Revista "Familia creştină" - 06/2004

Lupta cu sărăcia este pentru mulţi dintre noi îndârjire de fiecare zi şi frământare de fiecare noapte. Ce bucurie să ajungi cu bine, neîndatorat, la sfârşitul lunii, nu?! Dar eforturile excesive necesare unei astfel de performanţe ameninţă să ne schimbe treptat accentele în viaţă şi să acordăm banilor şi muncii o importanţă mult prea mare; suferă atunci timpul dăruit creşterii noastre spirituale şi relaţiile cu cei apropiaţi.

În acelaşi zbucium pentru supravieţuire, plecarea la muncă în străinătate sau emigrarea definitivă au devenit pentru foarte mulţi visul de aur, şansa vieţii. Numai o mică parte mai au în vedere realizarea profesională, împlinirea după capacităţi şi talente - şi ea nici nu este atinsă decât de puţini dintre cei plecaţi, majoritatea ocupând poziţii inferioare pregătirii lor; şi aceasta numai pentru a mai trece peste încă o iarnă sau, optimist vorbind, pentru ca, în timp, să ajungă la suma necesară pentru construirea unei locuinţe sau începerea unei mici afaceri. Omul îşi lasă familie, casă, prieteni, obiceiuri, limbă..., adică acceptă riscul de a pierde sau de a împuţina tocmai ceea ce în mare măsură îl defineşte, pentru a sări în necunoscutul de care îşi leagă atâtea aşteptări de ordin material. Ce l-ar putea ajuta să nu-şi rupă rădăcinile şi să nu se înstrăineze astfel de însăşi condiţia sa umană, în cele din urmă?

Am căutat câteva răspunsuri în experienţa lui E. L. (37 de ani, studii superioare, căsătorit, tată al unei fetiţe).

- Într-o situaţie limită, v-aţi bucurat, poate, să găsiţi în plecarea la muncă în străinătate o ieşire din lipsuri. Ce aţi pus în balanţă atunci când v-aţi hotărât la acest pas?

- Simplu: speranţa unui câştig material ceva mai aproape de normal şi firesc - căci despre aşa ceva vorbim, nu despre averi - într-un taler, iar în celălalt, durerea separării de cei dragi, chiar dacă numai pentru o perioadă de trei luni. Tocmai de dragul familiei însă am lăsat să coboare pentru o vreme talerul plecării.

- Ce aşteptări aveaţi înainte de plecare?

- Nu aveam atât aşteptări, cât temeri: în ce priveşte adaptarea mea la "sistemul" occidental de muncă (ştiind că noi ne-am obişnuit cu un alt ritm, nu neapărat cel firesc) şi randamentul cu care voi reuşi să lucrez; la fel, privitor la relaţiile interumane pe care le voi lega. Desigur, gândul la un salariu care să acopere toate facturile şi cheltuielile fireşti ale unei familii te încălzeşte şi te încurajează cât de cât, dar temerea mi-a devenit până la urmă o constantă obsesie de a-mi face datoria cât mai aproape de perfecţiune; da, perfecţiune poate exista şi în muncile mici şi "de jos" (am lucrat în domeniul hotelier, munci necalificate, retribuit cu salariul minim din Franţa) şi o asimilez cu eficienţa maximă.

- Cum a fost primită de către angajator această grijă pentru calitatea muncii?

- Oamenii sunt în general amicali acolo, dar atât; însă datorită acestei temeinicii, am avut parte de o relaţie ceva mai deosebită cu angajatorul. După scurt timp, relaţia n-a mai fost una ca de la patron la salariat, ci caldă, apropiată. Mi-a fost apreciată, cu o anumită surprindere (!), calitatea muncii, eficienţa, punctualitatea, corectitudinea, politeţea; de fapt, chiar preocuparea de a face fapt normal din împlinirea îndatoririlor la maximă capacitate. Deşi fireşti, mai ales pentru un creştin, aceste însuşiri par să fie fenomene rare, şi pe la ei.

- Credeţi că a simţit o motivaţie spirituală a strădaniei dumneavoastră şi aceasta l-a atins?

- Da, aşa cred, şi nu ar fi avut aceeaşi reacţie dacă sesiza că mă mobilizează doar dorinţa de a fi pe plac pentru creşterea posibilităţilor de câştig. Dar în primul rând eu am beneficiat de roadele acestui efort spiritual, pentru că, deşi mă aşteptam la mari suferinţe şi greutăţi de adaptare în procesul de integrare în sistemul, mentalitatea şi cultura lor, m-am aşezat destul de iute într-un scaun francez relativ comod.

M-am adaptat bine abia după o lună şi jumătate. Dorul şi durerea locului gol de lângă mine le-am anticipat înainte de a le şi trăi, dar nu la nivelul realităţii. Au fost clipe când am suferit, am plâns ca un prunc. Mi-era dor mare... cu D de la durere, resimţită ca durere fizică, pur şi simplu. Îmi făcea inima grea şi gândul la suferinţele şi dorurile "fetelor mele". Dar, încet-încet, dorurile s-au mai alinat, raţiunea şi "bărbăţia" şi-au făcut loc mai cu sârg în ecuaţia sentimentelor şi cele trei luni au trecut.

Dumnezeu mi-a dat să pot să îndur şi munca fizică grea, cu care nu eram obişnuit, şi dorurile mari. Totul s-a schimbat în ceea ce am trăit, în ceea ce am simţit ori am suferit pe măsură ce i-am făcut tot mai mult loc lui Dumnezeu în realitatea situaţiei noastre. Ştiind că ne-a fost greu şi mie şi celor de acasă, mă întreb cum ar fi fost fără El, fără rugăciune susţinută... Bunul şi fidelul meu mereu-însoţitor, îngerul păzitor, este capabil de nenumărate gesturi de ajutor, de atenţii, de drăgălăşenii, şi invocându-l des, l-am simţit mereu ca neobosit mesager al Spiritului Sfânt, cu mari mângâieri... Cred că pot spune că, acolo fiind, mai singur şi departe, m-am apropiat mai mult de Dumnezeu - sper că şi El vede la fel situaţia!

- Perspectiva asupra relaţiilor de familie s-a modificat în urma acestei experienţe?

- Am ajuns să preţuim mai mult ce mare nevoie avem unul de altul, noi, soţii, şi amândoi de fetiţa noastră, iar legătura noastră s-a întărit. Dar sunt sigur că fără Dumnezeu, aceasta ar fi fost şubrezită.

- Dacă, împreună cu N. Steinhardt, numim şi noi căminul centru al lumii pentru ins, deoarece acolo se intersectează, pe orizontală, toate drumurile terestre, care duc în alte părţi şi ne leagă cu alţii, cu verticala legăturii cu cerul şi cu cei duşi dintre noi...

- ...atunci aş putea spune că eu, numai înrădăcinându-mă puternic în Cer, cu munca mea şi cu gândul la cei dragi, am putut să nu mă rup de rădăcinile mele de acasă.