Revista "Familia creştină" - 06/2004

Deşi de câţiva ani părinţii au cumpărat o instalaţie electrică pentru brad, cu beculeţe colorate, în formă de lumânărele, bunica preferă lumânările adevărate. Nu le spune nimic celor tineri, ca să nu-i supere, dar în fiecare Ajun de Crăciun împodobeşte pentru camera ei o creangă frumoasă cum a apucat ea, cu lumânări. Le cumpără din vreme, ca să le aleagă în voie şi le păstrează în aceeaşi cutie veche de carton, cam obosită acum.

Anul acesta, m-a rugat pe mine să cumpăr lumânări. Să fie pentru că nu se simţea prea în putere sau ca să-mi lase mie bucuria de a mă gândi de pe acum la Crăciun?

I-am adus un pachet de lumânări roşii, lucioase. Bunica a zâmbit - căci ştia că e culoarea mea preferată - şi m-a lăsat să le pun singur la loc. Am deschis cutia cea veche şi am văzut acolo, învelită în celofan imprimat cu steluţe, o bucăţică de ceară. Ba parcă era un ciot de lumânare.

- De ce o mai ţii? am întrebat eu, gata s-o arunc.

- Are o poveste frumoasă... Le-o spune în fiecare an şi lumânărilor noi, zâmbi bunica şi se uită la mine cu privirea ei ghiduşă, care mă face să mă gândesc că am o bunică întotdeauna pusă pe joacă.

- Mi-o spui? am întrebat eu, bucuros de poveşti, deşi uneori zic că sunt mare de acum.

Bunica desfăcu încet pacheţelul de celofan şi dădu la iveală lumânarea aproape consumată. Părea să fi fost o lumânare destul de groasă, din ceară albă, simplă, fără ceva deosebit. Nu-mi spunea prea multe. Bunica o ţinea însă în mână ca pe un lucru foarte drag.

- A fost a tatălui meu... începu ea, cu glasul puţin emoţionat.

- A străbunicului? Păi, asta înseamnă că are... foarte mulţi ani, am zis eu, nereuşind să socotesc repede vârsta aproximativă a venerabilei lumânări.

- Aşa este. A fost aprinsă prima dată când eu aveam optsprezece ani.

- Era la Crăciun?

- Nu... Atunci am plecat de acasă.

Îmi venea greu să mi-o închipui pe bunica fetişcană, dar să plece de acasă..., mi se părea de necrezut!

- Să pleci de acasă e rău, nu?

- Nu m-am gândit că e rău, voiam doar să mă descurc singură. Străbunicul tău ştia că încă nu e timpul, dar nu m-a oprit. Mi-a spus doar atât: "Să ştii că aici vei fi întotdeauna acasă şi eu te aştept. Când vei vedea stelele luminând noaptea, să te gândeşti: e semn că tata mă iubeşte şi mă aşteaptă." Eu eram prea grăbită să plec şi mi se şi părea exagerată expresia, aşa că i-am răspuns în doi peri: "Şi când vor fi nori şi stelele nu se vor vedea, n-o să mă aştepţi?" Tata nu s-a supărat, ci mi-a spus zâmbind: "Voi avea eu grijă să-ţi dau un semn că, orice ar fi, te aştept."

Aşa am plecat la o prietenă, la oraş. Plănuiam să locuiesc la ea şi să mă angajez undeva. "Dar nu chiar în prima săptămână, mi-a zis Lili, prietena mea. Să vezi şi tu cum e pe aici, să-mi cunoşti prietenii, să ne distrăm..." Ne-am distrat noi ce ne-am distrat, dar când banii de acasă erau pe sfârşite, Lili mi-a cerut să-i plătesc, dacă mai vreau să locuiesc acolo. Am început să-mi caut cu disperare de lucru, dar cum nu aveam nici o pregătire, n-am reuşit decât să lucrez cu ziua. Munca era mai grea decât ce făceam eu acasă şi câştigam doar cât să nu mor de foame, dar mai greu era că oamenii la care lucram nu dădeau doi bani pe mine. Prietenii cei noi mă priveau acum de sus, ba chiar şi Lili părea să se ruşineze cu mine. Şi eu mă ruşinam de mine, dar nu pentru că lucram cu ziua, ci pentru că ajunsesem fără nici un căpătâi, a nimănui.

Într-o seară, după lucru, m-am oprit câteva clipe pe o bancă, la intrarea în parc. Parcă pentru prima dată m-am oprit şi eu, după multă vreme, după un drum lung. Mi-am ridicat privirea şi am zărit printre ramuri, câteva stele. Am rămas cu ochii la ele, până ce norii le-au acoperit, vântul s-a înteţit şi a început să plouă.

Nu m-am mai întors la Lili. Am luat primul tren spre casă, atunci, noaptea. "Ce-i voi spune tatii?" mă întrebam, dar o speranţă nelămurită mă făcea să grăbesc pasul tot mai tare. Era târziu când am ajuns, dar o fereastră era luminată: la camera tatii. Am ciocănit foarte uşor şi, foarte ciudat, uşa s-a deschis aproape imediat.

- Era tatăl tău? Ce ţi-a spus?

- Numai "Draga tatii!" M-a luat în braţe, mi-a pregătit el cină... Şi parcă zbura, aşa era de bucuros!

Am dormit ca un prunc, în patul meu, pregătit frumos. Dimineaţa l-am întrebat pe tata: "Citeai, când m-am întors? Nu mă aşteptam să fie lumina aprinsă." "Nu, draga tatii, dar cât ai fost plecată, am ţinut o lumânare aprinsă în fereastră în fiecare noapte fără stele, ca să ştii că te aştept."

- E lumânarea asta mică, nu?

- Aşa este. Acum du-te la culcare.

Ca prin vis, am auzit cum lumânărica cea veche le şopteşte povestea ei lumânărilor roşii: ceva despre cât e de frumos să fii steluţă care arde, arde, ca semn că cineva e acolo şi că aşteaptă cu drag şi m-am gândit: "Lumânărica bunicii e verişoară cu Steaua magilor..." şi am adormit.