Revista "Familia creştină" - 07/2004

Pelerinul care are privilegiul de a vizita bazilica patriarhală Sfântul Petru din Roma va fi tulburat, poate, la început, de mulţimea de turişti care ignoră prezenţa lui Cristos Euharisticul în tabernacolul din altar şi se socotesc probabil într-un muzeu de dimensiuni gigantice; după ce se va fi rugat în taină, dacă va încerca să descopere câte ceva din istoria Bisericii privind statuile de sfinţi şi papi, va vedea la începutul navei din stânga un monument din marmură neagră închinat lui Inocenţiu al VIII-lea, unde se poate citi: "... lancea a Baiazete, Turcarum tyranno, dono missa..." (... suliţă trimisă în dar de Baiazid, sultanul turcilor...). Într-adevăr, Papa este reprezentat şezând, având în mâna stângă un vârf de suliţă. Dar ce legătură putea exista între Suveranul Pontif şi sultan? Apoi, despre care Baiazid era vorba?

Pentru a dezlega misterul, pelerinul nostru va trebui să se întoarcă, pe aripile cărţilor, în Renaştere, când Giovanni Battista Cibo, în vârstă de cincizeci şi doi de ani, va urca pe tronul lui Petru, în 1484, ca cel de al 215-lea Papă. În plan extern, depune eforturi susţinute pentru declanşarea unei cruciade, în favoarea căreia scrie în 1484 o enciclică, iar în 1487 o proclamă, dar în van, căci nimeni din principii europeni nu dorea la acea dată un război cu turcii, dovadă că Veneţia încheiase în 1479 un tratat de pace cu sultanul Mehmed (Mahomed) al II-lea.

Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul) va avea mai mulţi fii, dar cei în jurul cărora se învârte povestea noastră sunt Baiazid al II-lea Adlî (Cel drept), care-i va succede tatălui său, şi Gem (Zizim în istoriografia occidentală), a cărui mamă, creştină, provenea dintr-o familie regală din Serbia. Acesta din urmă este trimis de tatăl său să negocieze condiţii avantajoase pentru Imperiu cu cavalerii Sf. Ioan de Ierusalim din insula Rodos, poziţie strategică avantajoasă pentru ioaniţi, dar periculoasă pentru turci în Mediterană. În urma eşecului tratativelor, Gem încearcă să cucerească bastionul din Rodos, dar este înfrânt de Marele Maestru al ordinului, Pierre d'Aubusson, în 1480.

La moartea tatălui lor, în 1481, se iscă între cei doi fraţi o dispută în vederea succesiunii, iar Gem se vede nevoit să se refugieze la cei pe care-i asediase cu un an în urmă. Marele Maestru acceptă această situaţie, ciudată pentru un călugăr creştin, de a fi "temnicerul" principelui turc, drept pentru care va primi de la Baiazid al II-lea, urcat între timp pe tron, suma considerabilă de 45.000 de ducaţi pentru acest important serviciu. Mulţi dintre principii de atunci ar fi dorit o astfel de mină de venituri, atât Ferdinand de Aragon al Neapolelui, cât şi Matei Corvin al Ungariei, apreciază istoricii. În cele din urmă, Pierre d'Aubusson îl predă pe Gem Papei Inocenţiu al VIII-lea, principele turc fiind primit festiv în Roma în 1489. Papa va avea în acest fel posibilitatea de a-l împiedica pe Baiazid să-şi îndeplinească planurile ambiţioase în Mediterană. El primea de la sultan un tribut anual, cât şi, în 1492, un fragment din lancea cu care centurionul Longinus L-ar fi străpuns pe Cristos în coastă.

Rolul jucat de Inocenţiu al VIII-lea ni se pare unul meschin, nedemn de poziţia sa, dar judecata noastră, cu criteriile ce ne sunt proprii acum, nu poate da seama de situaţia complexă - corupţie, ignoranţă, ingerinţe ale puterii seculare în plan intern, iar pe plan extern ameninţarea otomană - cu care se confrunta Pontiful.

Ne-am dori, desigur, ca toţi Papii să fie ca cel actual, jertfelnici, zeloşi în răspândirea Evangheliei, modele de curaj şi de virtute, adevăraţi părinţi faţă de turma lor, dar nu putem ignora trecutul, nici să-l deformăm ca să corespundă proiecţiilor noastre idealiste, ci el trebuie privit în faţă şi acceptat ca atare. În enciclica Tertio millennio adveniente, care se referă la Jubileul anului 2000, declarat deschis în noaptea de Crăciun, 24 decembrie 1999, Papa Ioan Paul al II-lea ne propunea o "purificare a memoriei", un examen de conştiinţă asupra mărturiei Bisericii în aceste două milenii de existenţă, iar ori de câte ori ne dăm seama că ea nu a fost cum ar fi vrut-o Cristos, Suveranul Pontif ne invita să cerem iertare, dând el însuşi primul exemplu, dacă ar fi să amintim doar cererea de iertare adresată pentru abuzurile Inchiziţiei.

Istoria relicvei este una la fel de interesantă. Citim în Evanghelia după Sf. Ioan: "Unul dintre ostaşi cu suliţa a străpuns coasta lui şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui este adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi" (19,34-35). Tradiţia ne transmite că numele soldatului era Longinus, probabil un nume derivat de la lónhe, "lance", în greacă.

Lancea a fost ruptă, se pare, în timpul ocupării Ierusalimului de către Perşi în 615, dar vârful i s-a păstrat. Nu există date despre ea până în 1098, când un cruciat, Peter Bartholomew, o descoperă în Antiohia, graţie sfatului Sf. Andrei, care îi apăruse într-o viziune. Un fragment, acelaşi de mai sus sau altul, va fi dăruit în 1241 de Baudoin al II-lea, ultimul împărat latin al Orientului, regelui Ludovic al IX-lea, canonizat ulterior ca Sf. Ludovic, care îl va depozita în Sainte Chapelle, alături de relicva coroanei de spini. Fragmentul dispare în timpul Revoluţiei franceze. Darul sultanului Baiazid al II-lea provine din tezaurul de relicve al bisericii Sfintei Sofia, unde fusese păstrat un fragment, după ruperea lăncii, şi pe care pusese mâna Mehmet al II-lea, în urma cuceririi Constantinopolului în 1453. Această istorie zbuciumată i-a făcut pe unii să privească foarte circumspect autenticitatea relicvei, astăzi aflată în bazilica Sf. Petru din Roma.

Este de la sine înţeles că o asemenea relicvă, martoră a suferinţei de neînchipuit a Mântuitorului pe cruce din iubire fără margini faţă de oameni, este vrednică de veneraţie, dar este departe de a fi un stâlp de bază al credinţei noastre, fără de care, dacă s-ar dovedi inautentică, credinţa noastră să fie lipsită de conţinut şi sens.

Astăzi, în confuzia generală de care suntem cuprinşi, dăm un preţ foarte mare pe tot ceea ce vine să ne uimească, să ne şocheze, fie că este vorba de câştiguri de miliarde ori de profeţii care mai de care mai catastrofice; nu mai concepem să ne începem ziua fără să consultăm zodiacul sau vreo babă ghicitoare, extra-ordinarul devenind criteriul nostru valoric primordial.

De fapt, bisericile creştine păstrează în ele o relicvă a cărei autenticitate este indubitabilă şi valoare inestimabilă, dincolo de toate ghicitoarele şi relicvele, de toţi profeţii şi minunile: este vorba de Trupul şi Sângele Domnului, în care El Însuşi a transformat la Cina cea de Taină pâinea şi vinul (cf. Mc 22,24), poruncind apostolilor şi dându-le puterea să facă acelaşi lucru în amintirea Lui (cf. Lc 22,19), pentru ca toţi să poată fi posesorii acestei comori nepreţuite, care este cheia vieţii veşnice (cf. Io 6,58). Dar câţi dintre noi nu dau mai mult preţ pe paşti, simplă pâine şi vin binecuvântate, decât pe Trupul şi Sângele lui Isus, Care ni Se oferă în Sfânta Împărtăşanie sau câţi se duc la biserică să se întâlnească cu Isus şi nu din obişnuinţă sau pentru relaţii sociale?

Am sărbătorit acum câţiva ani intrarea în anul 2000 cu un fast şi o veselie mai zgomotoase ca niciodată. Ce sărbătoream oare? Nu o dată am auzit: "Am învins! Sfârşitul lumii n-a venit!" Jalnică explicaţie care ne motivează comportamentul moral doar cu frica. Câţi ne gândim că acum 2000 de ani venea pe lume un copil în îndepărtatul Bethleem Care să ne elibereze de toate robiile, a fricii, a păcatului şi a morţii? Ce bucurie mai mare ar putea fi şi totuşi câţi o apreciază?