Revista "Familia creștină" - 03/2004 

DOMINIC SAVIO: LECȚIA SFINȚENIEI
Familia creștină

Inima frumoasaCuprinsDin copilaria unei sfinte

 

În timpul pontificatului său, Papa Pius al XII-lea a oferit copiilor, și în mod sigur nu numai lor, două exemple de sfințenie, a doi copii pe care i-a ridicat la cinstea altarelor, prin canonizare. Este vorba de sfânta de 12 ani Maria Goretti și de sfântul Dominic Savio, de 15 ani. Acesta din urmă a fost canonizat la 12 iunie 1954, în prezența a mii de tineri bucuroși să vadă recunoscută sfințenia unuia de-o vârstă cu ei. Anul acesta, în luna iunie care este și luna copiilor, se vor împlini deci 50 de ani de la acest eveniment. "Familia creștină" a considerat potrivit să propună în paginile ei virtuale modelul Sfântului Dominic, lecție pentru cei mici ca și pentru cei mari. Pentru aceasta am selectat câteva fragmente dintr-o lucrare despre viața lui Dominic, apărută la Editura Presa Bună și publicată integral pe situl ProFamilia.ro. Înainte însă, să schițăm biografia sfântului copil.

Dominic a fost fiul unor oameni foarte modești: un fierar și o croitoreasă. S-a născut la Riva di Chieri (Italia, lângă Torino) în 1842. La vârsta de 7 ani a primit Prima Împărtășanie, ocazie cu care și-a formulat programul de viață, scris cu mâna lui de copil pe o pagină de caiet și cuprins în deviza lapidară: "Mai degrabă moartea, decât să păcătuiesc". O întâmplare în care și-a asumat greșeala a doi colegi ai săi, doar pentru ca aceștia să nu fie exmatriculați pentru fapta lor rea, face ca micul Dominic să fie remarcat de don Cugliero, unul dintre profesori. Acesta, înțelegând iubirea lui Dominic pentru semeni, îl recomandă lui Ioan Bosco: "Este cam bolnăvicios, dar cu privire la celelalte calități sunt gata să pun rămășag că niciodată n-ai cunoscut un băiat ca el. Un adevărat Sfânt Aloisiu."

La 2 octombrie 1854, deci la 12 ani, îl va cunoaște pe Sfântul Ioan Bosco, care relatează astfel întâlnirea cu Dominic: "Am întâlnit în acest tânăr un suflet cu totul după inima Mântuitorului și am rămas uluit văzând atâtea haruri divine dăruite unei vârste atât de fragede. După o convorbire destul de lungă, înainte de a-l chema pe tatăl lui, [Dominic] mi-a spus: - Cum vi se pare, mă veți lua la Torino pentru a studia? - Ei, stofa este bună! - Și la ce poate folosi stofa? - Se poate face o haină bună pentru a o oferi Domnului. - Așadar, eu sunt stofa, iar dv. croitorul. Deci, mă veți lua cu dv. și veți face o haină frumoasă pentru Domnul!". Va fi acceptat la școala lui don Bosco, care îl va și îndruma spiritual.

În cei trei ani cât a studiat și s-a format în oratoriul lui don Bosco, Dominic s-a luptat constant să trăiască o viață de sfințenie, pe măsura talantului său, a "stofei" sale. Împreună cu câțiva colegi a înființat "Societatea Imaculatei", pentru care au scris și un statut, asumat la 8 iunie 1856, în fața altarului Fecioarei Maria. Sănătatea i se deteriora însă zi după zi, astfel că don Bosco îl trimise acasă, în familie, pentru a se îngriji. Nici acasă nu își va reveni, iar la 9 martie 1857 avea să treacă la Domnul. A murit în faimă de sfințenie, la procesul de beatificare fiind martori colegi ai săi și, bineînțeles, însuși don Bosco. Acesta a adunat mărturiile, pe baza cărora Teresio Bosco a scris mai apoi cartea care a apărut în traducere și la Presa Bună și din care vă prezentăm în continuare câteva pasaje.

* * *

Un copil care vorbește cu Dumnezeu

E decembrie, iar străzile orașului Torino sunt presărate cu zăpadă. Acum este noapte și pe străzi se aprind felinarele cu petrol. Ca în orice seară, don Bosco e la masa sa de lucru, în fața unui maldăr de scrisori care așteaptă răspuns și care-i vor ocupa timpul până după miezul nopții. La un moment dat cineva bate discret la ușă.

- Intră. Cine-i?

- Eu sunt, zice un copilaș palid la față, pășind înainte.

- O, Dominic! Ai nevoie de ceva?

- Repede, repede, veniți cu mine. E vorba de o faptă bună pe care trebuie să o faceți!

- Acum, noaptea? Unde vrei să mă duci?

- Grăbiți-vă, don Bosco, vă rog, grăbiți-vă!

Don Bosco ezita, dar privindu-l pe Dominic Savio, un copil care nu împlinise încă 14 ani, îi vede chipul, de obicei senin, acum serios. Chiar și cuvintele îi sunt hotărâte, parcă ar fi o poruncă. Don Bosco se ridică, își ia pălăria și îl urmează.

Dominic coboară în grabă scările, iese din curte, apucă hotărât pe o stradă, merge pe a doua, apoi pe a treia. Nu vorbește și nici nu se oprește. În acel labirint de străzi și străduțe întunecate merge cu siguranță, ca și cum ar fi condus de un radar. De-a lungul străzii, ușile se succed una după alta. Dominic se oprește în fața uneia. N-a citit numărul, nici n-a privit împrejur pentru a se orienta. Hotărât, urcă pe scară. Don Bosco îl urmează. Primul etaj, al doilea, al treilea. Dominic se oprește, sună la ușă. Mai înainte ca cineva să deschidă se întoarce spre don Bosco:

- Aici trebuie să intrați. Fără a mai adăuga ceva, coboară și merge acasă.

Ușa se deschide. Se arătă o doamnă nepieptănată. Când îl vede pe preot ridică mâinile spre cer:

- Dumnezeu v-a trimis. Repede, repede, căci nu e timp de pierdut. Soțul meu a avut nefericirea să abandoneze credința cu mulți ani în urmă. Acum trage de moarte și dorește foarte mult să se spovedească.

Don Bosco se duce la patul bolnavului și găsește un biet om speriat, ajuns la capătul disperării. Îl spovedește, îi dă dezlegarea, împăcându-l cu Dumnezeu. După câteva minute moare.

După mai multe zile de la această întâmplare, don Bosco era încă foarte impresionat de cele petrecute. Cum a putut Dominic Savio să știe despre acel bolnav? S-a apropiat de el într-un moment când nimeni nu-i putea auzi:

- Dominic, în acea seară când ai venit la biroul meu ca să mă chemi, cine ți-a vorbit despre acel bolnav? Cum ai știut?

A urmat ceva la care don Bosco nu s-a așteptat. Dominic l-a privit serios, după care a început să plângă. Don Bosco n-a mai îndrăznit să-i pună alte întrebări. Și-a dat seama că în oratoriul său se afla un copil care vorbea cu Dumnezeu.

 

Pietrele și sângele

Primăvara sângele circulă mai repede și copiii au adesea dorința de a se bate. Aceasta se întâmpla și în școala pe care o frecventa Dominic. Uneori se auzeau provocări de felul: "Să te văd azi, dacă nu ești fricos ca un iepure". "Afară încheiem socotelile!" Abia ajunși afară, lăsau gențile deoparte, se băteau bine, apoi mergeau acasă rupți și murdari pentru a primi restul de la părinți.

Într-o zi, lucrurile au devenit și mai grave. Doi "cocoși" au început să se uite cu ochi răi unul la celălalt și să se insulte. Unul dintre ei a avut ideea năstrușnică de a insulta familia celuilalt. Era prea de tot. Celălalt și-a pierdut capul și a răspuns la provocare. În final, au ajuns la un duel în toată regula. Cei doi nu se încăierau oriunde. Supărarea era mare. Fiecare voia să facă rău celuilalt și de aceea s-au hotărât să se întâlnească undeva departe de ochii lumii, pe o pajiște aproape de oraș. Cu lovituri de piatră, aveau de gând să-și spargă capul unul celuilalt.

Câțiva colegi știau, dar au fost amenințați.

- Dacă cineva suflă o vorbă, primul cap spart va fi al său. Și nu glumeau.

Faptul a ajuns și la urechile lui Dominic. Cei doi nu erau din oratoriu, altfel Dominic l-ar fi înștiințat pe don Bosco. Nu-i era frică să vorbească, deși nu era vorba de a o face pe-a spionul. Se punea problema numai de a-i împiedica să-și facă rău unul altuia. În vreme ce alții s-au spălat pe mâini (cu oarecare lașitate), Dominic s-a apropiat de cei doi dușmani și le-a dovedit, le-a spus clar și deschis că sunt pe punctul de a-l supăra grav pe Dumnezeu. Nu s-a putut face nimic. Atunci, Dominic le-a scris câte un bilet prin care îi înștiința că dacă continuă cu planul el va anunța profesorul lor și pe părinți. Cei doi au pus biletele în buzunar și, după terminarea orelor, s-au îndreptat spre locul unde au hotărât duelul. Erau însoțiți de "prieteni" care, în loc să toarne apă pe foc, îi ațâțau și mai tare ca să se poată bucura de priveliștea spectacolului.

Au adunat cinci pietre mari și au ales arbitrul duelului. Au mers la capătul pajiștei și au măsurat 20 de pași distanță.

Pe când se petreceau aceste lucruri preliminare, cineva a mers și l-a anunțat pe Dominic.

- E gata să înceapă duelul! Vino repede!

Dominic a alergat până la pajiște, și-a făcut loc printre cei care erau adunați să admire spectacolul și a intrat în spațiul liber dintre cei doi.

- Dă-te înapoi, i-a strigat acela care apucase deja prima piatră. Trebuie să mă răfuiesc cu acel ticălos și n-are rost să încerci să mă împiedici.

Dominic l-a privit cu întristare. Ce să facă? O idee i-a trecut prin minte. A scos repede micul crucifix ce-l purta la gât și a alergat spre cel mai apropiat.

- Privește crucifixul! i-a spus. Iar acum, dacă ai curajul, repetă: Isus a murit iertând pe călăii săi. Eu în schimb nu vreau să iert, vreau să mă răzbun până la capăt!

Băiatul l-a privit și a bombănit:

- Ce contează?

Dominic a făcut cei 20 de pași care-l despărțea de celălalt și i-a repetat și lui pe un ton poruncitor:

- Privește crucifixul! Și dacă ai curaj, repetă: Isus a murit iertând pe călăii săi. Eu în schimb nu vreau să iert, vreau să mă răzbun până la capăt!

Acesta, un băiat voinic, a rămas fără răsuflare. Dominic l-a apucat de mână și l-a tras până la celălalt.

- De ce vreți să vă faceți rău? De ce vreți să supărați pe Dumnezeu și pe părinți? Isus i-a iertat pe călăii săi, iar voi nu sunteți în stare să vă iertați o ofensă făcută într-un moment de supărare?

Acum, Dominic tăcea, dar continua să fixeze cu tristețe pe cei doi dușmani și strângea în mâini micul crucifix. Pietrele au început să cadă pe pământ una câte una. Duelul n-a mai avut loc. Mulți ani mai târziu, unul dintre ei își aducea aminte de această scenă. "M-am simțit plin de rușinea de a fi silit un prieten atât de bun să se folosească de măsuri extreme pentru a împiedica acea tristă aventură și l-am iertat din toată inima pe cel care mă ofensase".

 

Capodopera lui Dominic

Nu erau mari lucrurile pe care Dominic putea să le facă pentru alții, dar făcea ceea ce putea. Era la dispoziția tuturor. Dacă era un bolnav, dacă un coleg avea nevoie de ajutor la o lecție, dacă o cameră era de aranjat, el era gata mereu. Și-a dat chiar și mănușile lui de lână unui copil care tremura de frig.

Într-o zi i-a venit o idee măreață. Erau și alți tineri, alături de dânsul, care se sileau să facă bine altora. Ei se numeau Michele Rua, Giovanni Cagliero, Giuseppe Bongioanni, Celestino Durando, nume care, mai apoi, au devenit celebre în Congregația Saleziană. Dar fiecare lucra pe cont propriu. De ce să nu se unească toți tinerii cei mai binevoitori într-o asociație pentru a lucra împreună, pentru a organiza binele pe care fiecare îl făcea pe cont propriu?

A vorbit despre aceasta cu câțiva prieteni. Ideea a fost primită cu entuziasm atât de ei, cât și de don Bosco. Dominic a alcătuit un mic regulament al asociației care s-a numit "Societatea Imaculatei". Cei înscriși se obligau să devină mai buni sub ocrotirea sfintei Fecioare și, cu ajutorul lui Isus euharistic, să-l ajute pe don Bosco, devenind, cu prudență și delicatețe, mici apostoli printre colegi, și să răspândească veselia și seninătatea în jurul lor.

Regulamentul era format din 21 de articole. Ultimul cuprindea tot spiritul asociației și toată iubirea filială a lui Dominic față de sfânta Fecioară. "O încredere sinceră, filială, nemărginită în Maria, o afecțiune deosebită față de ea, o evlavie constantă ne va ajuta să biruim orice obstacol, să fim tari în hotărâri, severi cu noi înșine, plini de dragoste față de aproapele și corecți în toate".

Societatea Imaculatei a fost inaugurată la 8 iunie 1856. Dominic nu știa că a realizat astfel capodopera sa. Mai avea de trăit doar 9 luni, dar societatea sa va dura mai bine de o sută de ani. Prin această societate a făcut un mare bine copiilor din oratoriu și tuturor caselor întemeiate de salezieni. Mai apoi, asociația și-a schimbat numele în "Prietenii lui Dominic Savio" sau "Clubul Savio". Această asociație a continuat să se dezvolte și să facă bine până în zilele noastre.

 

Adio, pământule!

În februarie 1857, iarna la Torino a fost foarte aspră. Dominic Savio era chinuit de o tuse puternică și devenea mereu tot mai palid. Încă din luna octombrie a anului trecut, don Bosco îl trimisese în familie pentru o perioadă mai lungă de timp ca să se odihnească. Acum lucrurile erau, însă, mai serioase. A chemat pe unii dintre cei mai buni medici din Torino ca să-l consulte. Unul dintre ei, profesorul Vallauri, după o lungă examinare a spus:

- Constituția firavă, inteligența precoce și continua încordare a sufletului sunt ca niște pile care-i rod pe nesimțite viața.

- Și ce medicament ar putea să-i facă bine?

La o asemenea întrebare fiecare își va imagina cum medicul ia pixul ca să-i prescrie un tratament de întărire: vitamine, fosfor, injecții. În schimb, nu a făcut așa, ci a dat din umeri neputincios. În acei ani, practic, medicina nu exista. În fața unui bolnav, medicii puteau face foarte puțin.

- Leacul cel mai folositor, a zis Vallauri, ar fi să-l lăsați să meargă în Paradis. Unicul lucru ce-ar putea să-i mai prelungească viața e de a-l îndepărta complet de la studiu și de a-l trimite în locurile natale.

Când Dominic a aflat hotărârea medicilor s-a resemnat. Regreta foarte mult că trebuie să lase studiile, prietenii și, în chip deosebit, pe don Bosco. Don Bosco, pentru prima dată, a început să-l dojenească:

- Nu-ți dai seama că tușești? Aici nu putem face nimic. Acasă vei putea sta mai mult la căldură, te vei odihni. De ce nu vrei să stai alături de părinții tăi?

- Nu despre asta este vorba, don Bosco, eu aș vrea să mor aici, în oratoriu.

- Nu vorbi așa! Acum mergi acasă, iar la primăvară, după ce îți vei reface sănătatea, te vei întoarce.

- Asta nu, a spus Dominic surâzând. Eu mă duc, dar nu mă voi reîntoarce. Don Bosco, e ultima dată când mai putem vorbi. Spuneți-mi, ce-aș mai putea face pentru Domnul?

- Oferă-i suferințele tale.

- Și altceva?

- Oferă-i viața ta, Dominic.

- Din Paradis voi putea să-i văd pe prietenii mei din oratoriu și pe părinții mei?

- Da, l-a asigurat don Bosco, încercând să-și stăpânească emoția. Din Paradis, dacă Domnul va voi să te cheme la dânsul, vei putea vedea toate evenimentele din oratoriu, pe părinții tăi și toate care-i privesc pe ei și multe alte lucruri frumoase.

- Și... voi putea veni să le găsesc?

- Dacă Domnul va voi, vei putea veni.

Era 1 martie, zi de duminică. Dominic i-a salutat pe prietenii din Societatea Imaculatei. Apoi a sosit căruța tatălui care trebuia să-l ducă la Mondonio. S-a apropiat să sărute pentru ultima dată mâna lui don Bosco și, surâzând cu toată tristețea, i-a zis:

- Vreți, într-adevăr, ca eu să plec. Dacă aș fi rămas, aș fi produs tulburare numai câteva zile. În orice caz, să se facă voia lui Dumnezeu. Rugați-vă ca să am o moarte bună. La revedere, în Paradis!

Așa a plecat. La colțul străzii a dat din mână ca să salute oratoriul și pe prietenii săi. Cu o mare durere în suflet, don Bosco a rămas să privească căruța care dispărea. Plecase cel mai bun elev al său. El era iconița pe care sfânta Fecioară a dat-o drept cadou oratoriului său vreme de trei ani.

Dominic a ajuns la Mondonio seara târziu. Mama, Brigita, l-a primit cu o îmbrățișare plină de afecțiune, iar frații i-au făcut o primire sărbătorească.

Acele prime zile păreau să reaprindă speranța, căci tusea s-a calmat și i-a revenit pofta de mâncare. Se părea că luna martie trebuia să aducă primăvara chiar și în corpul gingaș al lui Dominic.

Dar totul a fost o iluzie foarte scurtă. După câteva zile, pe neașteptate, Dominic s-a simțit rău. Puterile l-au părăsit. Tusea i-a revenit mai puternic și mai violent. Au trebuit să-l pună în pat și să cheme medicul. A venit și parohul care a recitat cu el unele rugăciuni.

S-a stins pe neașteptate în seara zilei de 9 martie. Era alături tatăl său. Abia a mai avut puterea să murmure:

- Adio, tată... parohul îmi spunea... dar nu-mi amintesc..., o, ce lucruri frumoase văd...

* * *

Curajul cu care acest copil și-a trăit vocația de creștin ne face să ne rușinăm. Avem noi oare curajul de a trăi atât de radical cuvântul Evangheliei ca și acest copil? Avem noi oare liniștea interioară pe care acest copil a avut-o chiar și în fața morții? Oare cine este mai copil, nu în sens biologic, ci al credinței: el sau noi? Cred că analizându-ne la lumina acestei vieți sfinte vom descoperi, așa cum citim în Epistola către Evrei (5,12-14), că suntem la vârsta laptelui, și mai avem mult de parcurs până la hrana pentru adulți.

Sfântul Dominic comunică însă cel mai bine cu cei de vârsta lui: să le povestim copiilor noștri despre el și despre viața lui minunată. Și prin el, să îi conducem la Isus și la Maria. Încheiem cu un citat din discursul adresat tinerilor salezieni de Papa Ioan Paul al II-lea, la a 25-a aniversare a canonizării lui Dominic (5 mai 1979): "Unde veți găsi, iubiți tineri și prieteni, forța pentru a susține optimismul vostru, pentru a anima asociațiile voastre? Dominic Savio, cu ocazia proclamării dogmei Imaculatei Concepțiuni, în 8 decembrie 1854, în fața altarului Mariei - după cum atestă Don Bosco - a reînnoit promisiunile făcute la Prima Împărtășanie, spunând între altele: 'Maria, îți dăruiesc inima mea, fă să fie mereu a ta; Isus și Maria, fiți mereu prietenii mei'. Iată, preaiubiți fii, de unde trebuie să luați forța pentru programele voastre de reînnoire: Isus și Maria. Ei nu sunt doar modele, sunt prieteni, și, mai mult, sunt parte din viața voastră. Voi le aparțineți; ei vă aparțin. Trebuie să știți acest lucru și să îl credeți."
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire