat între altele că, atunci când noi îi cerem un pahar cu apă, ne bucurăm că e drăguţă şi ni-l aduce, dar că atunci când ea ne aduce apa fără ca noi să-i fi cerut înainte, numai pentru că îşi dă ea seama că am putea fi însetaţi, bucuria este şi mai mare. Dacă ne aduce la cerere un pahar de apă, arată ascultarea; dar dacă vine din proprie iniţiativă, este semnul că se gândeşte cu iubire la noi, că e atentă cu noi, pentru a ne putea înţelege dinainte dorinţele. Lecţia a prins, astfel că şi acum când scriu articolul, lângă tastatura calculatorului am un pahar cu apă, adus de ea ca surpriză. Şi dacă i-aţi vedea faţa bucuroasă când face astfel de gesturi! Acum ea este un exemplu de generozitate pentru noi.