Revista "Familia creştină" - 07/2004

Notă: acum un an, în suplimentul de Crăciun al revistei "Familia creştină", a apărut amplul şi bine documentatul articol "Tradiţii şi obiceiuri de Crăciun". Readucem în atenţie din acest articol pasajele legate de ieslea de Crăciun.

Sărbătoarea Crăciunului pare a fi cea mai aproape de sufletul nostru: în fiecare an ne umple sufletul de amintirea zăpezilor îmbelşugate, a clinchetelor de clopoţei pierdute în taina serii de Crăciun, a frânturilor de colinde amestecate cu viforul ninsorilor, a mirosului proaspăt de brad din casă, a ieslei Naşterii Mântuitorului aşezată în biserică, a aşteptării pline de curiozitate şi de nerăbdare a darurilor de Crăciun... Abia începe să miroasă a iarnă şi toate aceste amintiri se întorc la noi din străfundurile copilăriei. Şi parcă ne încearcă un sentiment de nostalgie...

Crăciunul este sărbătoarea naşterii Mântuitorului, a Întrupării Fiului lui Dumnezeu, o celebrare pe care popoarele au îmbogăţit-o de-a lungul anilor cu tradiţii şi obiceiuri specifice culturii lor. Tradiţiile şi obiceiurile sunt o modalitate de a face prezent, de a aminti ceea ce s-a întâmplat în trecut; sunt fapte şi lucruri care se transmit de la o generaţie la alta în formă orală sau scrisă. Iar în cazul Crăciunului, lucrul cel mai important din tradiţii şi obiceiuri nu este aspectul lor exterior, ci semnificaţia lor interioară. Dar, pentru a le putea trăi mai intens, trebuie să le cunoaştem. Există multe tradiţii şi obiceiuri de Crăciun care ne ajută să trăim spiritul acestui timp liturgic, iar acest spirit îl aflăm prin meditarea misterului celebrat.

* * *

Ieslea

Reprezentarea Naşterii Mântuitorului a variat de-a lungul timpului: de la reprezentarea simplă, în fresce, a Mariei cu Pruncul şi cu Iosif, până la reprezentări complexe care cuprind circa 200 de figurine. Despre naşterea Mântuitorului nu ne vorbesc decât evangheliştii Luca (2,1-21) şi Matei (1,18-2,12). Luca ne relatează cum Iosif şi Maria au mers la Betleem pentru recensământ, şi, întrucât nu au găsit loc de găzduire, Maria l-a născut pe Isus şi l-a aşezat într-o iesle. Tot evanghelistul Luca scrie despre păstorii care au venit să-l vadă pe copilul nou născut şi au povestit lui Iosif şi Mariei că îngerii au fost cei care le-au dat de veste. Evanghelistul Matei nu dă prea multe informaţii despre naşterea lui Isus, în schimb este singurul care-i aminteşte pe magii de la Răsărit, veniţi de departe - călăuziţi de o stea - pentru a se închina pruncului şi a-i oferi daruri: aur, smirnă şi tămâie.

Prima reprezentare a Naşterii se află într-o frescă din catacombele Priscilei (sec. al II-lea d.C.), în care este reprezentată Sfânta Fecioară cu Pruncul în braţe, pe care-l prezintă Magilor: alături se află un bărbat, iar sus, o stea în opt colţuri. Din secolele următoare, până aproape de secolul al V-lea, există multe fresce în catacombe care reprezintă Epifanii analoge, însă în fresca din catacomba Sfântului Sebastian (sec. al IV-lea d.C.) lipsesc Maria şi Iosif, dar apare un fel de iesle cu un bou şi un măgar. Ulterior, între sec. al IV-lea şi al VI-lea, în basoreliefurile sarcofagelor din marmură încep să apară şi reprezentări ale păstorilor, şi astfel, încet-încet, Ieslea capătă contur, apropiindu-se de forma actuală, cu toate personajele incluse: Pruncul, Maria, Iosif, boul, măgarul, cei trei regi Magi, păstorii.

Însă reprezentările erau mereu basoreliefuri, sau, în secolele următoare, vitralii, miniaturi, mozaicuri, şi nu încă Iesle cu reprezentări tridimensionale ale Naşterii. În acest sens, s-a considerat că cea mai veche Iesle din Italia este reprezentarea în marmură a lui Arnolfo di Cambio, realizată în jurul anului 1289, şi care, deşi a fost distrusă în unele porţiuni iar în altele a fost restaurată, poate fi încă admirată în bazilica Santa Maria Maggiore din Roma. În faţa acestei Iesle mulţi Pontifi au celebrat Liturghia de Crăciun, până în anul 1870.

Tradiţia îi atribuie Sf. Francisc din Assisi introducerea Ieslei în vasta gamă de obiceiuri de Crăciun, atunci când, în noaptea de Crăciun din 1223 la Greccio, aşa cum ne relatează Sfântul Bonaventura, a amenajat o iesle cu fân, a adus un bou şi un măgar, şi a celebrat Liturghia în acest ambient, în prezenţa unei mari mulţimi de credincioşi veniţi din întreaga regiune. Unii istorici consideră că Sf. Francisc a fost inspirat de reprezentările dramatice sacre, foarte răspândite în acea perioadă.

Primele Iesle cu figurine despre care există informaţii datează din sec. al XIII-lea, şi sunt de fapt reprezentări cu mari statuete din marmură, lemn sau teracotă, expuse întregul an într-un aranjament static într-o capelă. Aceste caracteristici vor fi păstrate de Iesle până la sfârşitul sec. al XVI-lea. Conciliul din Trento, care s-a încheiat în 1563, a stabilit norme precise în ce priveşte cultul sfinţilor şi al relicvelor, şi a favorizat răspândirea Ieslei ca expresie a religiozităţii populare.

Iezuiţii, ordin religios înfiinţat în acea perioadă, au adoptat această reprezentare a naşterii Domnului, folosind-o în scopuri didactice, pentru a recâştiga ţările reformate şi a evangheliza tărâmurile recent descoperite din Lumea Nouă. Dar iezuiţii s-au îndepărtat tot mai mult, în ce priveşte ornamentarea Ieslei, de simplitatea ei franciscană de la începuturi. De-a lungul sec. al XVII-lea, de fapt, apar şi se dezvoltă acele efecte scenografice care vor revoluţiona caracterul Ieslei, şi care au făcut ca ea să devină o oglindă a culturii care o realizează, reflectând foarte bine societatea timpului şi aspectele cele mai vii ale realităţii cotidiene.

Ieslea tradiţională ungurească, aşa-zisă Betleem, poate fi transportată manual. Are forma unei bisericuţe, a unui grajd sau a unui cort deschis. Portalul este larg, pentru a se putea vedea bine spaţiul interior, unde sunt aşezate figurinele confecţionate din hârtie, sau statuete din lemn ori cretă ornamentate cu vatelină: în faţă arde o lumânare. Această Iesle este purtată din casă în casă de copii, numiţi betlehemesek, dintre care unii sunt îmbrăcaţi în îngeri, care recită versuri, cântă şi dansează.

Ieslea poloneză, szopka, este, în schimb, o construcţie în formă de catedrală, împodobită cu staniol colorat. Ieslea este formată din trei părţi: una superioară, cu îngeri care cântă la trompete pentru a vesti naşterea lui Isus; una centrală, unde este aşezată scena Naşterii; şi una inferioară, în care sunt aşezate figurine reprezentând ţărani polonezi, păstori cu oi şi boi, şi cei trei Magi. Szopka portabilă este purtată din casă în casă de copiii care cântă cântece de Crăciun, numite koledy, şi primesc în schimb dulciuri şi bani.

În Slovenia, în regiunile alpine, există o tradiţie care datează din sec. al XIX-lea: în fiecare familie se construieşte o Iesle într-un colţ "sacru" al casei, unde în alte perioade din timpul anului stă crucifixul. Se construieşte o movilă din muşchi, pe vârful căreia se aşează oraşul Betleem, iar la poalele acesteia se aşează scena Naşterii.

În Mexic, Ieslea are influenţe indigene şi constituie una din expresiile cele mai autentice ale artei populare elaborată de fiecare oraş pentru ziua de piaţă, deşi s-a îmbogăţit, începând din 1500, cu influenţe europene şi asiatice. Dominaţia spaniolă, de fapt, suprapunându-se artei precedente maya şi aztecă, a impus uzanţe şi modele iberice.

În Brazilia, Ieslea s-a răspândit între 1600 şi 1700, datorită iezuiţilor şi preoţilor spanioli, portughezi şi francezi care au venit aici pentru a-i evangheliza pe indigeni. Caracteristice pentru nord-estul Braziliei sunt lapinhas, construcţii simbolice în care este reprezentat Pruncul Isus îmbrăcat în veşminte de aur şi pietre preţioase, aşezat pe vârful unui munte, înconjurat de flori, plante, păsări şi animale de toate felurile. Specifice sunt şi Ieslele cu două etaje, unde la nivelul inferior este reprezentată Naşterea, iar la cel superior este reprezentată Răstignirea.

În Italia, cea mai cunoscută - şi apreciată la nivel mondial - este ieslea din regiunea Neapole, care a "revoluţionat" ieslea lui Francisc din Assisi. Cele mai vechi iesle din această regiune datează din sec. al XV-lea şi sunt fabricate din lemn, cu circa 40 de figurine şi cu scenografii foarte complexe, ceea ce constituie de fapt specificul lor. Aceste iesle au captat atenţia multor artişti şi meşteşugari italieni care au încercat mereu să aducă ceva nou, atât în realizarea figurinelor - punându-le ochi de sticlă, introducând personaje noi, utilizând îmbinare de materiale diverse -, cât şi în realizarea scenografiilor care au început să includă elemente laice, precum fântâni, pieţe, bodegi, lumini, oglinzi, creând astfel o adevărată scenă de teatru. În ultimii ani, odată cu progresul tehnologiilor, au apărut şi ieslele electronice. Cu ajutorul unor mecanisme, personajele sunt puse în mişcare, pârâurile curg, apa ţâşneşte din fântâni, soarele răsare şi apune, iar lumina din case se aprinde şi se stinge, etc. Pentru mulţi artişti şi inovatori, ieslea a devenit un hobby, iar în Roma, în fiecare an, de Crăciun, pot fi văzute cele mai originale iesle, din punct de vedere tehnic, artistic şi cultural, în cadrul anualei expoziţii internaţionale.

Astăzi, în multe ţări, în seara de Crăciun există obiceiul de a se organiza o reprezentare dramatică a naşterii Mântuitorului, cu actori şi decoruri, fiind numite popular iesle vii. Aceste reprezentări datează din sec. al XVIII-lea, iar unii specialişti consideră că ele provin din dramele sacre medievale, alţii consideră că îşi au originea în cântările specifice pentru timpul Crăciunului, din sec. al XVI-lea, cântări care constau într-un dialog dintre doi sau mai mulţi parteneri. Oricare ar fi adevărata lor origine, ele s-au păstrat şi dezvoltat în tradiţia Bisericii, şi au rolul de a-i ajuta pe credincioşi să trăiască mai profund misterul celebrat, prin actualizarea scenei Întrupării Domnului.

Puteţi continua lectura acestui articol la adresa:

www.profamilia.ro/revista.asp?id=2003_02_04

Veţi afla astfel informaţii interesante despre "Misteriosul împărţitor de daruri", despre brad şi despre colinde. Suplimentul online de Crăciun, de anul trecut, include şi alte articole interesante, precum despre Betleem sau despre trăirea sărbătorii Crăciunului în familie.