Revista "Familia creştină" - 02/2003

Copil fiind, la biserică, Părintele paroh ne anunţa că Sfântul Părinte Papa ne-a dat binecuvântarea apostolică cu ocazia sărbătorilor de Crăciun şi Paşti.

Mai târziu, având un aparat de radio în casa părintească, ascultam Radio Vatican şi eram foarte emoţionaţi când îl auzeam pe Sfântul Părinte dându-ne binecuvântarea sa apostolică. Acest obicei s-a păstrat ani de-a rândul până după anii 1990, când am avut ocazia şi şansa de a-l vedea pe Sfântul Părinte la televizor, ba mai mult de a-i prezenta şi traduce mesajul cu ocazia binecuvântării Urbi et Orbi; binecuvântare de care au parte toţi credincioşii din Cetatea eternă "Roma" şi credincioşii de pe tot globul pământesc.

Cei care îndeplinesc condiţiile cerute de Biserică, pot dobândi cu această ocazie indulgenţa plenară pentru ei înşişi sau pentru un răposat, căci de sărbători cerurile se deschid şi Sfânta Maică Biserică împarte daruri din belşug membrilor ei.

Pentru a înţelege mai bine semnificaţia şi importanţa binecuvântării în istoria mântuirii, vom face câteva consideraţii pe marginea acestui subiect.

Ne întrebăm de unde vine binecuvântarea

Izvorul şi începutul ^[1] a toată binecuvântarea este Dumnezeu, cel binecuvântat: "...Cristos se trage după trup, el, care peste toate este Dumnezeu binecuvântat în veci" (Rom 9,5), el singur bun, care pe toate le-a făcut bine, ca să umple ^[2] făpturile sale cu binecuvântări şi le-a dăruit necontenit aceste binecuvântări, ca semn de îndurare, chiar şi după căderea omului.

Prin cine ne dă Dumnezeu binecuvântare?

Iar când a venit împlinirea timpului, Tatăl l-a trimis pe Fiul său şi, prin El, care s-a întrupat, i-a binecuvântat din nou pe oameni, cu toată binecuvântarea spirituală: "Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care în Cristos ne-a binecuvântat în cer cu orice binecuvântare spirituală" (Ef 1,3; cf. Gal 4.4). Şi astfel, vechiul blestem s-a transformat pentru noi în binecuvântare, când "a răsărit Soarele dreptăţii, Cristos Dumnezeul nostru; care, dezlegând blestemul, a dăruit binecuvântarea" ^[3].

Binecuvântarea supremă a Tatălui, Cristos însuşi, s-a arătat în Evanghelie, binecuvântându-i pe fraţii săi, mai ales pe cei mai mici: "Vouă mai întâi v-a trimis Dumnezeu Servitorul pe care l-a înviat, ca să vă binecuvânteze, întorcându-vă pe fiecare de la răutăţile sale" (Fap 3,26) şi înălţând rugăciune de binecuvântare către Tatăl: "El luă cele cinci pâini şi cei doi peşti şi, ridicându-şi ochii către cer, le binecuvântă, le rupse şi le dădu discipolilor să le împartă mulţimii" (Lc 9,16; cf. Mt 9,31; cf. Mc 6,41). În sfârşit, glorificat de Tatăl şi înălţându-se la cer, a revărsat darul Duhului său asupra fraţilor pe care i-a dobândit cu sângele lui, pentru ca prin puterea sa să-l laude pe Dumnezeu Tatăl în toate, să-l adore şi să-i aducă mulţumire şi, săvârşind fapte de iubire, să se învrednicească a fi număraţi printre binecuvântaţii împărăţiei ^[4].

Până la Cristos au existat şi alţi oameni prin care Dumnezeu Tatăl ne-a făcut părtaşi de binecuvântările sale, aşa cum vom constata în paginile următoare. Dumnezeu le-a dăruit oamenilor ca mai ales patriarhii, regii, preoţii, leviţii, părinţii să binecuvânteze numele lui lăudându-l, şi, prin numele lui să-i copleşească pe ceilalţi oameni şi lucrurile create cu binecuvântările divine:

"Şi a binecuvântat Melchisedec pe Avraam şi a zis: binecuvântat să fie Avraam de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale! Şi Avraam i-a dat lui Melchisedec zeciuială în toate" (Gen 14,19-20).

Căci Dumnezeu, atunci când binecuvântează fie direct, fie prin alţii, întotdeauna făgăduieşte ajutorul său, vesteşte harul lui, dezvăluie fidelitatea sa faţă de legământul de la început. Iar oamenii, când binecuvântează, îl laudă pe el, proclamându-l bun şi îndurător ^[5]. Binecuvântând, Dumnezeu ne dovedeşte că este bun, iar oamenii îi răspund prin a-L lăuda.

Aşadar, Dumnezeu împarte binecuvântarea, împărtăşind şi făcând cunoscută bunătatea sa. Oamenii îl binecuvântează pe Dumnezeu, înălţându-i laude, aducându-i mulţumire, oferindu-i cultul evlaviei şi supunerii lor; iar când îi binecuvântează pe ceilalţi, cer ajutorul lui Dumnezeu, fie asupra unei persoane, fie asupra unui grup.

Ce este binecuvântarea?

Binecuvântarea este un dar care se răsfrânge direct asupra vieţii şi misterului ei şi este un dar exprimat prin cuvânt şi prin misterul acestuia. Binecuvântarea este deopotrivă cuvânt şi dar; deopotrivă cuvântare şi bine (cf. gr. eu-logia, lat. bene-dictio) întrucât binele pe care îl aduce cu sine nu este un obiect precis, un dat bine definit, pentru că nu aparţine domeniului lui a avea, ci al lui a fi, pentru că nu dezvăluie ceva legat de acţiunea omului, ci de creaţia lui Dumnezeu. A binecuvânta înseamnă a rosti darul creator şi dătător de viaţă, fie înainte de producerea acestuia, fie sub forma aducerii de mulţumire. Dar în timp ce rugăciunea de binecuvântare afirmă anticipat generozitatea divină, cea de mulţumire a văzut-o revelându-se ^[6].

Ce sens are cuvântul binecuvântare?

Chiar şi în sensul cel mai profan, cel mai material, acela de "cadou", cuvântul are o nuanţă foarte sensibilă de întâlnire umană. Darurile oferite de Abigail lui David:

"Iar Abigail, femeia lui Nabal, fusese vestită de unul din slujitori, care-i zisese: Iată David a trimis din pustiu soli să salute pe stăpânul nostru, dar el s-a purtat cu el ca un netrebnic. Oamenii aceştia sunt însă foarte buni cu noi, nu ne-au făcut rău şi nimic din ale noastre nu s-a pierdut în timpul cât am umblat cu ei când eram la câmp. Ei au fost pentru noi ca un zid de apărare şi ziua şi noaptea în timpul cât am păscut oile aproape de ei. Aşadar, gândeşte-te şi vezi ce este de făcut, căci de bună seamă primejdia ameninţă pe stăpânul nostru şi toată casa lui; el însă este om rău şi nu putem grăi cu el. Atunci Abigail a luat repede două sute de pâini, două burdufuri de vin, cinci oi gătite, cinci măsuri de grăunţe prăjite, o sută de legături de stafide şi două sute de legături de smochine" (1Sam 25,14-17).

Darurile oferite de David oamenilor din Iuda:

"Atunci s-a întors la omul lui Dumnezeu cu toţi cei care-l însoţeau şi, venind, a stat înaintea lui şi a zis: Iată am cunoscut că în tot pământul nu este Dumnezeu decât numai în Israel! Deci, ia un dar de la robul tău!" (2Rg 5,15).

Darurile oferite de Iacob lui Esau sunt destinate să pecetluiască o unire sau o împăcare:

"Primeşte de la mine binecuvântările mele, pe care ţi le aduc, că m-a miluit Dumnezeu şi am de toate. Şi a stăruit şi le-a luat" (Gen 33,11).

Dar utilizările cele mai frecvente ale cuvântului ţin de contextul religios: chiar în cazul bogăţiilor materiale, dacă este ales cuvântul "binecuvântare", este pentru a face trimiterea la Dumnezeu şi la generozitatea sa:

"Binecuvântarea Domnului vine pe capul celui drept, iar ocara acoperă faţa celor fără de lege" (Pr. 10,6.22).

"Şi toţi oamenii sunt din ţărână şi din pământ a fost zidit Adam. Cu mulţimea ştiinţei Domnul i-a osebit şi a schimbat căile lor. Dintre ei a binecuvântat şi a suspus şi i-a scos din locaşurile lor" (Sir. 33,10-13)

Binecuvântarea evocă imaginea unei prosperităţi sănătoase, dar şi generozitate faţă de ceilalţi:

"Teme-te de Domnul şi cinsteşte pe preot şi dă-i partea lui precum s-a poruncit ţie" (Sir. 7,32).

"Cel ce ţine grâul este blestemat de popor, iar binecuvântarea se revarsă peste capul celui ce îl vinde" (Pr. 11,26).

Dar, întotdeauna, binecuvântarea arată bunăvoinţa lui Dumnezeu.

Această abundenţă, această bunăstare constituie ceea ce evreii numesc pace, şi cele două cuvinte sunt deseori asociate, dar, deşi amândouă evocă aceeaşi plenitudine a bogăţiei, bogăţia esenţială a binecuvântării este aceea a vieţii şi a rodniciei; binecuvântarea înfloreşte ca Edenul:

"Până la o vreme va suferi cel îndelung-răbdător, după aceea îi va răsări veselia" (Sir. 1,22).

"Cel care va deschide mâinile sale se va veseli, iar cei care calcă legea până la sfârşit vor pieri. Seminţiile celor nelegiuiţi nu vor înmulţi ramurile; ci vor fi ca rădăcinile cele necurate pe piatră vârtoasă" (Sir. 40,16-17).

Pe lângă viaţa pe care o întreţine pe pământ, binecuvântarea evocă, prin originea sa cerească, generozitatea şi gratuitatea lui Dumnezeu, puterea lui dătătoare de viaţă. Profeţia lui Iacob pentru Iosif uneşte toate aceste imagini - viaţa rodnică, apa, cerul:

"Binecuvântări din înaltul cerului, binecuvântări din adâncul cel de dedesubt, binecuvântări ale sânilor şi ale pântecelui mamei" (Gen 49,25).

Această sensibilitate faţă de generozitatea lui Dumnezeu manifestată de darurile naturale îl pregăteşte pe Israel să primească generozitatea harului lui.

Acţiunea de "a binecuvânta"

Verbul are o foarte largă gamă de utilizări, pornind de la salutul obişnuit adresat necunoscutului întâlnit pe drum sau formulele uzuale de curtoazie, până la darurile cele mai înalte ale bunăvoinţei divine:

"Atunci Eliseu a zis către Ghehazi: Încinge-ţi mijlocul tău, ia toiagul meu în mâna ta şi du-te; de vei întâlni pe cineva, să nu-i dai bună ziua, să nu-i răspunzi, şi să pui toiagul meu pe faţa copilului" (2Rg 4,29).

"Apoi a adus Iosif înăuntru pe Iacob, tatăl său, şi l-a înfăţişat înaintea lui Faraon şi a binecuvântat Iacob pe Faraon" (Gen 47,7).

"Dar nu apucase el bine să aducă ardere de tot, şi iată veni şi Samuel. Saul ieşi înaintea lui ca să-l întâmpine şi să-i ureze de bine" (1Sam 13,10).

Îmi amintesc că în satele catolice din Moldova, dar şi în alte părţi, când se întâlneau sătenii îşi spuneau: Dumnezeu să te binecuvânteze! Şi se răspundea: Dumnezeu să te binecuvânteze şi pe tine! Şi în toată lumea catolică: Lăudat să fie Isus Cristos! Cel care binecuvântează este Dumnezeu, şi binecuvântarea lui e întotdeauna izvor de viaţă:

"Udând brazdele, netezind bulgării, îi înmoi cu ploaie bogată şi-i binecuvântezi semănătura. Încununezi anul cu bunătatea ta: pe urmele tale izvorăşte belşugul" (Ps. 64,11-12).

"Domnul a binecuvântat foarte pe stăpânul meu şi l-a mărit şi i-a dat oi şi boi, argint şi aur, robi şi roabe, cămile şi asini" (Gen 24,35).

"N-ai făcut tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul?" (Iob 1,10).

Astfel, numai fiinţele vii o pot primi; obiectele neînsufleţite sunt consacrate în slujba lui Dumnezeu şi sfinţite de prezenţa lui, dar nu binecuvântate. După Dumnezeu, izvorul vieţii este tatăl, şi lui îi revine sarcina de a binecuvânta. Binecuvântarea lui are efect mai mult decât oricare alta, după cum şi blestemul lui este de temut:

"Cu fapte şi cu cuvântul cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi vină binecuvântare de la ei. Că binecuvântarea tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelie" (Sir. 3,8-9).

Paradoxal, se întâmplă deseori ca cel slab să-l binecuvânteze pe cel puternic:

"Binecuvântările celui ce era gata să piară veneau asupră-mi şi umpleam de bucurie inima văduvei" (Iob 29,13).

"De la cel în lipsă nu-ţi întoarce ochiul şi nu da loc omului să te blesteme" (Sir. 4,5).

Se întâmplă ca omul să îndrăznească a-l binecuvânta pe Dumnezeu. Aceasta pentru că, deşi săracul nu are nimic de dat bogatului, iar omul nimic de dat lui Dumnezeu, binecuvântarea stabileşte un curent vital şi reciproc între fiinţe, care îi dă posibilitatea celui mic să vadă revărsându-se asupra sa generozitatea celui puternic. Nu este deci absurd să-l binecuvântezi pe Dumnezeu, cel care este "mai presus de orice binecuvântare":

"Şi leviţii Iosua, Cadmiel, Bani, Haşabneia, Şerebia, Hodia, Şebania şi Petahia au zis: Sculaţi-vă şi binecuvântaţi pe Domnul Dumnezeul vostru din veac în veac! Dumnezeule - a zis Ezdra - slăvească-se numele tău cel slăvit şi mai presus de orice laudă şi slăvire!" (Esd. 9,5).

Binecuvântarea, aşadar, înseamnă pur şi simplu a-i mărturisi lui Dumnezeu generozitatea şi a-i aduce mulţumiri, ceea ce constituie prima îndatorire a creaturii:

"Căci, deşi l-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu l-au preamărit ca Dumnezeu şi nu i-au adus mulţumire, ci au rătăcit în cugetări inutile, iar inima lor nechibzuită s-a întunecat" (Rom 1,21).

Cine, afară de Dumnezeu şi cei amintiţi, poate binecuvânta şi în ce scop?

Binecuvântarea patriarhilor. Binecuvântarea lui Abraham este aducătoare de noutate. Fără îndoială, într-o lume care rămâne dezbinată, şi Abraham are duşmani, iar Dumnezeu îşi arată fidelitatea faţă de el blestemând pe oricine (la singular) îl va blestema, dar acest caz trebuie să rămână o excepţie, şi planul lui Dumnezeu este de a binecuvânta "toate neamurile pământului": "Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului" (Gen 12,3). Toate relatările din Geneză constituie istoria acestei binecuvântări.

Binecuvântările rostite de părinţi, având un aer mai arhaic, sunt în general rostite la capătul vieţii, invocate asupra fiilor lor; ele arată:

- puterile rodniciei şi ale vieţii, râuri de lapte şi "sânge de struguri" (Gen 29,11s) "roua cerului şi ogoare mănoase": "Să-ţi dea ţie Dumnezeu din roua cerului şi din belşugul pământului, pâine multă şi vin" (Gen 27,28).

- forţa necesară pentru a-i zdrobi pe duşmani: "Să-ţi slujească popoarele şi căpeteniile să se închine înaintea ta; să fii stăpân peste fraţii tăi şi feciorii mamei tale să ţi se închine ţie; cel ce te va blestema să fie blestemat şi binecuvântat să fie cel ce te va binecuvânta!" (Gen 27,29; 49,8s).

- perpetuarea numelui şi a vigorii lor, un pământ pe care să se stabilească (Gen 27,28; cf. 27,39; 49,9): "Îngerul ce m-a izbăvit pe mine de tot răul să binecuvânteze pruncii aceştia, să poarte ei numele meu şi numele părinţilor mei: Avraam şi Isaac, şi să crească din ei mulţime mare pe pământ!" (Gen 48,16; cf. 49,8...).

Cercetând mai în profunzime sensul teologic al binecuvântării, vom descoperi o legătură strânsă între binecuvântare şi Legământ. Legătura dintre binecuvântare şi poruncă este principiul însuşi al Legământului: Legea este mijlocul de a da viaţă unui popor "sfinţit lui Dumnezeu" şi, în consecinţă, "binecuvântat de Dumnezeu". Acest lucru îl exprimă riturile Legământului. Potrivit mentalităţii religioase a timpului, cultul este mijlocul privilegiat de a-ţi asigura binecuvântarea divină, de a reînnoi, în contact cu locurile, cu timpurile, cu riturile sacre, puterea vitală a omului şi a lumii sale, atât de scurtă şi atât de plăpândă. În religia lui Yahwe, cultul nu este autentic decât în Legământ şi în fidelitatea faţă de Lege. Binecuvântările cuprinse în codul Legământului ("Să slujeşti numai Domnului Dumnezeului tău şi El va binecuvânta pâinea ta, vinul tău, apa ta şi voi abate bolile de la voi", Ex 23,25), ameninţările din adunarea de la Sihem sub Iosua ("Şi a zis Iosua poporului: Nu veţi putea să slujiţi Domnului Dumnezeu, căci El este Dumnezeu sfânt, Dumnezeu zelos, şi nu va răbda nelegiuirile voastre, nici păcatele voastre", Ios 24,19), marile binecuvântări ale Deuteronomului ^[11] presupun toate o cartă de Legământ, proclamând voinţa divină, apoi adeziunea poporului şi, în fine, gestul de cult ce pecetluieşte acordul şi îi conferă o valoare sacră.

În literatura religioasă a poporului lui Israel mai găsim şi imnurile de binecuvântare.

Binecuvântarea este una din temele majore ale rugăciunii lui Israel; ea este răspunsul la întreaga lucrare a lui Dumnezeu, care este revelaţie. E foarte apropiată de aducerea de mulţumire, de laudă sau de mărturisire şi construită pe aceeaşi schemă, dar este mai apropriată decât aceasta de evenimentul în care s-a revelat Dumnezeu şi, în general, are un accent mai simplu: "Binecuvântat Yahwe, care a făcut pentru mine lucruri minunate!" ^[12], "care nu ne va lăsa pradă pentru dinţii lor!" ^[13] , "care iartă toate păcatele tale" ^[14].

Expresii de mulţumire şi laudă apar, desigur, şi în Noul Testament. Mentionăm doar câteva exemple. Cum ar putea Tatăl, care l-a dat pentru noi pe însuşi Fiul său, să ne refuze ceva: "El, care nu l-a cruţat pe popriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi, cum nu ne va dărui toate împreună cu el?" (Rom 8,32). În El ne-a dăruit totul, nu ducem lipsă de nici unul din darurile harului: "Aşa încât să nu duceţi lipsă de nici un har în timp ce aşteptaţi revelarea Domnului nostru Isus Cristos" (1Cor 1,7) şi suntem, "împreună cu Abraham, care a crezut" (Gal 3,9; cf. 3,14), "binecuvântaţi cu toată binecuvântarea spirituală" (Ef 1,3). În El aducem mulţumiri Tatălui pentru darurile sale:

"Înainte de toate, mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Cristos, pentru voi toţi, întrucât credinţa voastră este vestită în toată lumea" (Rom 1,8); "Aduceţi mulţumiri lui Dumnezeu Tatăl întotdeauna şi pentru toate în numele Domnului nostru Isus Cristos" (Ef 5,20).

Cele două mişcări ale binecuvântării, harul care coboară şi aducerea de mulţumire care urcă, sunt recapitulate în Isus Cristos. Nu există nimic dincolo de această binecuvântare, şi mulţimea celor aleşi adunaţi în faţa tronului şi în faţa Mielului pentru a cânta victoria finală proclamă către Dumnezeu: "Binecuvântare, slavă, înţelepciune, mulţumire...în vecii vecilor!" (Ap 7,12).

Dacă întreg Noul Testament nu este decât binecuvântarea desăvârşită primită de la Dumnezeu şi înapoiată lui, cu toate acestea cuvintele de binecuvântare propriu-zise nu sunt foarte frecvente. Ele apar mai degrabă arareori şi sunt folosite în contexte precise, ceea ce desăvârşeşte determinarea exactă a sensului binecuvântării biblice.

Aşa bunăoară, evangheliile nu oferă decât un singur exemplu de binecuvântare adresată lui Isus, şi anume aclamaţia mulţimii la intrarea lui în Ierusalim, în ajunul Pătimirii: "Binecuvântat cel care vine!" (Mt 21,9). Cu toate acestea, nimeni nu a corespuns vreodata ca Domnul Isus portretului celui binecuvântat, în care Dumnezeu îşi revelează prin semne strălucite puterea şi bunătatea.

În Biserica noastră deseori se pomeneşte de binecuvântarea Duhului Sfânt.

Deşi darul Euharistiei conţine toată binecuvântarea lui Dumnezeu în Cristos, deşi ultimul lui gest este binecuvântarea pe care a lăsat-o Bisericii sale: "Şi pe când îi binecuvânta, s-a despărţit de ei şi s-a înălţat la cer" (Lc 24,51) şi binecuvântarea pe care o suscită în ea: "Apoi, plini de bucurie, se reîntoarseră la Ierusalim, şi stăteau neîncetat în Templu preamărindu-l pe Dumnezeu" (Lc 24,53), binecuvântarea este întotdeauna darul, viaţa primită şi însuşită.

Or, darul prin excelenţă este Duhul Sfânt. Isus Cristos nu ne este mai puţin dăruit decât Duhul Sfânt, dar Duhul ne este dăruit pentru a fi în noi darul expresiv. E adevărat că Cristos este al nostru, dar este mai ales adevărat că noi suntem ai lui Cristos: "Voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu" (1Cor 3,23; cf. 2Cor 10,7). Despre Duhul Sfânt, dimpotrivă, se spune de numărate ori că ne-a fost dăruit:

"Iar când vă vor duce să vă predea, nu vă îngrijoraţi dinainte de ceea ce veţi zice, ci spuneţi ce vă va fi dat în ceasul acela, căci nu voi înşivă vorbiţi, ci Duhul Sfânt" (Mc 13,11; cf. In. 3,34; Fap. 5,32; Rom 8,15).

Binecuvântarea lui Dumnezeu, în sensul deplin al cuvântului, este Duhul său Sfânt. Or, acest dar divin, care este Dumnezeu însuşi, are toate trăsăturile binecuvântării. Marile teme ale binecuvântării - apa care regenerează, naşterea şi reînnoirea, viaţa şi rodnicia, plinătatea şi pacea, bucuria şi comuniunea inimilor - sunt de asemenea roadele Duhului.

Să considerăm acum în general binecuvântările în viaţa Bisericii noastre.

Dreptul bisericesc tratează despre binecuvântări în canoanele despre sacramentalii ^[15]. Mai întâi ce sunt sacramentaliile?

Can. 1166. Sacramentaliile sunt semne sacre prin care, datorită unei asemănări cu sacramentele, semnifică efecte mai ales spirituale care se obţin prin puterea de mijlocire a Bisericii. Sunt ca o prelungire a Sacramentelor instituite de Cristos.

Compararea sacramentaliilor cu sacramentele. Sacramentele sunt instituite de Cristos, în timp ce sacramentaliile sunt instituite de Biserică.

Prin sacramente se dobândeşte harul sfinţitor, în timp ce prin sacramentalii - harurile lucrătoare. Sacramentele produc efectele din celebrarea lor validă, ex opere operato, sacramentaliile produc efectele din celebrarea corespunzătoare - ex opere operantis.

În Biserica noastră, sacramentele sunt şapte, iar sacramentaliile sunt numeroase.

Binecuvântări şi consacrări

Există binecuvântări:

- constitutive, adică binecuvântările prin care un lucru sau o persoană dobândeşte calitatea de semn sacru: este cazul dedicaţiei, în cazul sustragerii unui edificiu, a unui obiect de la uzanţele profane în mod stabil şi destinării lui pentru celebrarea tainelor divine; este şi cazul sfinţirii bisericii şi a altarului;

- invocative, adică acele binecuvântări prin care un lucru sau o persoană este sfinţită, consacrată. Se invocă binele asupra lor, fără ca prin aceasta persoana să capete calităţi de obiect sau acţiune sacră.

Consacrările şi dedicările pot fi administrate de cei ce sunt însemnaţi cu caracterul episcopal. Cei care nu sunt episcopi pot administra sacramentele consacrării şi dedicării numai dacă dreptul sau autoritatea competentă le dă permisiunea.

Cu privire la binecuvântări, unele sunt rezervate Romanului Pontif şi altele episcopilor şi ca atare, ele nu pot fi administrate de prezbiteri. Diaconii pot să împartă binecuvântările ce le sunt permise de dreptul liturgic. Prezbiterul poate împărţi toate binecuvântările ^[16] cu excepţia celor rezervate Sf. Părinte şi episcopului.

Subiectul binecuvântărilor. Constituie subiectul binecuvântărilor în primul rând creştinii catolici. Binecuvântările pot fi acordate şi catecumenilor şi credincioşilor necatolici, atunci când nu există vreo restricţie din partea Bisericii. Restricţia ar putea interveni din cauza vreunui scandal sau abuz.

Lucrurile sacre dedicate sau binecuvântate trebuie tratate cu veneraţie, adică nu pot fi întrebuinţate în scopuri profane, chiar dacă ele se află în stăpânirea unor persoane particulare. De exemplu, cine are o icoană sacră nu o poate împrumuta pentru teatru sau alte întrebuinţări.

Preamărindu-l în toate pe Dumnezeu şi, îndeosebi, referindu-se la descoperirea slavei lui faţă de oamenii renăscuţi sau urmând să renască prin har, Biserica îl laudă pe Domnul pentru ei şi împreună cu ei prin binecuvântări în anumite împrejurări ale vieţii şi invocă harul lui asupra lor. În acelaşi timp Biserica binecuvântează şi obiecte şi locuri care ţin de munca omului, de viaţa liturgică, de pietate şi evlavie, având totuşi în vedere oamenii care se folosesc de acele lucruri sau lucrează în acele locuri. Căci omul, pentru care Dumnezeu le-a voit şi le-a făcut pe toate bune, este locul unde se arată înţelepciunea lui şi prin ritualurile de binecuvântare dovedeşte că foloseşte astfel lucrurile create, încât prin ele îl caută pe Dumnezeu, îl iubeşte pe Dumnezeu şi îi slujeşte cu credinţă unicului Dumnezeu.

Formula binecuvântării Sfântului Părinte. La alegerea sa, cu ocazia celebrării Crăciunului în sărbătoarea Naşterii Domnului şi de Sfintele Paşti, Sfântul Părinte Papa împarte binecuvântarea sa apostolică Urbi et Orbi tuturor celor prezenţi în piaţa "Sfântul Petru" şi tuturor care-l văd şi-l aud prin intermediul televiziunii şi al radioului.

Cei care primesc binecuvântarea şi sunt pregătiţi sufleteşte, aşa cum am amintit, pot beneficia de o indulgenţă plenară, pentru ei înşişi sau o pot aplica unui răposat.

Ceremonia binecuvântării are loc de obicei după alegerea Papei şi în zilele amintite la prânz după liturghia solemnă. Decanul Colegiului Cardinalilor îl roagă pe Sfântul Părinte cu o formulă deja consacrată să împartă binecuvântarea Urbi et Orbi.

Sfântul Părinte folosind formula Ritualului binecuvântărilor, după invocarea Prea Sfintei Fecioare Maria, a Apostolilor şi a tuturor Sfinţilor, spune în limba latină:

"Să aibă milă de voi atotputernicul Dumnezeu şi iertându-vă păcatele voastre să vă ducă la viaţa cea veşnică. Amin. Îngăduirea, dezlegarea şi iertarea păcatelor noastre să vă dea vouă atotputernicul şi milostivul Dumnezeu. Amin. Ajutorul nostru este în numele Domnului. Care a focut cerul şi pământul. Să vă binecuvânteze atotputernicul Dumnezeu, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Amin".

Apoi cardinalul decan mulţumeşte Sfântului Părinte pentru binecuvântarea acordată.

Binecuvântarea familiei. Fiindcă suntem în timpul Adventului şi al Crăciunului în care se celebrează Sărbătoarea Sfintei Familii - aş propune câteva gânduri despre binecuvântarea familiei şi formulele de implorare a binecuvântării Domnului asupra ei.

Întotdeauna Biserica, în acţiunea sa pastorală, a preţuit mult comunitatea de viaţă şi de iubire conjugală, întemeiată de Creator şi de Cristos Domnul după modelul unirii sale tainice şi rodnice cu Biserica sa, comunitate rânduită atât ca sacrament al Noului Legământ, cât şi ca stare şi normă de viaţă. Dintr-o astfel de comunitate purcede familia, în care soţii îşi păstrează, în cadrul Poporului lui Dumnezeu, darul şi chemarea proprie de a fi unul pentru celălalt, pentru copii şi ceilalţi membri ai familiei, colaboratori ai harului şi mărturisitori ai credinţei şi iubirii lui Cristos. Şi de aceea, familia creştină, în calitate de ecclesia domestica, împlinindu-şi misiunea primită de Sus şi exercitându-şi apostolatul, este datoare să vestească în faţa oamenilor cu glas puternic atât puterea împărăţiei lui Dumnezeu în lume, cât şi speranţa vieţii fericite ^[17].

"Preaiubiţilor, familia, care prin sacramentul Căsătoriei a primit harul lui Cristos şi înnoirea vieţii, are o importanţă deosebită şi pentru Biserică, şi pentru societatea civilă, întrucât ea este celula ei primară şi vitală.

Prin această celebrare invocăm binecuvântarea Domnului, pentru ca membrii familiei, uniţi între ei, să colaboreze necontenit cu harul şi să fie vestitori ai credinţei în diferitele împrejurări ale vieţii.

Susţinuţi de ajutorul lui Dumnezeu, vă veţi împlini misiunea, conformându-vă întreaga viaţă cu evanghelia, ca să fiţi în faţa lumii mărturie adusă lui Cristos." ^[18]

Poate nu este lipsit de importanţă să reamintim aici formulele şi rugăciunile rostite cu ocazia binecuvântării familiei:

"Cristos Domnul, Cuvântul născut din Tatăl mai înainte de toţii vecii, fixându-şi locuinţa printre oameni, a binevoit să trăiască într-o familie şi să o copleşească de binecuvântări cereşti; să-l rugăm cu umilinţă să ocrotească această familie cu bunătate:

Tu, supunându-te Sfintei Fecioare Maria şi Sfântului Iosif, ai consfinţit viaţa de familie; sfinţeşte şi această familie cu prezenţa ta.

Tu ai fost plin de zel în cele ce sunt ale Tatălui tău; fă ca Dumnezeu să fie preamărit şi slujit în orice familie.

În familia ta sfântă, tu ai dat lumii un exemplu minunat de rugăciune, iubire şi împlinire a voinţei Tatălui; sfinţeşte cu harul tău şi această familie şi binevoieşte a o copleşi cu darurile tale.

Tu i-ai iubit pe cei din preajma ta şi ai fost iubit de ei; păstrează toate familiile în pace şi dragoste reciprocă.

La Cana Galileii, tu ai săvârşit cea dintâi minune, pentru a bucura primii paşi ai unei familii, schimbând apa în vin; alină cu bunătate durerile şi temerile acestei familii şi preschimbă-le în bucurie cu iubirea ta.

Veghind asupra unităţii familiei, tu ai zis: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă"; păstrează-i pe aceşti soţi uniţi cu legătura puternică a dragostei tale.

Dumnezeule, tu ai creat poporul tău şi l-ai reînnoit cu îndurare:
tu ai voit ca familia instituită prin legământul Căsătoriei
să devină sacrament al lui Cristos şi al Bisericii;
te rugăm să reverşi din belşug
binecuvântarea ta asupra acestei familii adunate în numele tău,
pentru ca membrii ei, uniţi într-o singură iubire,
cu spirite înflăcărate şi statornici în rugăciune,
să se ajute între ei, plini de grijă unii faţă de alţii;
să-şi stea alături în toate nevoile
şi să fie vestitori ai credinţei prin cuvânt şi faptă. Amin.

Drept încheiere aş îndruma pe toţi credincioşii să-l binecuvânteze pe Domnul pentru darurile sale, să implore binecuvântarea Domnului în toate împrejurările vieţii, apelând la intervenţiile şi mijlocirea Sfintei Maici Biserici, care veghează necontenit pentru progresul spiritual şi mântuitor al credincioşilor.

Note

1. Cf. Liturghierul roman, orânduit după Decretul Sfântului Conciliu Ecumenic al II-lea din Vatican promulgat cu autoritatea papei Paul al VI-lea, ed. tip. II, Roma 1975: Binecuvântările la sfârşitul Liturghiei, Binecuvântări solemne, nr.3, la începutul anului.
2. Cf. Liturghierul roman,, Rugăciunea Euharistică IV, nr. 117.
3. Cf. Oficiul divin orânduit după Decretul Sfântului Conciliu Ecumenic al II-lea din Vatican promulgat cu autoritatea papei Paul al VI-lea, Liturgia orelor după ritul roman, ed. tip., IV, Roma 1972: Antifona la Benedictus, la Naşterea Sfintei Fecioare Maria, 8 septembrie.
4. Cf. Liturghierul roman, Comunul pentru sfinţi sfinte: 9. Pentru aceia care au exercitat opere caritabile. Rugăciunea zilei.
5. Cf. Ritualul binecuvântărilor, Ed. ARC Bucureşti, 2003.
6. Idem.
7. Cf. Dizionario dei Concetti biblici del Nuovo Testamento, EDB, 1980.
8. Termenul grec paraklesis (de la verbul parakaleô) apare de 20 de ori în NT, din care în 2Cor de 11 ori (verbul apare de 109 ori în NT, din care de 54 de ori în Sfântul Paul, iar în 2Cor de 18 ori) şi poate avea mai multe semnificaţii: mângâiere, consolare, încurajare, ajutor, îndemn. În v. 3-11, unde termenul, sub ambele forme apare de 10 ori, deşi am dat semnificaţia "mângâiere" - "a mângâia" are toate nuanţele de mai sus, reprezentând dinamismul acţiunii salvifice a lui Dumnezeu.
9. = parenetic.
10. După Dt 21,23, cadavrul unui condamnat la moarte prin spânzurare trebuia să fie îngropat în aceeaşi zi pentru a nu fi contaminată comunitatea de impuritatea prezenţei mortului. În acest caz, blestemul avea rolul de a urgenta îngroparea.
11. Dt 28,1-14.
12. Ps 31,22.
13. Ps 124,6.
14. Ps 103, 2.
15. Cf. CIC 83, can. 1166-1172.
16. Binecuvântarea Căii Sfintei Cruci este rezervată episcopului, dar o poate face şi preotul dacă primeşte delegaţie.
17. Cf. LG 11 şi 35; AA. 7 şi 11; GS 47-52.
18. Cf. Ritualul binecuvântărilor, ARC Bucureşti, 2003.

Bibliografie

• Sfânta Scriptură
• Liturghierul roman, ed. tip. II, Roma, 1975.
• Ritualul binecuvântărilor, Ed. ARC Bucureşti, 2003.
• Dizionario dei Concetti biblici del Nuovo Testamento, EDB, 1980.
• Dizionario del Nuovo Codice di Diritto Canonico, Ed. Dehoniane, Napoli, 1986.
• Dicţionar biblic, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1995.
• Noul Testament, Ed. Sapientia, Iaşi, 2002.
• Vocabular de Teologie Biblică, Ed. ARC Bucureşti, 2001.
• Mărtincă I., Dreptul Canonic, Ed. Gramar, Bucureşti, 2000.