Revista "Familia creștină" - 06/2004 

POVESTEA UNEI LUMÂNĂRI MICI
Maria Goția

Dealul CrucilorCuprinsDespre folosul aldehidelor si integralelor

 

Deși de câțiva ani părinții au cumpărat o instalație electrică pentru brad, cu beculețe colorate, în formă de lumânărele, bunica preferă lumânările adevărate. Nu le spune nimic celor tineri, ca să nu-i supere, dar în fiecare Ajun de Crăciun împodobește pentru camera ei o creangă frumoasă cum a apucat ea, cu lumânări. Le cumpără din vreme, ca să le aleagă în voie și le păstrează în aceeași cutie veche de carton, cam obosită acum.

Anul acesta, m-a rugat pe mine să cumpăr lumânări. Să fie pentru că nu se simțea prea în putere sau ca să-mi lase mie bucuria de a mă gândi de pe acum la Crăciun?

I-am adus un pachet de lumânări roșii, lucioase. Bunica a zâmbit - căci știa că e culoarea mea preferată - și m-a lăsat să le pun singur la loc. Am deschis cutia cea veche și am văzut acolo, învelită în celofan imprimat cu steluțe, o bucățică de ceară. Ba parcă era un ciot de lumânare.

- De ce o mai ții? am întrebat eu, gata s-o arunc.

- Are o poveste frumoasă... Le-o spune în fiecare an și lumânărilor noi, zâmbi bunica și se uită la mine cu privirea ei ghidușă, care mă face să mă gândesc că am o bunică întotdeauna pusă pe joacă.

- Mi-o spui? am întrebat eu, bucuros de povești, deși uneori zic că sunt mare de acum.

Bunica desfăcu încet pachețelul de celofan și dădu la iveală lumânarea aproape consumată. Părea să fi fost o lumânare destul de groasă, din ceară albă, simplă, fără ceva deosebit. Nu-mi spunea prea multe. Bunica o ținea însă în mână ca pe un lucru foarte drag.

- A fost a tatălui meu... începu ea, cu glasul puțin emoționat.

- A străbunicului? Păi, asta înseamnă că are... foarte mulți ani, am zis eu, nereușind să socotesc repede vârsta aproximativă a venerabilei lumânări.

- Așa este. A fost aprinsă prima dată când eu aveam optsprezece ani.

- Era la Crăciun?

- Nu... Atunci am plecat de acasă.

Îmi venea greu să mi-o închipui pe bunica fetișcană, dar să plece de acasă..., mi se părea de necrezut!

- Să pleci de acasă e rău, nu?

- Nu m-am gândit că e rău, voiam doar să mă descurc singură. Străbunicul tău știa că încă nu e timpul, dar nu m-a oprit. Mi-a spus doar atât: "Să știi că aici vei fi întotdeauna acasă și eu te aștept. Când vei vedea stelele luminând noaptea, să te gândești: e semn că tata mă iubește și mă așteaptă." Eu eram prea grăbită să plec și mi se și părea exagerată expresia, așa că i-am răspuns în doi peri: "Și când vor fi nori și stelele nu se vor vedea, n-o să mă aștepți?" Tata nu s-a supărat, ci mi-a spus zâmbind: "Voi avea eu grijă să-ți dau un semn că, orice ar fi, te aștept."

Așa am plecat la o prietenă, la oraș. Plănuiam să locuiesc la ea și să mă angajez undeva. "Dar nu chiar în prima săptămână, mi-a zis Lili, prietena mea. Să vezi și tu cum e pe aici, să-mi cunoști prietenii, să ne distrăm..." Ne-am distrat noi ce ne-am distrat, dar când banii de acasă erau pe sfârșite, Lili mi-a cerut să-i plătesc, dacă mai vreau să locuiesc acolo. Am început să-mi caut cu disperare de lucru, dar cum nu aveam nici o pregătire, n-am reușit decât să lucrez cu ziua. Munca era mai grea decât ce făceam eu acasă și câștigam doar cât să nu mor de foame, dar mai greu era că oamenii la care lucram nu dădeau doi bani pe mine. Prietenii cei noi mă priveau acum de sus, ba chiar și Lili părea să se rușineze cu mine. Și eu mă rușinam de mine, dar nu pentru că lucram cu ziua, ci pentru că ajunsesem fără nici un căpătâi, a nimănui.

Într-o seară, după lucru, m-am oprit câteva clipe pe o bancă, la intrarea în parc. Parcă pentru prima dată m-am oprit și eu, după multă vreme, după un drum lung. Mi-am ridicat privirea și am zărit printre ramuri, câteva stele. Am rămas cu ochii la ele, până ce norii le-au acoperit, vântul s-a întețit și a început să plouă.

Nu m-am mai întors la Lili. Am luat primul tren spre casă, atunci, noaptea. "Ce-i voi spune tatii?" mă întrebam, dar o speranță nelămurită mă făcea să grăbesc pasul tot mai tare. Era târziu când am ajuns, dar o fereastră era luminată: la camera tatii. Am ciocănit foarte ușor și, foarte ciudat, ușa s-a deschis aproape imediat.

- Era tatăl tău? Ce ți-a spus?

- Numai "Draga tatii!" M-a luat în brațe, mi-a pregătit el cină... Și parcă zbura, așa era de bucuros!

Am dormit ca un prunc, în patul meu, pregătit frumos. Dimineața l-am întrebat pe tata: "Citeai, când m-am întors? Nu mă așteptam să fie lumina aprinsă." "Nu, draga tatii, dar cât ai fost plecată, am ținut o lumânare aprinsă în fereastră în fiecare noapte fără stele, ca să știi că te aștept."

- E lumânarea asta mică, nu?

- Așa este. Acum du-te la culcare.

Ca prin vis, am auzit cum lumânărica cea veche le șoptește povestea ei lumânărilor roșii: ceva despre cât e de frumos să fii steluță care arde, arde, ca semn că cineva e acolo și că așteaptă cu drag și m-am gândit: "Lumânărica bunicii e verișoară cu Steaua magilor..." și am adormit.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire