Revista "Familia creştină" - 06/2004

Un film şi unul dintre personajele sale

La sfârşitul lunii septembrie, televiziunea italiană a transmis filmul "Tânărul Hitler". (R. Carlyle în rolul principal, anul producţiei 2003). E istoria ascensiunii în politică a unui om care a inspirat fascinaţie, teamă şi teroare celor din jur, dar care a fost ajutat de colaboratori la fel de ambiţioşi şi lipsiţi de scrupule ca şi el. Iniţial ignorat şi ironizat de presă şi clasa politică, temut şi adulat ulterior de ambele, Hitler nu suporta libertatea de gândire şi de alegere, mai ales când era motivată religios. Iar filmul ne prezintă tocmai destinul unui ziarist şi filozof catolic, torturat, deportat şi apoi ucis pentru că a criticat regimul fascist şi ideologia acestuia. Este vorba despre Fritz K. A. Gerlich (interpretat de M. Modine).

Gerlich provenea dintr-o familie protestantă. În 1927 a întâlnit-o la Konnersreuth pe Theresa Neumann, creştină catolică, cu profunde experienţe mistice (inclusiv purtarea stigmatelor), cu un dar neobişnuit de a zgudui şi trezi conştiinţele celor din jur. Tânărul a devenit catolic în 1931. Dotat cu o inteligenţă istorică remarcabilă, a înţeles deja în acei ani politica dusă de Hitler şi răul pe care aceasta începea (şi avea) să-l producă. Responsabil al săptămânalului Drumul drept ("Der gerade Weg"), a scris aproape număr de număr articole în care combătea ideologia naţional-socialistă şi pe propagatorii ei. Un simplu exemplu dintr-un articol din 31 iulie 1932: "Naţional-socialismul este o ciumă. El înseamnă a fi în duşmănie cu naţiunile vecine, domnia terorii în interior, război civil, război cu alte popoare. Înseamnă minciună, ură, fratricid şi suferinţă fără capăt. Adolf Hitler predică un drept al minciunii... Noi însă luptăm pentru un alt stat, pentru drepturile popoarelor... Luptăm pentru o justiţie echitabilă... pentru un stat al adevăratei dreptăţi".Ca o ironie a vieţii, publicaţia sa era imprimată în aceeaşi tipografie care tipărea şi cotidianul Observatorul popular ("Völkischer Beobachter"), organul oficial al propagandei naziste. În primăvara lui 1933, este arestat în biroul său de lucru. În iunie, acelaşi an, este închis în închisoarea Stadelheim, din München, de unde a fost deportat ulterior la Dachau. La 30 iunie 1934 a fost ucis, iar cadavrul său, ars.

Unul dintre deţinuţii care l-au cunoscut scria despre el: "Dacă cineva şi-l închipuie în închisoare pe acest luptător pentru principiile catolice întristat sau abătut, se înşeală complet. Desigur, dr. Gerlich a resimţit amărăciunea închisorii. Dar, după părerea lui, cineva care se declara catolic trebuia să afle şi curajul de a-şi asuma consecinţele opiniilor sale şi de a suporta cu inimă senină suferinţele" [1].

"Sunt gata să plătesc cu viaţa mea pentru ceea ce am scris". Sunt cuvintele sale. Încă răsună: în scrieri, în articole, în filme... Gerlich este, evident, un simbol al multor altor laici creştini, catolici sau nu, care au trăit cu intensitate, ca şi creştini, raportul lor cu viaţa politică. Aceleaşi convingeri creştine interioarei-au călăuzit şi "să facă politică" şi să înfrunte moartea.

Viaţa şi destinul acestui om pot fi o bună provocare pentru a ne întreba despre raportul între creştinul laic catolic şi atitudinea sa politică. Sunt conştient că nu doar la majoritatea creştinilor români, ci chiar şi în mine personal, se află o anumită nedumerire în faţa binomului creştin-viaţa politică. Poate că la unii se manifestă în mod inconştient, poate la alţii în mod reflexiv-sistematic; cred totuşi că nu sunt foarte departe de adevăr dacă afirm că binomul amintit, la români, nu trezeşte entuziasm, ci mai curând indiferenţă, suspiciune sau chiar o anume împotrivire. Că aceasta ar depinde de realitatea politică românească actuală, de factorul emigraţiei care ne poartă departe de ţară ori de o istorie mai veche a relaţiei Biserică-stat în contextul românesc - nu ne propunem să tratăm în acest articol.

Am început cu istoria unui destin. În spatele său se ascunde o atitudine: cea a laicului creştin în faţa binelui comun, cea a opţiunii publice/politice în faţa unor necesităţi comune. Mai concret, o alegere: a laicului catolic faţă de valorile comune la care nu se poate renunţa.

Cum înţelege Biserica Catolică
raportul "laic creştin - viaţa politică"?

Sunt multe documentele Bisericii Catolice care tratează acest raport, ce nu lipseşte în momentul de faţă din doctrina eclezială socială [2]. Credem că modul în care Conciliul Vatican II a tratat problema aceasta nu este doar oficial şi actual, ci şi suficient pentru a răspunde la întrebarea de mai sus.

În mod general, binele comun şi apărarea sa stau la baza unei comunităţi politice [3]. Este necesară o anumită formă de autoritate pentru a apăra scopul comun al membrilor comunităţii. Atât comunitatea politică, cât şi autoritatea publică, îşi au temelia în natura umană.

Alături de acest bine comun, o comunitate tutelează acele drepturi naturale care provin din însăşi demnitatea fiinţei umane. "Garantarea drepturilor persoanei este, într-adevăr, o condiţie necesară pentru ca cetăţenii, individual sau în grup, să poată participa în mod activ la viaţa şi la conducerea statului" (Gaudium et Spes, nr. 73). În mod evident, toate persoanele comunităţii au dreptul de a participa la viaţa ei publică şi la deciziile de interes comun.

Cât priveşte în mod particular pe laicul creştin, acesta nu e călăuzit numai de conştiinţa sa, ci şi de lumina Evangheliei şi spiritul Bisericii. Ceea ce un laic creştin caută nu este doar o oarecare "colaborare" la viaţa polis-ului ori exercitarea unor drepturi publice (votul). Conciliul are o perspectivă mai detaliată:

"Ca cetăţeni, să colaboreze cu ceilalţi cetăţeni după competenţa specifică şi asumându-şi responsabilitatea proprie; să caute pretutindeni şi în toate dreptatea Împărăţiei lui Dumnezeu. Sfera lucrurilor pământeşti trebuie astfel refăcută încât, fiind integral respectate legile ce îi sunt proprii, să devină mai conformă principiilor superioare ale vieţii creştine şi să fie adaptată la diferitele condiţii de loc, timp şi popoare. Între operele unui astfel de apostolat se distinge acţiunea socială a creştinilor, pe care Conciliul doreşte să o vadă extinsă astăzi la întreaga sferă temporală, inclusiv la cultură" (Apostolicam Actuositatem, nr. 7).

Condiţia indispensabilă
pentru un bun raport cu viaţa politică

Aminteam că la mulţi dintre noi, raportul personal cu politica şi viaţa politică (în sensul ei generic de viaţa polis-ului) este problematic. Mai menţionam că pot fi multiple cauze. Care să fie însă remediul?

Mai întâi, un detaliu statistic: documentul conciliar Gaudium et Spes, ce tratează despre raportul Bisericii cu lumea contemporană, foloseşte de 35 de ori termenul "politică". Contextele în care apare cuvântul - mai ales ca adjectiv - sunt dintre cele mai variate. O singură dată însă apare expresia "nimic nu este mai important" în legătură cu "politica". Textul merită citat în întregime:

"Pentru a instaura o viaţă politică realmente umană, nimic nu este mai important decât dezvoltarea simţului lăuntric de dreptate, de bunătate, de slujire a binelui comun şi întărirea convingerilor fundamentale asupra adevăratei naturi a comunităţii politice şi asupra scopului, a dreptei exercitări şi a limitelor autorităţii publice" (Gaudium et Spes, nr. 73).

Credem că aici se află remediul despre care scriam, care este totodată şi rădăcina atitudinii creştinului laic în viaţa politică, atitudine care se construieşte prin alegerile sale (inclusiv la nivel de vot) şi care dă un sens acestora. Un simţ lăuntric dezvoltat prin educaţie, prin exercitarea unor alegeri juste, de dreptate şi slujire a binelui comun este, spune Conciliul, primul lucru necesar pentru o viaţă politică umană. Este poate, în acelaşi timp, una dintre carenţele majore ale educaţiei noastre în ţară.

Un ideal catolic

Filmul la care am făcut referinţă la începutul acestui articol are un moto: "Singurul lucru necesar pentru ca răul să se extindă este ca cei buni să nu facă nimic pentru a-l opri" (Edmund Burke). O astfel de afirmaţie - de o evidenţă dezarmantă - este în concordanţă cu ceea ce am subliniat anterior în citatul din Apostolicam Actuositatem, care este documentul Conciliului cu privire la laici: "Sfera lucrurilor pământeşti trebuie refăcută". Când se vorbeşte de "lume" aici, se are în vedere sensul ei biblic, evanghelic, sens conform căruia lumea este ceva în continuă realizare, prin colaborarea activă a omului, o lume dominată de lupta între rău (şi puterea sa) şi bine (şi cei ce-l promovează).

Un astfel de raport cu lumea - fie în viaţa profesională, fie în cea socială şi politică - călăuzit de principiile evanghelice, are roadele sale. Aceste roade se realizează mai întâi în sfera conştiinţei, acolo unde se văd primele transformări, dar mai apoi - după ani - din propria conştiinţă roadele apar în sfera personală, familială, socială, politică.

Pe bună dreptate Fritz Gerlich a fost inclus în "Martyrologium germanicum", redactat în cadrul pregătirilor pentru Anul Jubiliar 2000. Ca laic creştin, şi-a pus în întregime capacităţile sale profesionale în slujba vestirii Evangheliei şi a menţinerii dreptăţii şi demnităţii umane. El a întruchipat "înainte de vreme" idealul jurnalismului catolic, formulat cu o nouă claritate de Conciliul Vatican II, ideal care ar trebui să aibă ca poruncă supremă onorarea adevărului totdeauna şi în toate împrejurările [4].

Note

1 În Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexikon, vol. 22 (2003) 394-409.

2 Numărul intervenţiilor pontificale din ultimii 150 de ani pe această temă este considerabil. Ne limităm la menţionarea unor documente ale actualului pontif, disponibile şi în limba română: Îndemnul Apostolic Christifideles Laici, 1989; Scrisoarea Enciclică Centesimus Annus, 1991; Scrisoarea Enciclică Veritatis Splendor, 1993.

3 Conciliul Vatican II, Gaudium et Spes, nr. 74: o comunitate politică "există în vederea binelui comun şi în el îşi găseşte justificarea şi semnificaţia deplină şi tot din el îşi dobândeşte principiile juridice primordiale. Binele comun cuprinde totalitatea condiţiilor de viaţă socială prin care oamenii, familiile şi asociaţiile se pot realiza mai deplin şi mai uşor".

4 Rudolf Voderholzer, "Märtyrer und Leitbild des katholischen Journalismus", Die Tagespost, 8 martie 2003.