Revista "Familia creştină" - 02/2003

Aducerea pe lume a unui copil cunoaşte un moment misterios, de tăcere care "cântă". Adevărul acesta îl ştiu bine mamele... În tăcerea dinaintea primului ţipăt de viaţă al noului născut se concentrează un moment sacru, ca o sărbătoare de Crăciun.

Tăcerea aceasta, pe care noi, oamenii, ne-am priceput să o numim aşteptare, cuprinde în sine armonia unei muzici, nereceptată de simţuri, nici de inteligenţă, ci de auzul tainic al sufletului: "Osana... Mărire în cer lui Dumnezeu şi pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă"... sunt îngerii care cântă şi muzica lor devine lumină puternică în noapte.

Muzicienii spun, de altfel, că armonia perfectă nu este altceva decât o arhitectură a tăcerii.

Oamenii simt nevoia să se manifeste zgomotos şi cât mai complicat cu putinţă, în orice împrejurare. Dar atunci când construiesc scena de Crăciun: iesle simplă sau brad fastuos, rugăciune şi contemplaţie ori decoruri hiperbolice (după motivaţia fiecăruia), este suficientă o clipă de amintire: e naşterea lui Isus... Cu adevărat Dumnezeu a venit să locuiască printre noi! În chip de Prunc! ... tăcerea de uimire a acestui gând trezeşte amintirea copilului ce dăinuie în "ieslea" sufletului fiecăruia, din clipa misterioasă de linişte şi aşteptare în care a păşit în lume.

Ceva din misterul acelei puternice lumini în noaptea omenirii, din locul tainic al Betleemului în care Iosif şi Maria îl adorau pe Dumnezeu Prunc cu o bucurie dincolo de limitele omeneşti, se trezeşte în fiecare familie în Sărbătoarea Crăciunului.

Crăciunul este prin excelenţă sărbătoarea familiilor. De multe ori s-a afirmat acest adevăr... evident! Dar trebuie să recunoaştem că această excelenţă îi este conferită de fiinţa în jurul căreia familia îşi regăseşte sensul şi unitatea: copilul.

Un adevăr căruia astăzi nu i se mai acordă importanţa cuvenită: raţiunea de a fi şi măsura oricărei familii este copilul. Astăzi, însă, copilul nu mai e iubit doar prin simplul şi minunatul fapt că există şi onorează familia noastră prin "sosirea" lui, fiind un dar primit de la Dumnezeu şi aducând cu sine, între noi, uimitoare-i zestre proprie de umanitate şi "destin". Copilul este considerat, în schimb, "creaţia noastră" sau, din păcate, în gândul multora, "a mea" şi, deci, el "trebuie" să răspundă ambiţiilor mele, ambiţiilor noastre. Dar încă şi mai apăsător e gândul: "copilul meu trebuie să aibă" mult, cât mai mult, mai mult decât îi este necesar. De ce? Nu există un "de ce", atunci când "a avea" a devenit unic scop al vieţii.

Priviţi la jucăriile din zilele noastre. Educaţia lui "a avea" începe prin ele, copilul este agresat de mulţimea jucăriilor (de multe ori nedemne pentru copilărie), care îi sting bucuria mirării şi îl înghesuie în grămada depersonalizantă a obiectelor.

Sunt fericiţi copiii care pregătesc ieslea Pruncului Isus şi îl aşteaptă cu daruri venite din partea lor, adică fapte bune. Crăciunul rămâne pentru ei ceea ce este în realitate: un timp sacru al întâlnirii cu Dumnezeu în chip de Copil.

Moş Crăciun, personajul iubit tocmai pentru că în aceste clipe fericite se gândeşte la fiecare, în mod personal, face parte din "decorul" bucuriei, însă, ajungând să fie hiperbolizat, apreciat după cantitatea darurilor, sărăceşte sentimentul de puritate şi de mister, care hrăneşte sufletul.

Bucuria de a fi se construieşte dăruind şi nu doar obiecte, ci mai ales fapte bune, iubire, apropiere, înţelegere, prietenie, tot ce hrăneşte şi construieşte sufletul.

În logica lui "a avea", Crăciunul este deposedat de bucuria lui autentică, după cum, în aceeaşi logică, familia este deposedată de autenticitatea ei: primirea copilului.

De câte ori mă gândesc la felul în care aş putea exprima sintetic grozăvia acestei inexplicabile "ere" a respingerii darului vieţii, dar şi a copilăriei în dimensiunile ei de puritate, simplitate, sălaş al Înţelepciunii, sărăcie sfântă - îmi vine în minte ficţiunea profetică a "Micului Prinţ", dezvoltată în spaţiul de mister al metaforei aşteptării în pustiul din faţa "porţii de intrare" în lume.

Copilul încearcă să-şi găsească locul pe Pământ, dar în "recuzita" umană nu mai există loc pentru copilărie:

"- Oamenii de pe meleagurile tale, zise micul prinţ, cresc cinci mii de trandafiri într-o singură grădină... şi tot nu găsesc ceea ce caută...
- Nu găsesc, i-am răspuns.
- Şi totuşi ceea ce caută ei ar putea fi găsit într-o singură floare sau într-un strop de apă...
- De bună seamă, i-am răspuns eu.
Şi micul prinţ adăugă:
- Ochii însă sunt orbi. Cu inima trebuie să cauţi!"
(Antoine de Saint Exupery, "Micul Prinţ" trad. Benedict Corlaciu, ed. RAO Bucureşti 1998)

Obişnuia să sărute inimile copiilor! Exista în Bucureştii anilor '40-'50 un personaj care vizita familiile, de-a lungul întregului an, şi căruia copiii îi spuneau spontan: "Moş Crăciun". Împărţea daruri de bucurie, speranţă, creştere spirituală. Se apleca peste cărucioarele în care mamele îşi plimbau copiii şi îi săruta în dreptul inimii, apoi îi binecuvânta, pe ei şi pe mame. Acesta era Monseniorul Vladimir Ghika, pentru care astăzi familiile înalţă rugăciuni de beatificare. S-a născut în ziua de Crăciun, în urmă cu exact 130 de ani. El afirma într-unul din ale sale "Gânduri pentru şirul zilelor" : "Unele tăceri vorbesc, se ştie: e aproape banal s-o repetăm. Altele cântă..."

Crăciunul rămâne o sărbătoare a bucuriei şi a speranţei. Mai pot fi văzute locuri în care i se fac daruri Pruncului din iesle: un nou copil adus pe lume în familie, alt copil căruia i se dăruieşte o familie, adoptându-l, o faptă bună pentru cineva care suferă...

... Şi desigur, negrăită bucurie şi pace în suflet, daruri pe care le culegem din această bogăţie de haruri şi le înmănunchem în urarea pe care v-o facem tuturor celor care ne vizitaţi în zilele acestei Sfinte Sărbători.

Dar mai bine să tăcem şi ne minunăm împreună. Şi să ascultăm : Îngerii cântau... şi se bucurau...