Revista "Familia creştină" - 02/2003

E greu să vorbeşti despre Betleem, atât de aproape de Betleem. E greu pentru că toţi cunoaştem Betleemul din cântările şi poeziile noastre, din colindele de Crăciun ca fiind un loc al păcii, un loc de întâlnire cu Dumnezeu, în vreme ce azi sunt atâtea conflicte în jurul Betleemului. Aici Dumnezeu, făcut Om, a atins pentru prima dată, în mod material, pământul nostru. Cu toţii ne-am aştepta să fie un loc încărcat până la refuz de sfinţenie. Din păcate, astăzi Betleemul, locul unde altădată îngerii au cântat: "Mărire în cer lui Dumnezeu şi pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă!" este un loc măcinat de conflicte politice. Mai mult sau mai puţin, cu toţii ştim din mass-media că întreaga Ţară Sfântă este antrenată în conflicte armate. Cu toţii ştim că este nevoie de intervenţia lui Dumnezeu şi ne rugăm pentru revenirea păcii în Ţara lui Isus.

Eu personal, am ajuns în Israel la începutul lunii mai din anul 2002. Era în plină desfăşurare conflictul armat dintre palestinieni şi evrei, conflict în urma căruia Bazilica Naşterii Mântuitorului a fost transformată de către soldaţii palestinieni în adăpost împotriva armelor. Îmi amintesc cum întruna era prezentată la ştiri Bazilica asediată, cu măreaţa ei piaţă pustie. Eram nou venit, nu înţelegeam mare lucru. Părintele Iosif Dorcu, care a păstorit comunitatea română înaintea mea timp de şapte ani, îmi spunea că acest asediu dura de mai bine de o lună. Nu ştiam dacă voi reuşi să intru vreodată să vizitez şi să mă rog la locurile sfinte din Betleem. Îmi era chiar şi teamă după toate cele întâmplate.

S-a întâmplat însă ca, pe 5 iulie, mergând cu un grup de muncitori aflaţi la lucru în Israel, aceştia să-şi manifeste dorinţa de a încerca să intrăm şi la Betleem. O decizie greu de luat. Dar, întrucât soldaţii de la intrarea în Betleem ne-au permis să intrăm, ne-am încurajat şi ne-am simţit şi oarecum în siguranţă. După ce am trecut de punctul de control, vedeam parcă o altă lume. Şosele distruse, puţini oameni pe străzi, vânzătorii ambulanţi ne îmbiau foarte insistent să cumpărăm obiecte artizanale tipic arăbeşti sau alte amintiri religioase. Rămânem toţi cât mai aproape unul de altul pentru a nu avea vreun fel de probleme. Ajungem şi în piaţa Bazilicii. Pustiu. Doar noi şi însoţitorii noştri, vânzătorii ambulanţi. Vedem urmele proaspete ale gloanţelor care s-au tras în zidul Bazilicii şi al mănăstirii. Ne aplecăm şi noi pentru a putea intra pe poarta micşorată a Bazilicii Naşterii. Se vede clar că iniţial această intrare era mai mare, solemnă. Explicaţia acestei modificări este următoarea: călugării franciscani, custozii acestui lăcaş de cult, au micşorat intrarea la doar un metru înălţime, pentru a putea împiedica accesul musulmanilor care obişnuiau să intre călare pe cai în Biserică. Astăzi însă, putem înţelege cu alţi ochi micimea acestei intrări, gândindu-ne că, pentru a putea accepta misterul lui Dumnezeu făcut om, venit la noi pe pământ, este nevoie de umilinţă a sufletului, trebuie să ne aplecăm atât trupul cât mai ales sufletul.

Odată intraţi în Bazilică, vedem aceeaşi situaţie ca şi afară: nu e nimeni. Doar vreun călugăr care vinde lumânări. Aceste locuri pline altădată de pelerini, au rămas acum parcă părăsite. Rămânem înmărmuriţi de măreţia Bisericii. E o Biserică măreaţă, cu patru rânduri de coloane, o Biserică ce avea pereţii acoperiţi cu mozaicuri extraordinare, din care şi azi se mai văd porţiuni. Sub pardoseală, se poate vedea printr-un loc special o parte din pardoseala veche, la rândul ei din mozaic. Dar ce mozaic...! Un covor ornamental, creat parcă pe computer. Nişte nuanţe de culori, nişte treceri cromatice asemănătoare curcubeului. Aflăm că iniţial, Bazilica era complet împodobită cu picturi extraordinare, din care o parte se mai pot vedea şi astăzi. În centrul bisericii (care în prezent e ortodoxă), vedem catapeteasma altarului despre care aflăm că a fost donată de către familia Cantacuzino din Romania. Ne îndreptăm cu emoţie sfântă spre grota naşterii lui Isus, care se află sub altarul principal, şi aici vedem ceea ce până acum doar în iconiţe şi alte fotografii sau la televizor am văzut: Locul unde acum 2000 de ani Maria l-a adus pe lume pe Fiul lui Dumnezeu, pe Isus Cristos sub chip de Prunc. Acest loc este marcat azi de o Stea mare de argint, pe care sunt gravate în limba latină următoarele cuvinte: "Hodie, de Virgine Maria, Iesus Christus, hic natus est!" (Astăzi, Isus Cristos s-a născut aici din Fecioara Maria). După ce trecem fiecare pe rând şi atingem acest loc sfânt cântăm cu toată credinţa noastră un colind românesc. A fost emoţionant şi de neuitat să cântăm O, ce veste minunată, chiar lângă Steaua Naşterii Mântuitorului. După ce ieşim din Grota Naşterii intrăm în Biserica alăturată, a fraţilor franciscani, biserică dedicată Sfintei Ecaterina. Este Biserica din care în fiecare an, în noaptea de Crăciun se transmite prin Mondovision Sfânta Liturghie solemnă celebrată de Patriarhul Latin al Ierusalimului. Avem posibilitatea ca din această Biserică să coborâm pe nişte trepte pentru a ajunge la grota Sfântului Ieronim, care aici, aproape de locul naşterii Mântuitorului s-a îngrijit să ofere creştinilor drept hrană spirituală textul Sfintelor Scripturi pe înţelesul poporului. Aici s-a realizat aşadar ceea ce cu toţii numim Vulgata, Traducerea Bibliei în limba poporului (vulgus=popor).

La câteva zeci de metri de Bazilica Naşterii, se mai află o altă grotă, numită Grota Laptelui, unde se spune că ar fi locuit Sfânta Familie în timpul de după naşterea lui Isus şi până la fuga în Egipt din faţa furiei lui Irod. Este o atmosferă primitoare, caldă, dragă sufletului nostru şi parcă am dori să nu mai plecăm niciodată de aici. Totuşi, programul pe care ni l-am propus e legat de timp şi, cu părere de rău, ne îndreptăm spre ieşirea din Betleem. Am uitat de frica pe care o aveam la intrare, am uitat de oboseală, am uitat de riscurile prin care am trecut şi a rămas doar bucuria imensă de a fi văzut Betleemul şi de a ne fi lăsat călăuziţi, ca şi magii de stea, la peşterea naşterii lui Isus. Cu siguranţă că această experienţă ne va marca întreaga noastră viaţă de acum înainte.

A trecut de la acel prim contact cu Betleemul mai bine de un an de zile. Am mai avut de atunci ocazia să mai intru şi vreau să vă mărturisesc că de fiecare dată am aceleaşi sentimente. Fiecare dată parcă ar fi prima dată. Sunt sigur că, în ciuda tuturor conflictelor, Betleemul are ceva aparte. Poate şi pentru că aici, fiecare zi este Crăciunul, fiecare piatră , fiecare imagine ne vorbeşte despre venirea printre noi a lui Dumnezeu sub chip de prunc. Cristos s-a născut într-o iesle, dintr-o fecioară fără pată. În acea noapte sfântă, un cor de îngeri a coborât din cer pentru a vesti oamenilor o eră nouă, o eră a păcii. Păstorii au venit din împrejurimi pentru a-l adora şi pentru a-i oferi daruri din rodul muncii lor. Magii au ajuns mai târziu, din ţări îndepărtate, pentru a i se închina, oferindu-i aur, smirnă şi tămâie.

Ar putea părea o poveste la prima vedere, totuşi este o istorie cât se poate de reală. Betleemul a devenit astfel centrul lumii, peştera umilă săpată în stâncă drept refugiu animalelor pentru anotimpul rece, va da mărturie peste veacuri despre primul refuz al omenirii faţă de Omul-Dumnezeu: "A venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit" (Io 1,11) şi despre prima promisiune divină a unei noi epoci: "Pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă".

Omul, acest veşnic înfometat, această fiinţă mereu arsă de sete, acest bolnav cronic, acest îndrăgostit nebun după frumuseţe, acest căutător înfocat al adevărului, acest nostalgic după pace, ar trebui să se întoarcă la Betleem pentru a-şi potoli foamea, pentru a-şi stinge setea, pentru a se vindeca de boala lui, pentru a atinge adevărul şi să se bucure de adevărata pace.

Asistăm cu tristeţe în ultimul timp la divizări ale omenirii. Locuitori ai aceleiaşi naţiuni s-au divizat în cei de dreapta şi cei de stânga. Lupii se prezintă îmbrăcaţi în piei de oaie, chiar şi mieii au azi nişte colţi ascuţiţi de nu-i mai recunoşti. Omenirea a trecut de la războiul rece la pacea rece. Toţi suntem azi sătui de discursuri despre pace, în timp ce continuăm să rămânem terorizaţi de umbra războiului.

Şi totuşi, numai de la Betleem poate veni adevărata pace. Mesajul pe care-l primim de la Betleem ne spune că pacea este armonia creaţiei. Pentru a ne bucura de ea, trebuie să restabilim ordinea voită de Creator, ordine exprimată de El în Poruncile lui Dumnezeu, în rugăciunea Tatăl nostru: şi anume să nu căutăm să luăm noi locul lui Dumnezeu, să ne mulţumim cu condiţia de lucrători fără a căuta să ajungem creatori; să căutăm să rămânem simpli oameni, fără pretenţia nesăbuită de a deveni Supra-oameni. Doar atunci vom avea adevărata pace promisă de Dumnezeu prin vocea îngerilor care au cântat la naşterea lui Isus, când omul va înţelege că menirea lui e să preamărească Numele sfânt al lui Dumnezeu; când va contribui la venirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ; când se va supune de bunăvoie Voinţei lui Dumnezeu. Numai aşa omul va avea adevărata pace. Odată cu pâinea cea de toate zilele va avea şi pacea morală deoarece Dumnezeu va ierta greşelile pe care omul le-a făcut împotriva Lui. Orice conflict va fi rezolvat în mod pacific de judecătorul suprem, aşa cum spunem la Tatăl nostru: ne iartă nouă greşeile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.

Mesajul Betleemului condamnă orice formă de nedreptate. Pacea de care ne vorbeşte Betleemul este pacea Aceluia care condamnă orice fel de violenţă şi ne cere să-i răspundem răului cu bine.

Pacea anunţată de îngeri la Betleem este în acelaşi timp o declaraţie de război. Luptă împotriva propriilor instincte mai puţin nobile, luptă împotriva resemnării şi a mediocrităţii. Pentru a-i plăcea lui Dumnezeu trebuie să semnăm un contract prin care ne angajăm într-o luptă eroică împotriva răului, pentru că numai atunci omul devine obiect al bunăvoinţei divine.

Mesajul de la Betleem ne explică de ce actualii susţinători ai Umanismului (ca şi curent de gândire) sunt încă neliniştiţi. Ei au greşit scopul. L-au pus pe om în centrul universului, făcându-l centrul tuturor valorilor. Au negat orice transcendeţă. Pe scurt: au atentat la armonie.

Betleemul transmite tuturor ucenicilor lui Nietzsche să înceteze a mai căuta să devină supraoameni şi să caute mai degrabă să devină copii dacă vor într-adevăr să fie fericiţi, dacă vor să se bucure de pacea adevărată.

Betleemul răspunde celor care visează la un nou paradis terestru că acesta va rămâne doar un vis frumos atât timp cât nu vor pune ca bază a sistemului lor Evanghelia predicată de Cel care se naşte la Betleem.

Mesajul de la Betleem îi avertizează pe cei războinici că nu vor avea pace; nu poate fi pace pentru războinici, pentru că ei s-au separat în mod conştient de Principele Păcii.

Nici un alt loc nu ne cheamă la casa părintească precum Betleemul. A ne îndepărta cu sufletul de Betleem înseamnă să ne îndepărtăm de Dumnezeu.

În casa de oaspeţi nu s-a mai găsit loc şi pentru el, s-a găsit în schimb în staul. Divinul stă mereu acolo unde ne aşteptăm mai puţin să-l găsim.

La Betleem, contemplându-l pe Isus sub chip de Prunc, chemarea la simplitate devine poruncă. Aici, la Betleem Cristos devine poarta prin care oamenii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, devine Calea pe care să se întoarcă la Tatăl.

Ar putea vreodată omul limitat să ajungă la Dumnezeu cel infinit? se întreabă unii descurajaţi. În această înterbare se ascunde o dramă şi o frică teribilă. Betleemul îndepărtează acest dubiu. Între Dumnezeu şi om se află Cristos, Omul-Dumnezeu, născut la Betleem, care împlineşte vocaţia naturii umane, înălţând-o spre supranatural.

Bineînţeles, nu toţi au şansa să ajungă fizic la Betleem. Isus însă, vrea să se nască în inimile noastre pe care le vrea un Betleem primitor. Cerem de la cea care l-a adus pe lume în ieslea săracă de la Betleem pe Mântuitorul lumii să ne înveţe cum să ne deschidem inimile în faţa harului divin, cum să ne smerim sufletele în faţa unui mister atât de mare; într-un cuvânt, îi cerem să ni-l ofere încă odată pe fiul ei. Şi dacă vom cere acest lucru cu încredere filială, pentru dragostea mare pe care ne-o poartă, sigur nu ne va refuza.