Revista "Familia creştină" - 01/2003

Şcoala a început de ceva timp. Unii dintre dumneavoastră aveţi copii la şcoală sau veţi avea în curând. Articolul vi se adresează în special dumneavoastră, dar nu numai. Vă invit în rândurile de mai jos să reflectăm împreună la modul în care putem să fim alături de copiii noştri în această etapă atât de importantă a vieţii lor, cea a şcolii.

Ce cred copiii noştri despre şcoală? Cum o privesc ei? Cu ce gânduri pornesc dimineaţa spre şcoală? Cât sunt de activi la ore? Ce simt atunci când se termină orele? Cu cât avânt se aşează la masa de lucru, pentru a-şi face lecţiile? Este desigur o provocare să cunoaştem răspunsul la toate aceste întrebări, să ştim în profunzime relaţia care există între copiii noştri şi sistemul complex al şcolii, cu multiplele lui componente: profesori, colegi, lecţii. Poate apărea tentaţia căii simple: să ştim ce note au luat, câte absenţe au în catalog, şi cam atât. Este important însă să ştim şi ce se petrece în sufletul lor, cum putem fi alături de ei, cum îi putem ajuta, indirect, adică prin colaborarea cu cadrele didactice, sau direct, în relaţie cu ei.

Conciliul Vatican II, referindu-se la şcoală, afirmă că misiunea ei constă în a cultiva cu grijă statornică facultăţile intelectuale, a dezvolta judecata, a pune pe elevi în contact cu patrimoniul cultural moştenit de la generaţiile trecute, a promova simţul valorilor, a pregăti pentru viaţa profesională şi, generând relaţii de prietenie între elevi de firi şi condiţii diferite, a favoriza spiritul de bună înţelegere.^[1]

Pentru mulţi, această viziune pare puţin idilică şi utopică, privind înapoi în timp la şcoala prin care au trecut. Viziunea pe care o avem este o rezultantă a propriei noastre experienţe şcolare, marcată de amintirile legate de unii profesori duri, de prieteniile minunate de atunci, de efortul de a înţelege la ce te ajută în viaţă să ştii compoziţia chimică a unei substanţe oarecare. Această viziune, conştient sau nu, o transmitem copiilor noştri, şi tocmai de aceea este important ca noi înşine să avem o viziune sănătoasă despre şcoală. Dincolo de greutăţile serioase prin care trece astăzi învăţământul din ţara noastră, trebuie să ştim ce să aşteptăm de la şcoală şi să îi recunoaştem rolul pozitiv pe care îl joacă în viaţa unui om.

Astfel, şcoala este un mediu în care copiii şi tinerii au ocazia să îşi dezvolte armonios aptitudinile fizice, morale şi intelectuale; să dobândească treptat un simţ mai profund al răspunderii; să fie formaţi pentru a participa la viaţa socială; să fie deschişi la dialogul cu semenii şi să contribuie din toată inima la înfăptuirea binelui comun.^[2]Convinşi de importanţa procesului de învăţământ pentru viaţa copiilor noştri, trebuie să le insuflăm şi lor această convingere. Procesul educaţional este unul treptat, care, de la şcoala generală la facultate, trece de la cunoştinţe generale la cunoştinţe specializate. Perioada copilăriei şi tinereţii este asociată intrinsec procesului de învăţământ, deoarece acum creierul are capacitatea cea mai mare de a absorbi informaţii. Cu răbdare, trebuie să ne îndrumăm copiii pentru ca să înţeleagă importanţa acestei perioade şi să profite din plin de ea.

Înainte de a fi constructivi, trebuie însă să avem grijă să nu fim distructivi. Studiile psihologice arată că aceia dintre copii care nu au probleme emoţionale sau de comportament, şi care au părinţi echilibraţi, ce nu sunt 'înspăimântaţi de ziua de mâine' sau de 'nenorocirile din ţara asta', merg cu plăcere la şcoală^[3]. Începutul anului şcolar, care pentru copii marchează încheierea vacanţei mari, iar pentru părinţi cheltuieli mari pentru rechizite, trebuie convertit într-o bucurie a reîntâlnirii cu colegii, cu profesorii, a începerii unei noi aventuri a cunoaşterii.

Ca părinţi trebuie să înţelegem un aspect important: şcoala este "societatea" copiilor noştri în această perioadă. În ea îşi petrec mult timp, într-un mediu mult mai complex decât cel familial. Aici se vor vedea "cei şapte ani de acasă", respectiv fundamentul clădit în familie. Există o temere, justificată în parte, faţă de influenţa şcolii: ce colegi vor fi modelele pe care le vor imita copiii noştri? ce valori le vor transmite profesorii? ce concordanţă există între viziunea ce o oferim noi şi cea pe care o oferă şcoala? Sunt probleme deosebit de importante, cărora trebuie să le facem faţă cu credinţă. Fiecare copil are un drum, pe care numai Bunul Dumnezeu îl cunoaşte, şi fiecare experienţă, oricât de rea pare ea, poate şi trebuie valorificată în mod pozitiv, căci ea îl pregăteşte de fapt pentru acest drum al său.

Este fundamentală păstrarea unei balanţe între formarea de acasă şi formarea de la şcoală. Datoria noastră de formatori nu s-a încheiat odată cu "predarea" copiilor în mâinile şcolii. Trebuie să înţelegem complementaritatea de roluri între familie şi şcoală, cu privire la formarea caracterului: familia aşează fundamentul, şcoala construieşte pe aceste baze. Familia este cea care exercită prima şi cea mai importantă influenţă asupra caracterului copilului, şcoala trebuie să întărească valorile precum etica în muncă, respectul, responsabilitatea, onestitatea etc, care se învaţă acasă.^[4] Dialogul nostru cu copiii despre "Cum a fost la şcoală?", trebuie să fie unul real şi nu de suprafaţă. El poate oferi ocazia de a-l învăţa pe copil cum să discearnă ce e bine şi ce e rău, ocazia de a discuta despre valori, despre poziţiile pe care trebuie să şi le asume în diverse situaţii, pornind de la exemplele concrete de peste zi. Totodată, acest dialog ne oferă şi nouă, părinţilor, ocazia de a cunoaşte mai bine provocările şcolii de astăzi, o imagine în miniatură a societăţii actuale, pentru a ne verifica propriul echilibru, propria coerenţă şi chiar propria credinţă.

Sarcina educării copiilor revine în primul rând familiei. Ea pretinde însă ajutorul întregii comunităţi umane, în general, şi al dascălilor, în particular.Aceştia sunt cei mai apropiaţi colaboratori ai noştri, ai părinţilor, în munca de formare. Relaţia noastră cu ei trebuie să fie una de parteneriat, bazată pe încredere. Este ea aşa? Sau profesorii sunt nişte străini, dacă nu chiar "duşmani" pentru noi?

În ţara noastră, relaţia dintre părinţi şi profesori este una mai mult protocolară, care se reduce la contacte cu ocazia momentelor festive, la şedinţele cu părinţii, la întâlnirile speciale provocate de năzbâtiile copiilor noştri. Comunicarea se rezumă prea adesea la "cât avem de plătit fondul şcolii?" sau "ce a mai făcut de această dată?" Se formează din când în când alianţe, mai ales când copiii fac ceva rău. Unii părinţi li se adresează atunci cu duritate - dacă rămân doar la acest nivel de violenţă -, pentru a arăta în faţa tuturor cine este stăpânul în relaţia părinte-copil, dar de fapt pentru a-şi ascunde ruşinea pentru cele făcute de odraslele lor.

La polul opus stă situaţia în care părinţii şi profesorii sunt în tabere opuse. Cel mai adesea aceasta este rezultatul manipulării făcute de copii, care povestesc cât sunt de nedreptăţiţi de profesori sau cum au fost ascultaţi din ceva ce nu li s-a predat niciodată! Este bine să privim şcoala ca o componentă a familiei, a unei familii lărgite. Aşa cum nu este bine ca acasă părinţii să fie unul împotriva celuilalt, unul ţinându-i partea copilului şi unul nu, la fel trebuie să fie şi în relaţia între părinţi şi profesori. Când aceştia formează un front comun în ceea ce priveşte transmiterea unor valori: respectul faţă de reguli şi autoritate, responsabilitatea faţă de efectuarea lecţiilor, onestitatea la extemporale şi teze, sportivitatea în întrecerile atletice etc., copiii primesc un mesaj clar şi consistent, şi este mai sigur că îl vor lua în serios.^[5]

În general, copiii nu sunt bucuroşi când părinţii lui vin la şcoală. Trebuie să îi ajutăm să simtă din inimă faptul că, chiar şi atunci când suntem chemaţi pentru o boacănă a lor, mergem acolo punând în faţă interesele lor, care sunt mai importanţi pentru noi decât sentimentul nostru de ruşine: "Ce vor crede profesorii? Că nu te-am educat bine!" Întâlnirile părinţi-profesori trebuie să fie ceva obişnuit. Părinţii pot afla cel mai bine de la profesori care sunt înclinaţiile copiilor lor, pentru a şti cum să îi îndrume în viitor, după cum profesorii pot afla cel mai bine de la părinţi care sunt explicaţiile unui anumit comportament, pentru a lua măsuri în cunoştinţă de cauză.

Desigur, după cum spuneam mai sus, în România mai este un drum lung de parcurs până să putem vorbi de un sistem ce încurajează relaţiile părinţi-profesori. Există semnale pozitive, care să sperăm că vor conduce la o implicare mai puternică a familiei, imperios necesară dacă dorim să ne asigurăm că şcoala îi formează pe copii în spiritul şi nu în contra valorilor noastre. Să ne gândim doar la "importurile", în majoritatea cazurilor negative,  din Occident, cum ar fi recent introdusa în sistemul şcolar românesc "educaţie pentru sănătate", care prezintă homosexualitatea, uniunile consensuale şi mijloacele contraceptive ca fiind normale. Părinţii, mai ales asociaţiile de părinţi, trebuie să îşi facă auzit glasul, să colaboreze pentru alegerea unor programe corespunzătoare, să urmărească şi să sprijine activitatea şcolii, în special în domeniul educaţiei morale^[6].

Aşteptăm şi importarea unor elemente pozitive din afară. Iată câteva exemple de acţiuni prin care şcolile americane reunesc părinţii şi profesorii: o cină luată în comun de elevi, profesori şi părinţi în cantina şcolii; organizarea de spectacole ale elevilor, urmate de "cursuri" pentru părinţi; fixarea în comun a unei trăsături de caracter ce se urmăreşte să fie întărită, pe parcursul unei săptămâni sau luni, atât la şcoală cât şi acasă. Educatorii catolici, şi cei creştini în general, şi părinţii pot lucra înspre o astfel de schimbare de mentalitate. De ce şedinţele cu părinţii nu ar putea cuprinde şi discuţii instructive despre anumite aspecte ale formării? Să propunem astfel de teme, şi atunci schimbarea va porni de la noi!

Reîntorcându-ne în mediul familiei, vom încerca să vedem cum putem să îi ajutăm pe copii să înveţe mai bine. Primul mare hop, nu doar pentru copil, ci şi pentru părinte, este trecerea de la grădiniţă la şcoală. Acest moment marchează începutul unei etape extraordinare în viaţa copilului, prin trecerea la învăţătura "serioasă". Temele pentru acasă, o noutate pentru ei, sunt printre cele mai importante responsabilităţi ale lor, pe care trebuie să îi ajutăm să şi le asume cu drag, pentru ca şi pe viitor, în clasele mai mari, acestea să rămână activităţi plăcute.

Chiar dacă o facem din iubire sinceră, trebuie să evităm tendinţa spre extrema de a efectua lecţiile în locul lor. Dacă ne asumăm noi răspunderea pentru temele lor, îi lipsim de o ocazie importantă de a avea iniţiative, de a-şi asuma ei responsabilitatea, şi astfel de a deveni motivaţi în procesul de învăţare. Cu fiecare responsabilitate asumată, în copil creşte încrederea în sine; de asemenea el îşi câştigă o mai mare independenţă, aspecte extrem de utile pentru tot restul vieţii sale. Copiii trebuie să progreseze de la etapa de control - din partea noastră - la cea de autocontrol. Un control excesiv practic îi spoliază de ceea ce înseamnă creativitate şi entuziasm, şi chiar de dorinţa lor firească de a învăţa.^[7]

Există şi cealaltă extremă, a lipsei de interes pentru temele copiilor noştri. Aceasta apare îndeosebi la vârstele mai mari, când fie materiile studiate de ei încep să ne depăşească, fie îi considerăm suficient de mari pentru a nu ne mai bate capul cu şcoala lor. Chiar dacă copilul lucrează singur, interesaţi-vă de ceea ce face, întrebaţi-l ce a făcut la şcoală, cum s-a descurcat la extemporal. Verificaţi din când în când câte o temă. Copilul, chiar dacă e autonom, are nevoie de privirea părinţilor săi pentru a progresa.^[8] O arată şi studiile: implicarea din partea părinţilor, interesul lor pentru şcoală şi încurajările primite din partea lor sunt mai importante pentru succesul şcolar al copiilor decât nivelul financiar sau educaţional al familiei din care provin^[9].

Revenim la ideea din prima parte a articolului: atmosfera din familie este esenţială. Copiii se nasc cu o sete de cunoştinţe, care poate rămâne la fel de puternică întreaga viaţă, în cazul în care noi, adulţii, nu îi plictisim, tensionăm sau descurajăm în vreun fel. Un concept-cheie este maturitatea emoţională, respectiv capacitatea de a-şi stăpâni anxietatea, de a face faţă stresului şi de a-şi menţine echilibrul în momente de schimbare. Pentru ca un copil să fie capabil să înveţe bine, el trebuie să fie la nivelul de maturitate emoţională specific vârstei sale. Copiii lipsiţi de afecţiune şi care nu sunt lesne acceptaţi de părinţi vor fi puţin motivaţi să accepte efortul învăţăturii. Copiii care "o duc bine" din punct de vedere emoţional, în schimb, se vor putea concentra mai uşor, vor fi motivaţi şi vor avea energia necesară pentru a-şi utiliza la maximum întreaga capacitate.^[10]

Acceptarea copiilor include şi acceptarea rezultatelor şcolare, indiferent care ar fi ele. Nu transmiterea constantă a nemulţumirii noastre faţă de notele din catalog îi va motiva să înveţe mai bine. Există mentalitatea că, dacă speriem copilul, acesta va fi mai atent şi se va apuca de carte. Din nefericire, în acest fel se creează un cerc vicios în care se menţine "dragul" de şcoală.^[11] Trebuie să ne intereseze mai mult cu ce rămân în urma învăţării unei lecţii, şi nu nota - mai mult sau mai puţin subiectivă - pe care o dă profesorul.

Se spune că e mai bine să înveţi un sărac să pescuiască decât să îi dai un peşte. În mod similar, este mai important să îţi ajuţi copiii să înveţe cum să îşi facă lecţiile, decât să îi ajuţi la lecţii. Din această perspectivă, un prim aspect important este organizarea timpului. Faptul de a sta ore întregi cu temele în faţă nu este deloc garantul succesului la şcoală. Copiii trebuie învăţaţi să îşi organizeze programul zilei pentru a include în el timp de studiu dar şi timp de relaxare şi de odihnă; pediatrii atrag atenţia asupra pericolului supraîncărcării programului de studiu al copiilor. Trebuie evitată confundarea timpului de stat la televizor cu timpul de relaxare: orele multe în faţa televizorului pot fi responsabile de somnul insuficient al copiilor, care se răsfrânge desigur şi asupra roadelor la învăţătură.

Programul dedicat studiului trebuie la rândul lui organizat bine. Se recomandă să se înceapă cu lecţiile mai grele, înainte de a fi prea obosiţi; lecţia să fie învăţată înaintea "atacării" exerciţiilor. Ajungem astfel la un al doilea aspect important: tehnicile de învăţare. Nu există o reţetă universal valabilă; părinţii pot simţi metodele care îl ajută pe un copil să reţină mai bine lecţiile. Pe unii îi ajută să repete cu voce tare cele învăţate. Alţii învaţă cel mai uşor pe baza informaţiilor vizuale: planşe, scheme. Unii subliniază cuvintele-cheie în text, iar alţii trebuie să scrie o poezie pentru a o putea memora, şi aşa mai departe. Succesul la învăţătură depinde în mare măsură de găsirea tehnicilor adaptate fiecărui copil.

În fine, al treilea aspect pe care dorim să îl amintim este idealul ca fiecare familie să îşi alcătuiască o mică bibliotecă de cărţi şcolare şi extraşcolare, oferite astăzi într-o paletă largă de edituri. Cadrele didactice ne pot ajuta în selectarea acelor manuale, caiete, fişe de evaluare sau alte materiale care îl pot ajuta pe copil, printr-un studiu acasă, alături de părinţi, în completarea sau fixarea cunoştinţelor acumulate la şcoală. Aceste lucrări ne ajută şi pe noi, părinţii, să ne familiarizăm cu un vocabular şi o pedagogie adesea mult diferite de ceea ce am cunoscut noi înşine.^[12]

În loc de concluzii - Rugăciune a părinţilor pentru copii

Dumnezeule, Dumnezeul nostru, cela ce cu chipul Tău ne-ai cinstit pe noi oamenii, şi ne-ai îmbrăcat cu voinţă de sine stătătoare, cela ce intrând în templu, ai învăţat pe oameni, încât se mirau mulţimile şi ziceau: De unde ştie acesta Scripturile, fără să le fi învăţat?

Cel ce şi prin gura lui David ne-ai chemat, zicând: veniţi fiilor, luminaţi-vă, ascultaţi-Mă pe Mine: frica Domnului vă voi învăţa! Cel ce ai dat înţelepciune lui Solomon, Dumnezeule al tuturor, Cuvinte atotstăpânitorule: deschide sufletele şi inimile copiilor noştri, gurile şi minţile lor, ca să priceapă şi să înveţe, şi să facă voia Ta. Dumnezeule, care eşti înţelepciunea şi bunătatea nesfârşită, trimite-l pe Spiritul adevărului asupra copiilor noştri, ca să le lumineze min­tea şi inima cu lumina Sa. Te rugăm ca învăţătura să nu-i îndepărteze de Tine, ci să fie mereu pentru ei o căutare a adevărului şi o dobândire a cunoaşterii spre a-şi împlini rolul în lume, pentru a-şi câştiga cinstit existenţa şi pentru a-şi ajuta mai bine semenii.

Doamne, scapă-i de toate ispitele, păzindu-i în toate zilele vieţii lor şi făcându-i să sporească pururea întru poruncile Tale; cu rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor Tăi. Că Tu eşti cel ce priveghezi asupra sufletelor şi a trupurilor lor, Cristoase Dumnezeul nostru, şi Ţie mărire înălţăm, împreună şi Părintelui Tău, şi Preasfântului Tău Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.