Revista "Familia creştină" - 07/2004

Ursunel era un ursuleţ, aţi ghicit. Un ursuleţ de catifea de culoarea nucilor. Stătea cuminte, alături de alte jucării, în cutie, aşteptând să se deschidă capacul. Însemna că fie fetiţa, fie băieţelul, vor să se joace şi uneori îl alegeau pe el. Era foarte vesel când era dus în vizită la păpuşi, tratat cu dulciuri, consultat de doctor sau când i se spunea povestea cu Cei trei urşi. Dar cutia nu se deschidea prea des. Aşa că Ursunel începuse să se sature să tot aştepte şi mai ales să fie oricând la dispoziţia copiilor.

Într-o noapte, deschise binişor dinăuntru capacul cutiei de jucării, se strecură afară fără zgomot şi ieşi întâi din cameră, apoi din casa în care copilărise. Se îndreptă repejor către pădure. Aflase de la căluţul primit de copii la Crăciunul trecut că pe acolo era cărarea pe care venea sania lui Moş Crăciun. Şi visul lui Ursunel era să-l roage pe Moşul să-l ia cu el în lumea largă, în sania lui cea iute, trasă de reni argintii. Şi pâş-pâş, pâş-pâş, prin pădure, ursuleţul nostru ajunse neaşteptat de repede la casa lui Moş Crăciun.

Moşul îl primi cu bucurie şi îi spuse:

- Mi-ar prinde bine un ajutor la împărţitul jucăriilor. Ce zici, primeşti?

Lui Ursunel nu-i venea să creadă că i se împlinea visul. Sosi şi ziua de Ajun. Darurile erau frumos învelite şi pregătite în sanie, în saci mari, mari de tot. Cot la cot cu Moş Crăciun, avea să zboare cu sania cea trasă de renii de argint, din sat în sat, din oraş în oraş, peste munţi şi peste dealuri, peste câmpii, peste păduri, din casă în casă, pentru ca nici un copil să nu rămână fără dar de Crăciun. Şi chiar aşa se întâmplă. La un semn al Moşului renii porniră. Clopoţeii lor cântau veseli, iar Moşul chiuia de bucurie că venise seara pentru care se pregătise tot anul. Iar renii zburau şi mai iute când îl auzeau. La fiecare casă cu copii, Moşul dădea semnalul de oprire, iar Ursunel avea misiunea să scoată din sac darul potrivit:

- pentru Luci, o păpuşă în leagăn,

- pentru Alin, o carte cu poveşti,

- pentru Mădălina, o sobiţă pentru bucătăria păpuşilor,

- pentru Mihai, o maşinuţă galbenă,

- pentru Ionuţ, o cutie de plastilină,

- pentru Andrei, o minge roşie mare,

- pentru..., totul după cum scria în cartea cea mare a lui Moş Crăciun.

Ca vântul şi ca gândul sania cutreierase pe unde Ursunel nu ajunsese nici în cele mai frumoase visuri ale sale. Era mort de oboseală, dar tare bucuros; se putea compara călătoria cu Moş Crăciun, misiunea lui importantă de acum, cu viaţa din cutia de jucării? Şi privi mulţumit din înaltul cerului spre ultima căsuţă de pe lista cu adrese. Lumina era aprinsă, semn că un copil îl aştepta pe Moş Crăciun şi darul mult dorit. Ursunel - la datorie - băgă lăbuţa în ultimul sac. Căută bine, bine, dar nimic. "Moş Crăciun a îmbătrânit, gândi el, şi a uitat să mai pună un pachet". Deodată inimioara lui de urs de jucărie se strânse: "Dar copilul care aşteaptă la fereastră? Cum să rămână fără dar?"... Ridică atunci lăbuţele şi, cu un oftat, îşi dădu drumul din sania de argint, prin horn, drept sub bradul împodobit. Copilul îl ridică, îl îmbrăţişă şi strigă bucuros: "Chiar aşa te-am dorit, ursuleţule: din catifea de culoarea nucilor".

Inima lui Ursunel bătea cu putere. N-ar fi crezut niciodată că poate fi mai mare bucurie decât să zbori după pofta inimii, prin toată lumea, în sania lui Moş Crăciun. Dar acum ştia că e mult mai frumos să fii tu însuţi o bucurie.

(după o poveste elveţiană)