Revista "Familia creştină" - 01/2005

Căsătoria este întotdeauna un punct de început - al unei noi familii, dar uneori şi un punct de sfârşit - al relaţiei strânse cu Biserica. Acest lucru îl afirmă adesea preoţii care se ocupă de grupuri de tineri. Dacă până atunci mergeau frecvent la biserică şi erau implicaţi activ în diverse acţiuni în Biserică, odată cu căsătoria, tinerii... dispar. Îi mai vezi la Liturghie la marile sărbători... Poate prin parc, după câţiva ani, cu un copil de mână... "Este normal, nu!?" am putea spune. "Acum sunt la casa lor, au un loc de muncă, trebuie să îşi întreţină familia, au de crescut poate nişte copii!" Justifică oare aceasta retragerea familiei în spaţiul propriu, închistarea ei, tăierea legăturilor cu lumea exterioară?

Aristotel, în scrierile sale, afirma că angajamentul pentru binele comun, pentru binele "cetăţii", este componenta principală a unei prietenii adevărate. Dacă prietenia este orientată doar spre cei doi, atunci este vorba de o relaţie particulară, ce caută plăcerea companiei. Relaţia devine prietenie adevărată, afirma filosoful, doar atunci când include şi o dimensiune publică, un angajament comun social, politic, civic...

Acest adevăr, departe de a fi prea antic şi filosofic (în traducere: prea învechit şi abstract), îşi păstrează şi astăzi valabilitatea. Iar un exemplu particular de prietenie îl reprezintă relaţia dintre soţ şi soţie. Dacă sunt prieteni adevăraţi, atunci relaţia lor este mai mult decât despre ei înşişi. Căsnicia, aplicând aici vorbele lui Aristotel, este adevărată când priveşte nu doar la binele propriei familii, ci urmăreşte şi binele comun, binele celor aflaţi dincolo de cercul delimitat de membrii familiei: tată, mamă, fii, fiice. Din păcate, astăzi căsătoriile sunt cel mai adesea flori închise, viaţa familiei desfăşurându-se în spaţiul închis din spatele petalelor, în loc să fie flori deschise, a căror mireasmă şi frumuseţe să se răspândească şi să uimească împrejurul lor. Orientându-se exclusiv spre ea însăşi, familia rămâne uneori pe veci boboc, neajungând vreodată să mai înflorească.

Familia, Biserică domestică

Ce ar putea face oare aceşti boboci ca să se deschidă? Oricât de patetic sau de dulceag sună, răspunsul este: să iubească... dar nu oricum. Dacă soţul şi soţia, uniţi în căsătorie, trăiesc o viaţă de iubire şi de dăruire unul altuia, şi atât, atunci ei sunt în situaţia prietenilor interesaţi doar de compania reciprocă. În acest caz, iubirea se defineşte ca un sentiment, profund, între el şi ea. Dacă însă soţul şi soţia sunt prieteni adevăraţi, în sensul dat de Aristotel, atunci ei ştiu că iubirea dintre ei este începutul iubirii pentru ceilalţi. Pe lângă faptul că este un sentiment profund, iubirea este, pentru aceştia, şi un fundament solid pentru tot ceea ce vor face ca familie. Iată iubirea care ajută familia să se deschidă, să treacă de etapa de "boboc" pentru a înflori!

Biserica numeşte familia "Biserică domestică" (Ecclesia domestica) şi îi identifică două misiuni: una privată, personală, şi una publică, socială. Aşa cum Biserica se ocupă în primul rând de credincioşii ei, şi Biserica domestică, familia, trebuie să se ocupe în primul rând de membrii ei. Dar la fel cum Biserica vesteşte Evanghelia şi celor ce nu cred în ea, sau oferă asistenţă caritativă fără a privi la confesiune sau religie, şi Biserica domestică este chemată la vestire şi la acţiune dincolo de limitele ei. Menţinând vie Biserica domestică, familia nu are de fapt cum să se îndepărteze de Biserică! Pentru că familia este o Biserică!

Există multe feluri de Biserici domestice. Sunt unele cu lacăte mari la uşi şi pe care scrie cu litere de-o şchioapă: "Închis". Sunt altele în care doar mama stă în genunchi, rugându-se ca tatăl şi copiii să se întoarcă la credinţă. Sunt şi Biserici domestice vii, menţinute astfel prin colaborarea constantă a soţilor cu harurile oferite prin Sacramentul Căsătoriei. În ele, părinţii predică, de la altfel de amvoane, vestindu-le copiilor Evanghelia. În ele, familiile au propriile ritualuri, păstrate cu sfinţenie. În ele, dimineaţa şi seara se aud rugăciuni şi cântece. Sunt Biserici în care membrii familiei se formează ca misionari, pentru a da mărturie în sânul şi în afara familiei despre capul ei nevăzut, Cristos. Cât de vie este oare Biserica noastră domestică?

Deschiderea spre binele comun

Vocaţia privată înseamnă în principal construirea familiei ca o comunitate în care domneşte iubirea reciprocă - cu tot ceea ce presupune ea: grijă, căldură, atenţie, dăruire, slujire, apropiere... -, o comunitate generatoare de noi vieţi, care sunt educate apoi la credinţă. Desigur, ar fi multe de spus despre această vocaţie privată, dar noi în acest articol ne propunem să ne concentrăm asupra vocaţiei publice, pe care nu o trăiesc familiile rămase boboc. Ce înseamnă deci această vocaţie? Pe vremea lui Aristotel însemna implicarea în viaţa "cetăţii". Dacă schimbăm "cetatea" cu societatea şi Biserica ajungem, cu o oarecare aproximaţie, la definiţia pe care chiar Magisteriul ne-o dă despre vocaţia publică.

Dar de ce are nevoie omul să se implice în societate şi Biserică? Pentru a găsi răspunsul, trebuie să ne întoarcem la Adam şi Eva. Nu, nu este o expresie! Cu adevărat trebuie să ne întoarcem la episoadele Genezei, care ne comunică un mesaj clar: fiinţa umană nu poate trăi singură. Ea este chemată să trăiască în relaţie, în comuniune cu ceilalţi. Doctrina socială a Bisericii spune că omul are acest adevăr înscris în sine, şi de aceea el priveşte dincolo de propriul bine, spre binele comun al comunităţii căreia îi aparţine. Acest bine se poate traduce prin gesturi caritabile, de dreptate, de mângâiere, ş.a. Chemarea la căutarea binelui comun nu este doar una adresată fiecărui individ în parte, ci şi familiei ca întreg. Aşa după cum în ultimii ani Magisteriul a subliniat în nenumărate rânduri, familia are o misiune în societate şi în Biserică. Familia este văzută ca o comunitate de discipoli ai lui Cristos care îşi caută binele în contextul binelui comun, care caută să îi ajute pe săraci, să îi apere pe cei nedreptăţiţi...

Traducerea în practică a vocaţiei publice nu este dificilă astăzi. Ajunge să ne gândim la oportunităţile oferite de asociaţiile de caritate, în care este întotdeauna nevoie de un sprijin fizic sau financiar; dar în afara lor există o multitudine de asociaţii, organizaţii, instituţii, grupuri, care oferă variate ocazii de implicare în societate sau în Biserică, pentru părinţi, sau chiar pentru familia întreagă. Există apoi ocaziile de implicare activă oferite de viaţa parohiei de care ţinem, precum şi contexte mai puţin instituţionale, precum în magazin, la piaţă, pe stradă... Dar pentru părinţi există un alt context care ar trebui să fie principalul loc de trăire a vocaţiei publice. Despre acest context vorbim în continuare.

Meseria ca vocaţie

Da, locul de muncă trebuie să fie principalul nostru loc de trăire a vocaţiei publice, după cum casa trebuie să fie principalul loc de trăire a vocaţiei private. Întorcându-ne din nou la ce ne învaţă Biserica, despre muncă ea spune că este o dimensiune fundamentală a existenţei omului. Munca este lăsată ca poruncă de Dumnezeu (citim dacă ne întoarcem la cartea Genezei). Domeniul în care lucrăm este alegerea noastră - trebuie să fie -, pentru că munca trebuie să contribuie la împlinirea noastră, a fiecăruia în parte. Meseria pe care o avem este parte importantă a vieţii noastre, iar alegerea ei trebuie să ţină cont de acest scop al muncii.

Cât de aproape suntem însă de această viziune asupra muncii? Astăzi când spunem despre cineva care lucrează la nu ştiu ce firmă, că "este un om realizat", înţelegem nu că acolo îşi trăieşte respectivul vocaţia proprie, ci că are salariu bun, bonuri alimentare, probabil maşină şi apartament de serviciu şi călătoreşte mult în străinătate pe banii firmei.

Ce este pentru noi munca? Vocaţie? Sau ceva ce ne umple din existenţă minim opt ore pe zi, ceva ce facem pentru a avea ce mânca, din ce trăi? Morala afirmă că munca reprezintă un drept. Afirmaţia vine nu numai din faptul că toţi avem nevoie de un loc de muncă pentru a ne câştiga existenţa, ci în primul rând din faptul că fiecare persoană are ceva important de făcut în această lume, o misiune la care a fost chemată de Dumnezeu şi care o va ajuta să se realizeze ca persoană. Din acest punct de vedere, munca nu poate fi considerată mai mult sau mai puţin valoroasă în funcţie de studiile cerute sau de salariul oferit, ci doar din punctul de vedere al împlinirii vocaţiei personale a omului.

Există, desigur, meserii care par a fi mai uşor de perceput ca vocaţii: cea de medic, avocat, profesor, asistent social, consilier etc. Toate însă, nu doar cele enunţate, presupun un contact cu oamenii, iar roadele lor, mai direct sau nu, se îndreaptă tot către oameni. Dacă pe lângă această dimensiune comunitară, meseria ne şi ajută la împlinirea personală - în sens spiritual, nu financiar - atunci cu siguranţă ea este o vocaţie, şi exercitarea ei este parte a vocaţiei publice, sociale.

În loc de concluzii

Scrierea acestui articol a fost pentru noi ocazia de a ne pune întrebări deloc comode. Formăm oare o Biserică domestică vie? Ne trăim vocaţia pe care o avem ca familie? Atât în dimensiunea ei privată cât şi în cea publică? Avem o viziune corectă despre muncă? Dacă exerciţiul nostru personal va naşte şi în cititori aceste reflecţii, atunci Domnul să fie lăudat pentru că a făcut şi mai rodnice aceste rânduri.

Cineva, folosind o imagine plastică, spunea despre soţi că adoptă adesea o poziţie aparent frumoasă, dar greşită: de a sta faţă în faţă, privindu-se ochi în ochi. Poziţia corectă, spunea acel cineva, este însă alta: nu faţă în faţă, ci umăr lângă umăr, ţinându-se de mână, privind (şi păşind, am completa noi) înainte. Odată căsătoriţi, soţii au chemarea nu de a se închide în căminul lor, ci de a ieşi în lume, împreună, mărturisind prin iubirea dintre ei însăşi iubirea lui Dumnezeu. O misiune pe cât de copleşitoare, pe atât de înălţătoare.