Revista "Familia creștină" - 03/2004 

VOCAȚIA LA IUBIREA ÎN FAMILIE
CU CITITORII NOSTRI, UN MARE FILOZOF SI PRIETEN AL PAPEI, STANISLAW GRYGIEL
Oana Goția

Cele cinci limbaje ale iubiriiCuprinsSoacre si nurori

 

Biografie

Dacă vrei să participi la un curs de filozofie în care să fii fermecat de frumusețea persoanei umane, să asculți poezia lui Rilke, să-l redescoperi pe Platon, să afli amănunte despre cine private cu Sfântul Părinte, să râzi cu poftă la glume despre Lenin sau Hrusciov, ascultă cursurile Profesorului Grygiel, la Institutul Ioan Paul al II-lea din Roma!

Profesorul Stanislaw Grygiel s-a născut în Zembrzyce, Polonia, în 1934. Este căsătorit și are doi copii. Primii ani de studiu îi face în Cracovia, unde, la Universitatea Jaghellonica, primește în 1956 titlul de magister în filozofie poloneză, continuându-și, între timp, studiile de licență în filozofie la Facultatea Pontificală de Filozofie. Pasiunea pentru filozofie se dezvoltă prin doctoratul în filozofia creștină la Universitatea Catolică din Lublin și este perfecționată la Institutul Superior de Filozofie de la Louvain, Belgia.

La Cracovia devine profesor la Academia Pontificală de Filozofie, unde ajunge colaborator al Arhiepiscopului Karol Wojtyla - avea sa fie începutul unei lungi prietenii dintre cei doi filozofi. La un an după alegerea noului Papă Ioan Paul al II-lea, Profesorul Grygiel este chemat la Roma de către Sfântul Părinte și devine profesor stabil de Antropologie filozofică la Institutul pe care Ioan Paul II-lea îl fondează pentru studii de teologie a familiei, în cadrul Universității Laterane.

Un amănunt puțin cunoscut este faptul că ziua atentatului comis asupra Sfântului Părinte -13 mai 1981- este și ziua când s-a semnat fondarea Institutului Ioan Paul al II-lea. De la început, această coincidență a fost citită de către co-fondatorii Institutului ca semn al marii iubiri pe care Sfântul Părinte o are pentru familie - mica Biserică - pentru care merită să îți dai viața.

 

Interviu

- Domnule Profesor, suntem martori ai faptului că familia este în centrul învățăturii și în inima Sfântului Părinte pe care dumneavoastră îl cunoașteți personal de mult timp. Care este chemarea adevărată a familiei în lumea de azi?

- Chemarea către viața de familie, în familie, realizează într-un mod primordial chemarea la iubire. Persoana umană a fost creată pentru iubire - pe de o parte -, care este o muncă, și pentru muncă - pe de altă parte -, care este iubire. Omul este persoană, trăind împreună alți oameni. Împreună cu ceilalți, el zidește casa în care locuiește. Mai mult chiar, ceilalți sunt casa sa. Cei care locuiesc în casă sunt generați de către ceilalți și ei înșiși, la rândul lor, generează. Căci iubirea este, de fapt, dătătoare de viață. Și este vorba de generarea spirituală.

Astfel, soțul o generează pe soție, soția îl generează pe soț, și împreună ei îi generează, dacă Dumnezeu o dorește, pe copiii lor. Fără generarea spirituală, generarea copiilor s-ar reduce la o simplă producere de obiecte de care oamenii au, din când în când, nevoie (de exemplu, pentru a fi întreținuți mai târziu). În familie oamenii sunt educați pentru viața socială. Cine nu are frați sau surori nu este foarte bine pregătit pentru viața împreună cu ceilalți în societate. Îi va lipsi sensibilitatea pentru relația "noi". Va tinde mereu să accentueze "eu"-l său propriu, care, dacă este rupt de un "tu", din punct de vedere al vieții sale ca persoană, va fi infirm. Familia este seminarul societății. Cine vrea să distrugă societatea, începe să își pună planul în aplicare distrugând familiile.

 

- Să distrugă, deci, familia în care omul generează un alt om...

- Da, familia îl formează pe om și ca și cetățean; trezește în el conștiința că este o persoană, care nu poate să fie ea însăși fără să trăiască în comuniune cu ceilalți.

 

- Scrieți des despre frumusețea vocației femeii. Și sunteți profund convins că lumea de astăzi și viitorul ei depinde de prezența femeii ca femeie în societate. Care este, deci, rolul femeii ca soție și mamă? Care sunt așteptările unui bărbat față de femeia cu care se căsătorește?

- Femeia este manifestarea adevărului despre persoană, adevăr care constă în a ști să primești ceea ce există așa precum este. Ea, femeia, știe mai bine decât bărbatul să primească darul. De aceea, femeia este mai aproape de realitatea care ne este dăruită. Ea nu cade în capcanele abstractizărilor, decât atunci când se lasă condusă de modul de a acționa tipic bărbatului. Pentru mine, adevărul despre ceea ce este femeia s-a manifestat la Bunavestire, când Maria spune îngerului: "Fiat mihi secundum verbum tuum!"- "Fie mie după cuvântul tău!" Femeia, știind mai bine decât bărbatul să primească, știe mai bine și să dăruiască. Trăind astfel, fiind, deci, prezentă ca femeie în societate, ea o umanizează, o face mai puțin calculantă și calculată. Societatea devine mai puțin comercializantă și comercializată.

Așadar, omul învață să-și clădească și să-și făurească viața prin dăruire și nu prin comerț tocmai în sânul familiei. Frații care comercializează relațiile dintre ei și cu părinții lor nu sunt frați și nu sunt nici fii. Prin urmare, dacă în societate lipsește prezența femeii ca femeie, societatea va deveni o mașină, o suprapunere de funcționalități. Această societate-mașină poate să funcționeze foarte bine, foarte eficient, dar va rămâne întotdeauna o mașină, în care omul nu se va simți în largul său, ca acasă. Se va simți ca un mercenar. Într-o astfel de societate și o astfel de familie, va lipsi frumusețea în care se revelează adevărul despre om și despre Dumnezeu. Căci persoanele trăiesc dintr-o dăruire gratuită. Darul este ca un foc, fără de care nu există casă. Femeia este cea care păzește și îngrijește acest foc - este ea cea care întreține căminul-casă. Când femeia nu mai este femeie, devine foarte frig în jur...

 

- Femeia este, deci, cea care întreține flacăra relațiilor umane...

- Focul crește și arde atunci când pui cel puțin două bucăți de lemn împreună... femeia este cea care creează relațiile și le hrănește cu propria-i prezență. Aceasta pentru că știe să le impregneze cu dăruirea gratuită. Prezența femeii ca femeie transformă chiar și fabrica unde lucrează într-o casă de țară...

 

- Astfel încât în acea fabrică nu va mai fi doar o relație de tip șef-angajat...

- Da, femeia care este angajată nu va fi niciodată doar o angajată. Ea va face mai uman ambientul în care lucrează.

 

- Regăsirea adevărului femeii ca femeie și al bărbatului ca bărbat este, deci, absolut indispensabilă pentru a putea avea o adevărată familie și o adevărată societate. Homosexualitatea este foarte mediatizată astăzi. Și ne este propusă ca un alt model de iubire. Poate un bărbat să iubească un alt bărbat cu o iubire adevărată?

- Orice iubire care se naște conformă cu adevărul este iubire. Un bărbat poate să iubească un alt bărbat, dar, fără îndoială, nu poate să-l iubească în conformitate cu adevărul bărbat-femeie. Dacă cineva încearcă să o facă, săvârșește o minciună față de sine și față de celălalt. Iubirea dintre tată și fiu, dintre mamă și fiică, dintre frați este adevărată.

Iubirea se naște în trup. Trupul bărbatului îl indică pe cel al femeii astfel încât devine simbolul său, și invers. În acest sens, bărbatul - o ființă corporală și spirituală - se înțelege pe sine în lumina femeii și femeia în lumina trupului bărbatului. Corpul bărbatului povestește și cântă corpul femeii, iar cel al femeii îl povestește pe cel al bărbatului. Iubirea proprie trupului spiritual sau spiritului trupesc este acea iubire de care nu putem face abstracție, dacă vrem să înțelegem ce este omul. Această iubire face ca trupul omului să fie inteligibil. Nimeni nu-și înțelege trupul uitându-se în oglindă. De aceea, bărbatul nu se înțelege pe sine privind un alt bărbat sau femeia privind o altă femeie ca punct de referință. Tautologiile nu explică nimic. Tautologiile sexuale nu permit ca o femeie sau un bărbat să se înțeleagă pe ei înșiși. Aceste abuzuri sexuale blochează autoconștiința omului și îi dereglează identitatea.

 

- Așadar, omul trebuie să își recunoască identitatea.

- Da, însă va putea să fie identificat cu el însuși doar dacă se identifică în celălalt care este diferit, pentru că doar atunci se va putea înțelege pe sine.

 

- Cel care iubește trebuie să țină, deci, cont de adevărul ființei sale și de cel al persoanei pe care o iubește...

- Da, este întotdeauna așa. Ar fi prostesc să iubești un câine ca și cum ar fi un copil sau un copil ca și cum ar fi un câine. A iubi un bărbat ca și cum ar fi femeie sau o femeie ca și cum ar fi un bărbat te face să râzi, dar, în același timp, și să plângi. Ca la circ, unde animalele care sunt tratate ca și cum ar avea minte te fac să râzi, dar, în același timp, și să plângi.

 

- Avem, deci, multe lucruri care vin din Occident la care trebuie să medităm. Țările fost-comuniste au înaintea lor fața prezentă din ce în ce mai seducătoare a Occidentului. Nu este ușor să avem instrumentele pentru a putea alege între toate propunerile pe care Vestul ni le face. Ce trebuie să reținem din ceea ce avem în fața acestei afluențe de semnificații despre om și despre valorile societății?

- În primul rând, trebuie să rămânem noi înșine. Nu trebuie să ne lăsăm seduși de către obiecte, chiar dacă sunt foarte sclipitoare. Sclipirea care înlocuiește sensul vieții este minciuna primordială, de la începutul lumii: aceea care seduce, care îi ispitește în fiecare zi pe "Adam" și pe "Eva" în "Rai". Trebuie însă să căutam - în Occident - persoanele care sunt într-adevăr persoane și de către ele să ne lăsăm seduși. Și sunt multe persoane de acest fel. Dacă nu căutăm aceste persoane, înseamnă că noi înșine nu suntem suficient de maturi ca persoane. Înainte de toate, trebuie să ne convertim noi înșine pentru a pătrunde farmecul persoanelor și cel al obiectelor. Obiectele sunt pentru a fi folosite. Persoanele, însă, rămân...

 

- Bogățiile Occidentului sunt mai mult persoanele decât obiectele...

- Desigur! Persoanele rămân chiar și după moarte, nu doar în memoria noastră. Ceea ce trebuie să căutăm în relația cu Vestul este să facem un schimb de persoane care sunt daruri. Adică să facem un schimb de daruri. Să ne întrebăm ce anume avem în noi de care nu ne este rușine și pe care trebuie să-l arătăm occidentalilor?

 

- E adevărat. Însă îmi este greu să spun aceste lucruri unei persoane care se luptă să supraviețuiască și care este adusă în Occident de foame...

- Te înțeleg, și pentru mine este greu... Și totuși, Cristos vestea acest adevăr mai ales săracilor. El îi dojenea pe bogați, însă nu-i scutea pe săraci de la căutarea de a trăi și nu doar de a supraviețui. Cristos și învățăceii Săi nu aveau nici aur, nici argint... Tocmai datorită acestei sărăcii puteau să spună: Ridică-te și umblă! Dacă nu vom fi ca și Cristos și apostolii, ne vom pierde, occidentalizându-ne.

 

- Așadar trebuie să fim atenți să recunoaștem când se naște acest moment de trecere de la supraviețuire în viața noastră, nu?

- Trecerea de la sistemul comunist la acel așa-zis sistem capitalist nu se produce fără arsuri... Însă această problemă o experimentăm și o vom experimenta mereu, pentru că întotdeauna vor exista bogați și săraci. Întotdeauna săracii vor tânji să aibă ce au bogații și cei bogați să aibă mai mult decât au. A ști să trăiești din ceea ți-a fost dat, a ști să înmulțești talantul primit pentru a avea un altul... Iată care este înțelepciunea evanghelică.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire