RESURSE

DE LA AGNOSTICISM LA PREOŢIE

Materialul de mai jos reprezintă una din numeroasele mărturii de convertire publicate pe situl The Coming Home Network.

Povestea convertirii mele are un început banal. Eram în timpul liceului şi am făcut la un moment dat autostopul. Am oprit o maşină şi m-am urcat în ea. După câteva minute de conversaţie, şoferul s-a întors către mine şi mi-a spus: "Isus te iubeşte". "O, bravo", m-am gândit. "Am fost luat de un alt ciudat cu poveşti cu Isus!" I-am dat atunci răspunsul meu tipic: "Da, cum să nu. Am să cred atunci când am să o aud de la El. Acum opreşte maşina şi lasă-mă să cobor."

Ieşind din maşină m-am felicitat că am scăpat din mâinile acestui ciudat ce-mi vorbea despre Isus. Deşi crescut în spirit religios, am renunţat să mai practic creştinismul, precum şi să mai cred. În general eram agnostic; când eram în pase rele eram ateu. Hotărâsem că fie Dumnezeu nu există, fie se ascunde de mine, şi oricare ar fi fost adevărul, pentru mine era tot una.

La câteva săptămâni după episodul cu autostopul, la şcoala unde învăţam a fost înfiinţat un nou grup creştin. Sora mea geamănă dorea să meargă la întâlnirile grupului, iar mama m-a rugat să merg cu ea. În mod logic nu aş fi făcut aşa ceva, dar făcusem o înţelegere cu mama: dacă îmi duceam sora primeam maşina la sfârşitul săptămânii. Aşa că am mers. Am întârziat câteva minute, iar întâlnirea începuse. Intrând în sală am descoperit că întâlnirea era condusă de nimeni altul decât de ciudatul care mă luase cu maşina! Nu era tocmai faţa pe care doream să o văd.

Şoferul vorbea despre un prieten de-al său. Ascultându-l, am fost impresionat de modul în care îşi descria prietenul ca fiind atent, un adevărat sprijin, întotdeauna alături de el. Curiozitatea exploda în mine: eram un singuratic şi un astfel de prieten mi-ar fi prins bine. Aşa că am zis deodată: "Şi cum îl cheamă pe prietenul acesta al tău?" "Isus", mi-a răspuns el. Eram uimit, dar curiozitatea îmi era la fel de mare, aşa că am aşteptat sfârşitul întâlnirii pentru a-l întreba cum poate fi aşa de sigur de Isus. Bărbatul mi-a spus că tot ce trebuie să fac este să îmi dau viaţa lui Isus, şi atunci voi fi şi eu sigur.

"Să îmi dau viaţa pentru cineva despre care nu cred că există?", l-am întrebat. El a început atunci să argumenteze. Interesant este că lupta cu mine cu propriile mele arme, vorbind pe limbajul meu. Îmi răspundea întotdeuna la atacuri cu răbdare şi iubire, şi îmi spunea adesea: "Ed, poate că te pricepi mai bine decât mine la argumentări, dar sunt două lucruri pe care eu le ştiu: te iubesc şi Isus te iubeşte." Mi-a dat atunci nişte cărţi religioase, pe care le-am citit în mare viteză şi cu mare plăcere. După aceea, bărbatul a spus că pot începe să citesc Biblia. Mi-a sugerat să încep cu Evanghelia după Ioan, şi ca atunci când ajung la Ioan 3,16 să înlocuiesc cuvântul "lumea" cu numele meu. Nu aveam nici o idee despre ce vorbea. Dar am început să citesc, şi când am ajuns la Ioan 3,16 am făcut ce mi-a sugerat: "Căci Dumnezeu aşa l-a iubit pe Ed, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică." A fost pentru prima oară că Isus nu doar că a iubit omenirea, ci m-a iubit şi pe mine personal!

După câteva zile începea Săptămâna Mare la biserica protestantă de care ţineam eu. Am mers şi eu joi la o slujbă, după terminarea căreia m-am decis să mă rog. Nu mă mai rugasem până atunci, excepţie rugăciunile pe care le fac toţi tinerii în timpul şcolii: "O Doamne, ajută-mă să trec de acest examen!" sau "Dumnezeule, fă ca părinţii mei să doarmă pe când vreau să o tulesc de acasă!" Dar niciodată nu m-am rugat serios. Şi acum era timpul. Am îngenuncheat în capelă şi am început: "Doamne, dacă eşti acolo sus..." şi m-am oprit, gândindu-mă ce prost mi-am început rugăciunea. Aşa că am reînceput, simplu: "Doamne, nu ai ce să faci mai rău cu viaţa mea decât am făcut eu, aşa că ţi-o dau. E a Ta. Iartă-mi păcatele şi fi Domnul meu. Amin."

A fost pentru prima oară când am experimentat în profunzime iubirea lui Cristos. M-am simţit ca şi cum ar fi fost în acea încăpere, m-ar fi ridicat în braţele sale şi ar fi picurat peste mine din iubirea şi îndurarea sa. De fapt e greu de descris ce am simţit. După câteva momente, încă simţind prezenţa lui Isus, i-am spus: "Doamne, am citit despre Spiritul Sfânt şi aş fi bucuros să primesc de la Tine orice doreşti să îmi dai." Am conştientizat imediat prezenţa unei noi persoane: a Spiritului Sfânt. Am simţit o putere ce curgea prin tot trupul meu. Eram copleşit: spusesem două rugăciuni şi două persoane ale Sfintei Treimi au răspuns instantaneu! Aşa că m-am gândit să închei rugăciunea spunând "Tatăl nostru...", ca formă de mulţumire. Dar imediat după ce am rostit primele cuvinte, adică "Tatăl nostru", am început să mă rog în limbi! Ştiam despre aceasta din toate cărţile pe care tocmai le citisem.

Dimineaţa următoare era chiar Vinerea Mare. I-am povestit pastorului experienţa mea. "Ei bine, Ed", mi-a spus el, "experienţa ta este bilică, dar nu are cum să fie bine primită în confesiunea noastră". I-am mulţumit şi am plecat acasă. Dimineaţa următoare, sâmbătă, i-am spus lui Isus: "Doamne, se pare că te-am găsit dar mi-am pierdut Biserica. Dacă vrei să aparţin unei Biserici, te rog găseşte una pentru mine. Amin." Abia am încheiat rugăciunea că telefonul a început să sune. Era un coleg de şcoală care mă ruga că merg cu el la biserică în acea noapte. Eram uimit. El nu ştia nimic despre recentele mele experienţe religioase sau despre faptul că mi-am oferit viaţa lui Isus. Din punctul lui de vedere eu eram acelaşi agnostic. Mă sunase doar aşa, că era într-o pasă mai proastă şi vroia să merg cu el la biserică. "Biserica" s-a dovedit în acea noapte a fi Catedrala Preasfântului Rozariu din Duluth, Minnesota, unde avea loc Vigilia pascală.

Aceasta a fost celebrată de Episcopul Paul Anderson, care era activ implicat în mişcarea de reînnoire carismatică. În predică, el a vorbit despre necesitatea ca fiecare dintre noi să experimenteze iubirea şi îndurarea lui Isus şi darurile Spiritului Sfânt. El a început apoi să descrie tocmai ce mi se întâmplase mie! Era uimitor. Această Liturghie pascală a fost prima mea experienţă în Biserica Romano-Catolică, şi datorită prezenţei reale a lui Isus în Euharistie, am simţit că am ajuns acasă. După câteva luni de pregătire am devenit romano-catolic.

Încă din clasa a cincea am dorit să devin specialist în fizica nucleară. Mă îndreptam cu toate forţele spre aceasta. Până l-am întâlnit pe Isus. Apoi deodată nu am mai fost interesat de fizică. Cu toate acestea am mers pe acelaşi profil şi am intrat la Universitatea din Minnesota. Aici m-am alăturat unui grup creştin şi am început să merg zilnic la Liturghie. Am cunoscut o tânără care avea de asemenea o legătură deosebit de profundă cu Isus, şi ne-am îndrăgostit, ajungând chiar să ne facem planuri de viitor.

Dar într-o zi, pe când citeam din Evanghelia lui Matei, am ajuns la capitolul 19 unde scrie despre a trăi singur pentru Împărăţia Cerurilor, pasaj care m-a izbit. Iar mai apoi în discuţiile cu prietenii ajungeam mereu la Matei 19,12: "Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă." Simţeam ceva, dar mintea refuza şi spunea: Nu, nu, nu! Aveam o prietenă... mă gândeam la căsătorie. Dar în final m-am decis să merg la nişte exerciţii spirituale în timpul cărora să analizez cu seriozitate problema.

Aşa am început să reflectez mai profund asupra a ceea ce făcuse Isus în viaţa mea: cum m-a adus la Biserica sa; cum mi-a sădit o dragoste mare pentru sacramente; cum mi-a dat dorinţa de a-l sluji. Dacă mă chema la celibat, poate că mă chema şi la preoţie. Nu mă gândisem niciodată până atunci la preoţie din moment ce aveam o prietenă şi mă gândeam la căsătorie. Mi-am zis atunci să fac un test. I-am cerut lui Dumnezeu să îmi vorbească prin Sfânta Scriptură. M-am aşezat pe un scaun, cu Biblia în faţa mea, şi i-am cerut lui Isus să îmi arate dacă mă cheamă la preoţie. I-am spus că voi deschide Biblia la întâmplare şi îmi voi pune degetul undeva pe foaie. Dacă degetul va ajunge pe cuvântul "preot", atunci mă voi gândi la preoţie. Am deschis Biblia, am pus degetul şi am nimerit în mijlocul Psalmului 110, versetul 4, unde scrie: "Juratu-s-a Domnul şi nu-i va părea rău: Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec."

Am fost şocat şi reticent, aşa că i-am spus lui Isus: "Accidente se mai întâmplă. Dacă repet şi se întâmplă la fel, atunci mă gândesc la preoţie." Am închis Biblia şi am deschis-o din nou, atent ca nu cumva să nimeresc în cartea Psalmilor. Mi-am pus degetul pe foaie şi astfel am ajuns la Evrei 7,21 unde autorul cărţii citează Psalmul 110,4: " Juratu-s-a Domnul şi nu-i va părea rău: Tu eşti preot în veac..." Nu m-am mai putut opune. Domnul mi-a arătat clar, aşa că i-am spus: "Când ţi-am dat viaţa, ţi-am dat autoritatea să îmi arăţi ce doreşti pentru mine; dacă preoţia o doreşti pentru mine, atunci o accept." Aşa a început un drum care a culminat cu hirotonirea mea ca preot, la 29 noiembrie 1986.

Am celebrat de curând 17 ani de la hirotonirea mea întru preoţie (materialul a fost scris la sfârşitul anului 2003 - nota trad.). Acum slujesc ca preot la biserica catolică "Cristos Rege" din Ann Arbor Michigan. Este o parohie cu un statut special în Dieceză: Episcopul a dedicat-o special celor implicaţi activ în mişcarea de reînnoire carismatică. Aceşti şaptesprezece ani au fost ani de experimentare a iubirii lui Isus, a puterii uimitoare a Spiritului Sfânt şi a îndurării Tatălui. Îmi place să fiu preot, iar să slujesc Domnului şi poporului Său este o mare bucurie pentru mine. Am învăţat pe pielea mea adevărul versetului: "Desfătează-te în Domnul şi îţi va împlini ţie cererile inimii tale" (Psalmul 37,4). Domnul fie lăudat!

traducere şi adaptare Radu Capan