Revista "Familia creştină" - 06/2004

Pasionaţii curselor cu ştafetă ştiu că în aceste competiţii momentele cele mai importante sunt cele ale predării ştafetei: de reuşita acestor momente depinde câştigarea sau pierderea întrecerii. Acest adevăr sportiv se aplică şi omenirii sau, dacă este să o luăm la o scară mai mică, oricărei naţiuni: ea va supravieţui, va câştiga, se va dezvolta, doar dacă între generaţii există un schimb reuşit al ştafetei. Ce înseamnă această ştafetă? Unii vor numi ştafetă valorile, alţii principiile, alţii obiceiurile sau tradiţiile. Noi însă ştim că ştafeta de care depinde soarta unui neam, şi care trebuie predată cu sfinţenie de la o generaţie la alta, este credinţa, care le cuprinde pe toate.

Privind nu mai departe de ţara noastră, suntem martori ai consecinţelor multelor ştafete pierdute timp de 50 de ani. În câte familii ale "epocii de aur" ştafeta nu s-a pierdut undeva pe drum... Părinţii ar fi trebuit să fie cei care să-şi educe copiii la credinţă: şi totuşi astăzi vedem atâtea cazuri în care părinţii ajung la Biserică pentru că mai întâi au descoperit-o copiii lor. După 1990, am intrat într-un grup de tineret condus de un preot. Pentru cei mai mulţi dintre noi, credinţa era ceva despre care nu auzisem prea mult în familii. Iar în curând, la Liturghiile noastre, pentru tineret, mai apărea tatăl sau mama câte unuia dintre noi, spovedindu-se pentru prima oară, primindu-l pe Cristos pentru prima oară. Ştafeta era pasată de generaţia tânără generaţiei anterioare...

Şi cine dacă nu familiile pot să se ocupe cel mai bine de această predare a ştafetei credinţei?! Mai auzim pe câte unii, părinţi "moderni", că nu doresc să impună nimic copilului lor, nici măcar credinţa. Aceasta nu este o respectare a vreunui drept al copilului, ci este semnul imaturităţii lor, al nesiguranţei - ori chiar al lipsei! - credinţei lor. Iubirea pe care o porţi copilului tău nu poate decât să te conducă la a-i dărui tot ceea ce este mai bun: iar credinţa este unul dintre aceste "bunuri". Înainte de a ne preocupa de lada de zestre, sau mai actual, de contul din bancă, pentru când copilul nostru va ajunge la casa lui, să ne asigurăm că i-am dat, i-am insuflat ce este mai valoros: credinţa în Cristos, în Biserica sa, dorinţa de a primi sacramentele şi disponibilitatea de a iubi după porunca Mântuitorului.

Atunci ştafeta va ajunge în mâinile generaţiei următoare şi şansa acestui neam de a câştiga întrecerea cu timpul va creşte. Dacă nu, istoria va aminti că în primele două milenii, în această zonă exista un popor, poporul român, care se numea pe sine "creştin".