Revista "Familia creştină" - 06/2004

Eu şi prietenul meu ne iubim foarte mult şi ne simţim foarte atraşi unul de altul. Nu am mers "până la capăt", dar ne este greu să identificăm limitele până unde putem merge. Ce ne puteţi spune?

Probabil te gândeşti la sfaturile primite de la preotul paroh, profesoara de cateheză sau mama ta, ce trasau o limită într-o scală a comportamentelor fizice: "Dacă treci de linia aceasta, atunci ai păcătuit". Nu vreau să neg importanţa unor astfel de "linii" în comportament, dar ele nu reuşesc de multe ori să funcţioneze în complexitatea inimilor oamenilor. Tocmai în inimi experimentăm lupta dintre iubire şi pofta trupească. Aici decidem ce forţă din noi va prevala în acţiunile noastre. Astfel, înainte de a trage o linie privind comportamentul fizic, trebuie să tragem o linie în inimile noastre. Această linie se aplică oricui, în orice situaţie şi în orice tip de relaţie - căsătorie, logodnă ori prietenie.

În cartea sa Iubire şi Responsabilitate, Papa Ioan Paul al II-lea vorbeşte despre principiul moral care trebuie să ghideze întreg comportamentul omului. El numeşte acest principiu norma personalistă. Formulată negativ, ea afirmă că persoanele au o demnitate atât de mare încât niciodată, în nici un context, nu este acceptabil să folosim o persoană ca mijloc pentru a atinge un scop. Formulată pozitiv, norma personalistă afirmă că singurul răspuns potrivit către o altă persoană este cel al iubirii. Astfel, în viziunea Papei Ioan Paul al II-lea, opusul iubirii nu este ura. Este folosirea celuilalt. Bătălia pentru puritate în manifestarea fizică a sentimentelor noastre constă astfel în rezistenţa pe care trebuie să o opunem fiecărui impuls din noi ce tinde să îi trateze pe alţii ca mijloace pentru propria noastră plăcere, ca să învăţăm să îi iubim pe ceilalţi pentru ceea ce sunt ei, dorindu-le binele.

Pentru a reuşi în această luptă este nevoie de o profundă convertire a inimii şi, desigur, de harul lui Dumnezeu. Fără perspectiva planului lui Dumnezeu dintru începuturi şi a mântuirii noastre în Cristos, aproape tot ceea ce ştim sunt distorsiunile pe care păcatul le-a provocat în noi. Considerăm că este complet "normal" să ne folosim de alţii pentru plăcerea fizică şi emoţională a noastră, până acolo încât numim aceasta "iubire". Din păcate, societatea noastră promovează cu neruşinare această atitudine.

Manifestările fizice ale sentimentelor noastre, oriunde s-ar situa ele pe scală, de la ţinutul de mână până la actul sexual, trebuie să fie semne exterioare ce exprimă, în mod fidel, realităţi interioare. Atunci când semnele exterioare exprimă cu adevărat realităţile interioare, satisfacţia fizică şi emoţională rezultată este una corespunzătoare. Să vedem nişte exemple. Un cuplu căsătorit nu trece "dincolo" de limitele comportamentale atunci când întreţine relaţii sexuale. Este ceva firesc în relaţia dintre cei doi. Dar dacă un cuplu are relaţii sexuale doar pentru că "este aşa de bine" şi nu pentru a declara prin această uniune sexuală: "Sunt al tău (a ta) de bună voie, în mod total şi fidel, şi, da, sunt deschis(ă) spre a avea copii", atunci ei au trecut de linia din inimile lor. La fel, doi tineri ce sunt prieteni nu trec linia gesturilor fizice atunci când se ţin de mână ori se sărută. Dar dacă, de exemplu, el o ţine pe ea de mână, în parc, doar pentru a se mândri cu "achiziţia" ori "cucerirea" făcută, şi nu pentru a-şi exprima tandreţea, afecţiunea faţă ea, atunci tânărul a depăşit linia.

Unele cupluri consideră că se iubesc atât de mult, încât se pot uni sexual. De fapt se păcălesc pe ei înşişi, şi nu este vorba de un act de iubire, ci de unul de folosire. Dar nu este nevoie să se meargă până la contactul sexual. Depăşiri ale liniei din comportament sunt şi acele preludii, cu atingerea anumitor părţi din trup, ori săruturi şi îmbrăţişări prelungite, ce conduc partenerii până aproape de punctul de unde, dacă ar fi căsătoriţi, ar fi normal să înceapă uniunea sexuală. Nu este iubire, iar acel cuplu trebuie să facă o profundă examinare a inimilor lor şi a motivelor care îi mână. Astfel de situaţii sunt la fel de stupide ca şi pornirea motorului unei maşini fără să ai permisul de conducere. Şi tentaţia care apare mai apoi, cel mai adesea, este cea a masturbării, adâncind degradarea morală.

O pot atesta mulţi: chiar şi cea mai simplă manifestare a afecţiunii noastre - o privire, o atingere sau un sărut delicat - aduce mai multă bucurie şi împlinire decât cea mai intensă "partidă" ilicită de sex. De ce? Pentru că manifestarea este adevărată, are acoperire în sentimentele şi stadiul relaţiei, este reală, onestă. Nu caută să obţină ceva. În schimb caută să dea şi să afirme ceva. Nu este spre propria satisfacţie, ci este un act de dragul celuilalt.

Dacă dorim să atingem adevărata fericire, trebuie să avem o inimă curată şi să ne conformăm gesturile cu sentimentele şi cu starea de viaţă. Discernerea sentimentelor din inimile noastre poate fi confuză şi dificilă. Datorită naturii noastre căzute, în mod inevitabil vom recunoaşte elemente egoiste amestecate cu dorinţe curate de iubire. Aceasta nu trebuie să ducă la înăbuşirea exprimării afecţiunii, ci la o tot mai curată realizare a ei.

O astfel de puritate în exprimarea afecţiunii - de la ţinutul de mână la actul sexual - este posibilă doar dacă ne abandonăm pe noi înşine, ca fiinţe sexuale, ca bărbaţi şi femei, iubirii transformatoare a lui Cristos. Fără o astfel de abandonare, în mod inevitabil ne vom bloca în obiceiul de a-i folosi pe ceilalţi, şi, pentru că nu cunoaştem un alt mod, vom face greşeala tragică de a numi aceasta "iubire". Trebuie să parcurgem o cale a crucii, pentru a lăsa poftele trupeşti, mândria, căutarea binelui personal să moară, iar noi să înviem la iubire, la iubirea adevărată, pură.

Traducere şi adaptare din cartea "Good News About Sex and Marriage", autor Christopher West, © 2004, Christopher West. Mulţumim pentru acordul de tipărire primit de la Servant Books, St. Anthony Messenger Press, Cincinnati, Ohio, USA. Toate drepturile rezervate. Mai multe fragmente din carte se găsesc pe situl www.profamilia.ro.