Revista "Familia creştină" - 01/2005

Andrei Goţia: Stimate domnule profesor Waldstein, sunteţi rector al Institutului Teologic Internaţional pentru studii despre căsătorie şi familie din Gaming (Austria), şi tatăl a opt copii. Dumneavoastră înşivă proveniţi dintr-o familie mare, cu şapte copii. Care este rolul pe care familia îl are în viaţa dumneavoastră?

Michael Waldstein: Am putea inversa termenii întrebării. Familia nu este un lucru anume printre altele ca ceva care are un loc circumscris în viaţa mea, mai mare sau mai mic, ci eu sunt cel care are un loc în familia mea. Acest lucru este valabil de la început. M-am născut într-o familie. Propria mea fiinţă a fost formată în şi de către familia mea. Identitatea mea a fost definită în această formare. Este un lucru valabil şi acum. Când mă gândesc la "cine" sunt, nu pot separa acest lucru de familia mea. A fi soţ şi tată, în aceste relaţii, nu este un lucru anume în viaţa mea, ci îmi defineşte viaţa în mod fundamental.

Desigur, apare întrebarea practică despre cât timp "să petreci cu familia". Adesea este o întrebare grea, pentru că meseria mea ia mult timp. Avem stabilite momente comune. Luăm prânzul şi cina împreună cu toţii, nu chiar întotdeauna, dar de cele mai multe ori. Ne petrecem cele mai multe seri unii cu alţii. Neavând televizor, avem timp liber seara. De când erau copiii mici, am citit multe cărţi cu voce tare cu ei. Este un mod foarte important de a construi o comoară comună de imagini şi amintiri care hrănesc viaţa comună. Fără o astfel de hrană comună, părinţii şi copiii se plictisesc uşor unii de alţii.

De când am început să lucrez în Gaming acum opt ani, căsătoria şi familia au devenit şi tema principală a cercetării mele ştiinţifice. Am studiat în mod deosebit lucrările Papei Ioan Paul al II-lea pe această temă. Sunt extrem de bogate şi profunde. Mi se pare că stau ca un far în mările agitate ale timpurilor noastre. Prin această muncă de profesor şi cercetător am ajuns să văd mult mai clar importanţa familiei.

- Ce hotărâri importante aţi luat împreună cu soţia la începutul căsătoriei?

- Două hotărâri s-au arătat a fi cele mai formative şi mai folositoare. Prima a fost să avem mulţi copii. Ne-a surprins să vedem cât este de important pentru copii să se aibă unii pe alţii ca fraţi şi surori. Când se naşte un nou copil, el sau ea vine în familie ca un răsărit de soare. Când soţia se întorcea de la spital, petreceam mult timp pur şi simplu lăsând prezenţa copilului să strălucească. Într-un fel e o lipsă faptul că nou-născuţii nu pot vorbi, dar această lipsă focalizează totul asupra esenţialului. Darul prezenţei unei noi persoane este mare. Este o prezenţă reală.

A doua decizie foarte importantă a fost să nu avem televizor. Un prieten ne-a spus odată, cu o variaţie inteligentă a proverbului englezesc "timpul înseamnă bani", că ar trebui să înţelegem clar un adevăr mult mai important, anume că "timpul înseamnă viaţă". Să trăieşti împreună înseamnă să petreci timp împreună. Ameninţarea principală care vine din partea televizorului, pe lângă conţinut, este că ne mănâncă prea mult timp care altfel ar putea fi petrecut împreună. Desigur, într-un fel, când cineva se uită împreună cu altcineva la televizor, sunt împreună, dar e o stare împreună drastic redusă.

- Astăzi majoritatea familiilor, cel puţin în Europa, au unul sau doi copii. Nu sunt oare opt prea mulţi? Cum vă descurcaţi cu o familie aşa de mare?

- Depinde de măsura cu care judeci că ceva este prea mult. Solicitările pentru părinţi au crescut foarte mult cu fiecare dintre primii trei copii. Când a sosit al patrulea copil al nostru, tendinţa s-a inversat şi a devenit mai uşor. Motivul este că fraţii mai mari erau pe atunci destul de mari ca să aibă grijă de cei mai mici. Le plăcea foarte mult. După această măsură, trei copii erau prea mulţi pentru noi, dar opt nu sunt prea mulţi, chiar dacă sunt mai mulţi.

Uneori auzi vorbindu-se de o altă măsură, anume iubirea pe care i-o poţi da fiecărui copil. Unii spun că atunci când ai mulţi copii, persoana individuală a fiecăruia dispare într-o mulţime. Părinţii nu pot dărui destul timp şi destulă dragoste fiecăruia. Şi cu această măsură am descoperit contrariul acestui argument convenţional. Se pare că iubirea merge ca învăţatul. Când înveţi mai mult devine mai uşor să înveţi încă mai mult. Puterea creşte desfăşurând-o. Sosirea noilor copii nu ne-a diminuat iubirea pentru ceilalţi, ci ne-a hrănit-o. Regele Solomon avea şapte sute de soţii din familii nobile şi încă trei sute de concubine pe deasupra, potrivit primei cărţi a Regilor. Nu ni se spune câţi copii a avut, dar dacă a avut doar doi cu fiecare soţie, asta ar însemna două mii de copii. Trebuie să-i fi fost foarte greu să ştie numele celor două mii de copii. Poate că dădea recepţii şi audienţe periodice ca să-i primească şi să se joace cu ei. Ni-l putem imagina spunând: "Nu eşti tu copilul acelei prinţese egiptene, cum o cheamă? Parcă te-am văzut acum două luni." Problema aceasta poate apărea numai cu poligamia, dar în mod cert nu cu doar opt copii.

Ca să menţionez o a treia măsură, copiii costă bani. În această privinţă, dificultatea a crescut odată cu numărul de copii. Nu există un revers cantitativ ca în celelalte cazuri. Nu căutăm să trăim în lux (de exemplu, vacanţe costisitoare, o maşină nouă, haine scumpe, delicatese, etc.) astfel încât ceea ce avem este suficient.

- Copiii dumneavoastră nu merg la o şcoală publică, ci sunt educaţi acasă. Cum funcţionează acest sistem? Cum colaboraţi cu soţia dumneavoastră la educaţia lor?

- Am început să ne educăm copiii acasă când un cuplu puţin mai mare decât noi ne-au povestit despre efectul educării copiilor acasă. Spuneau ei, copiii devin mai prieteni unii cu alţii şi cu părinţii. Certurile se împuţinează. Ne-au spus de asemenea că educaţia acasă susţine puternic cultivarea unei vieţi spirituale comune. Experienţa noastră ne arată că aceste observaţii sunt adevărate.

Educaţia noastră acasă funcţionează astfel: copiii lucrează cam de la 9 dimineaţa până la 1 după-masa. Soţia e cea care le predă dimineaţa. Copiii mai mari pot lucra deja independent şi ea nu trebuie decât să-i pună la lucru, iar apoi să controleze rezultatele. Cei mai mici au nevoie de o mai mare investiţie de timp.

Participarea mea este că le citesc copiilor seara, lucru pe care îl considerăm o parte integrală din formarea lor morală şi intelectuală. Le citesc cel puţin o oră, dar adesea două şi uneori chiar trei, când cartea este deosebit de captivantă.

- Adesea călătoriţi în străinătate în interes de serviciu. Cum se descurcă soţia cu copiii în absenţa dumneavoastră?

- Se descurcă, dar nu îi este uşor. Copiii adesea fac prostii mult mai uşor când unul dintre noi e plecat. E valabil şi pentru mine. Când soţia a fost plecată pentru o săptămână şi eu aveam grijă de ei toată ziua, mi-am dat seama că era mult mai puţină pace în viaţa lor. Acelaşi lucru se întâmplă când eu sunt plecat. Astfel încât soţiei mele nu-i place să călătoresc mult.

- Cum vă disciplinaţi copiii?

- La început foloseam pedepse corporale ca să-i facem să înţeleagă şi să-şi aducă aminte de unele lucruri. Acum le folosim mult mai rar, atât de rar încât copiii mai mari adesea cred că ar trebui să fim mai severi cu cei mici. Cred că e vorba de maturizare în ceea ce ne priveşte. Întotdeauna am încercat să nu lovim un copil la mânie. Acum se pare că reuşim să îi disciplinăm în cea mai mare parte pe copii vorbindu-le. Ceea ce trebuie să fie clar, mai presus de toate, este că-i iubim şi că dorim o schimbare în comportamentul lor pentru că e mai bine pentru ei să se schimbe, nu în primul rând pentru noi.

- Cum arată o zi obişnuită în familia Waldstein?

- Ne trezim între 7 şi 8. Copiii au şcoală de la 9 la 1 după-masa. Atunci mâncăm de amiază. Copiii sunt liberi să facă ce doresc după-masa. Nu au teme de făcut, desigur. Mergem cu toţii la Sf. Liturghie la 5:15 şi apoi cinăm. Petrecem majoritatea serilor împreună. Pe la ora 10 spunem rugăciunea de seară şi îi trimitem pe cei mici la culcare. Pe la 11, ceilalţi (şi noi) ne culcăm de asemenea. Urmăm acest ritm de viaţă de 20 de ani.

- Sunteţi căsătorit de 26 ani. Ce sfat le-aţi da tinerilor care vor să se căsătorească şi tinerelor familii?

- Să nu se sperie sau să se îngrijoreze când legătura emoţională faţă de celălalt pare dintr-o dată să slăbească sau chiar să fie înlocuită de sentimente de mânie sau neplăcere unul faţă de celălalt.

Să-şi aducă aminte că fidelitatea nu depinde de o continuare lină a sentimentelor trăite la început. Fidelitatea este o hotărâre a voinţei.

Să fie siguri că, dacă rămân fermi la acea hotărâre, sentimentele de iubire se vor întoarce. Sufletul omenesc pare să fie ca anotimpurile: există iarnă, dar există şi primăvară.

Să ştie că timpul înseamnă viaţă şi că iubirea unul faţă de celălalt şi faţă de copii necesită timp.

Să ştie că iubirea creşte dacă este împărţită cu mai multe persoane, dar nu după exemplul lui Solomon.

- Dacă ar fi să vă alegeţi un motto în viaţă, care ar fi?

- "Şi dragostea stă nu în faptul că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi" (1Ioan 4,10).