RESURSE

Critica literară fără prejudecăţi
Joseph Pearce ^[1] în di@log cu Robert Lazu ^[2]

Publicat in "Adevarul literar si artistic" numerele 763/2005, p.12 si 764/2005 p.14.
www.adevarulonline.ro/literar/2005-04-12-12.pdf
www.adevarulonline.ro/literar/2005-04-19-14.pdf

dar si in limba engleza
www.ignatiusinsight.com/features2005/jpearce_intvw_may05.asp

Dragă Joseph Pearce, dacă ţi-ai privi retrospectiv viaţa de până în acest moment, când tocmai citeşti pe monitorul calculatorului personal întrebările mele, care crezi că au fost momentele cruciale ale existenţei tale? A existat oare pentru tine o întâlnire miraculoasă, aşa ca cea a pelerinilor care mergeau spre Emmaus?

Nu ştiu dacă am avut un "moment Emmaus" particular, în orice caz nu am avut unul la fel de dramatic ca cel pe care l-a experimentat Sfântul Paul. Mai curând am trăit o serie de mici momente Emmaus pe drumul către Cristos, fiecare dintre ele vindecându-mi inima, întărindu-mi înţelegerea şi aducându-mă tot mai aproape de Domnul nostru. Primul meu contact cu scrierile lui Chesterton a fost crucial. După Chesterton au urmat alţi scriitori precum Belloc, Newman, Lewis şi Tolkien.

Care sunt activităţile tale actuale? Presupun că lucrezi la alte cărţi: ne poţi spune care sunt acestea?

Tocmai am terminat editarea unui volum ce cuprinde scrierile politice şi economice ale lui Belloc. De asemenea, pregătesc pentru editorii mei americani ediţiile revăzute ale unor cărţi personale, Small is Still Beautiful şi Flowers of Heaven. Însă proiectul cel mai important la care lucrez în prezent este o lucrare despre Shakespeare, centrată pe chestiunea catolicismului său. De asemenea scriu constant pentru anumite periodice americane şi sunt co-editorul revistei Saint Austin Review (StAR), un jurnal cultural trans-atlantic. La Universitatea Ave Maria din Florida predau literatură şi, totodată, sunt coordonator al editurilor universităţii, Sapientia Press şi Catholic Faith Explorers. Am susţinut şi susţin constant conferinţe în Statele Unite şi Europa. Agenda călătoriilor mele din anul 2005 include conferinţe în Anglia, Spania şi Portugalia, distincte faţă de angajamentele din Statele Unite atât pe coasta de Est cât şi pe cea de Vest. După cum se vede sunt foarte ocupat.

Din primul tău răspuns am dedus cât de importantă a fost pentru tine întâlnirea cu operele scrise de Chesterton, Newman, Tolkien şi ale altor scriitori asemenea lor. Ce ai putea răspunde la următoarea întrebare: cărţile scrise de autori de inspiraţie creştină pot fi "inima" convertirii la creştinism a anumitor persoane (asemenea ţie), sau, de fapt, cărţile sunt doar instrumentele pe care Dumnezeu le foloseşte pentru a atinge sufletele cititorilor prin intermediul operelor literare? Este deci posibil ca un creştin să se dedice literaturii cu scopul de a contribui la re-evanghelizarea (un termen drag Papei Ioan Paul al II-lea) lumii contemporane?

Cred că evanghelizarea poate urma trei căi distincte, constituind ceea ce se poate numi "o Treime a iubirii". Avem aici de-a face cu evanghelizarea puterii Raţiunii, cu evanghelizarea puterii Iubirii şi cu evanghelizarea puterii Frumuseţii. În cele din urmă, desigur, toate acestea trei, deşi distincte, sunt una. Evanghelizarea puterii raţiunii se înfăptuieşte prin apologetică, filosofie şi teologie; puterea Iubirii rezidă în exemplul de sfinţenie oferit de sfinţi şi de cei care se străduiesc să fie sfinţi (Maica Tereza şi Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea sunt exemple magnifice de evanghelizare prin puterea Iubirii); iar puterea Frumuseţii se manifestă prin cultură şi arte. Îmi văd propria vocaţie ca fiind în aria evanghelizării culturii prin Frumuseţe, în special prin frumuseţea operelor unor mari scriitori precum Tolkien, Chesterton, Lewis şi a altora.

Este adevărat că Chesterton şi Lewis au evanghelizat şi prin Raţiune în operele lor de apologetică. De asemenea, în ce mă priveşte, nutresc speranţa de a creşte în virtute astfel încât să pot transmite evanghelia prin Iubire!

După cum putem vedea în cărţile tale se pare că îmbini cu măiestrie literatura cu apologetica. Cum anume concepi relaţia dintre credinţă şi literatură?

După ce Dumnezeu însuşi ne vorbeşte şi după ce El însuşi ni se arată, prin mijlocirea Frumuseţii creaţiei Sale, noi putem să-l arătăm altora prin acte ale sub-creaţiei [3] artistice, folosind darurile cu care ne-a înzestrat spre a reflecta Frumuseţea Sa şi frumuseţea creaţiei prin împărtăşirea de către noi a darurilor sale pe care le-a revărsat asupra noastră. Într-un anumit fel Credinţa este angajată în mariajul său cu Raţiunea, Fides et Ratio, iar Credinţa este în cele din urmă inseparabilă de Frumuseţea care este sursa sa. Credinţa catolică şi Arta şi Literatura catolice sunt unite în însăşi natura sacramentală a Realităţii. Ele nu pot fi separate.

Din natura răspunsului de mai sus reiese că autorii care te-au influenţat nu sunt doar Newman, Chesterton, Lewis şi Tolkien, dar şi alţii precum Hans Urs von Balthasar şi Ioan Paul al II-lea. De fapt, care sunt cei mai importanţi gânditori şi cele mai semnificative cărţi care ţi-au influenţat formarea?

Trebuie să mărturisesc că am citit foarte puţin din von Balthasar şi doar o parte din scrierile lui Ioan Paul al II-lea. Evident, i-am citit pe Sfinţii Augustin şi Thoma d'Aquino, însă mi-am gândit concepţia despre natura Trinitară a Adevărului şi despre natura Trinitară a creativităţii pornind de la scrierile şi filosofia unor figuri literare precum Tolkien (On Fairy Stories / Mythopoeia / Leaf by Niggle etc.), Dorothy L. Sayers (Mind of the Maker) şi T.S. Eliot, sau poate pur şi simplu prin contemplarea unor asemenea probleme, asistat de lucrarea graţiei.

Eşti unul dintre criticii literari care au studiat în profunzime operele lui C.S. Lewis. Care este concluzia ta despre credinţa lui Lewis? Este el un scriitor catolic sau unul protestant (calvinist), după cum au încercat să demonstreze exegeţi ca Daniel Callam?

Am studiat această problemă consistentă în cartea mea C.S. Lewis & the Catholic Church. Spre sfârşitul vieţii sale, şi, într-adevăr, într-o mare parte a vieţii sale creştine, Lewis a îmbrăţişat o perspectivă sacramentală care era predominant catolică şi opusă calvinismului. De exemplu, el frecventa în mod regulat echivalentul anglican al sacramentului pocăinţei, adică Spovedania. El credea în preoţia sacramentală într-un mod profund catolic, fiind convins că preotul care stă în faţa altarului pe durata Sfintei Liturghii slujeşte in Persona Christi. Pentru aceste raţiuni el s-a opus ordinării femeilor pe care a atacat-o vehement în eseul său On Priestesses in the Church. De asemenea credea în purgatoriu, lucru evident în cărţi ale sale precum The Great Divorce şi statuat în mod special în ultima sa operă, Letters to Malcolm. Cu puţin timp înainte de muri i-a scris unei prietene, Sora Penelopa, că se aşteaptă să meargă în Purgatoriu după ce va înceta din viaţă. Într-un cuvânt, şi lăsând deoparte orice alte probleme care ar fi împiedicat primirea lui Lewis în Biserica Catolică, el a fost cu mult mai aproape de poziţia catolică decât faţă de cea calvinistă. Opoziţia sa faţă de calvinism a fost satirizată explicit de el însuşi cu referire la Puritania în The Pilgrim's Regress.

Orice cititor care cunoaşte poveştile scrise de C.S. Lewis şi J.R.R. Tolkien a observat că Lewis încearcă să pună în pagină caractere înrădăcinate explicit în tradiţia creştină, pe când Tolkien pare a încerca să camufleze asemenea referinţe. Care este explicaţia acestei diferenţe dintre cei doi autori?

Apropierea lui Tolkien de mitologie şi prin aceasta a propriei sale opere, este înrădăcinată în credinţa că orice activitate creatoare se bazează pe conlucrarea dintre artist şi harul pe care Dumnezeu i l-a dăruit. Dumnezeu ca şi Creator acordă harul său sub-creatorului care uzează (sau abuzează) de acest dar care face rodnică sub-creaţia sa. În acest fel, Tolkien credea că adevărul apare liber şi complet (şi profund) dacă darului i se permite să curgă fără ca sub-creatorul să-l înăbuşe prin dorinţa lui de a-l domina sau prin dorinţa de a-şi domina cititorul. Acesta a fost motivul aversiunii lui Tolkien faţă de alegorie. În locul alegoriei formale, Tolkien a arătat adevărul care transpare din text. Cred că Lewis a împărtăşit punctul de vedere al lui Tolkien dar a cedat tentaţiei didacticismului, de exemplu a permis dorinţei lui de a da o lecţie cititorilor inhibînd libera curgere a sub-creativităţii. Lucrarea sa târzie Till We Have Faces, pe care a considerat-o cea mai bună carte a lui, a fost apropiată de rafinamentul sub-creaţiei Stăpânul Inelelor.

Una dintre cele mai obişnuite descrieri aplicate operei lui Tolkien e cea care foloseşte sintagma de "mitologie creştină". Cum trebuie înţeles acest concept? De fapt, care este concepţia lui Tolkien însuşi despre mitologia clasică? Are el o perspectivă teologică asupra mitologiei?

Eu nu folosesc expresia de "mitologie creştină" chiar dacă este o descriere adecvată şi completă a operei sale. Necazul este că termenul e oarecum vag şi poate conduce cititorii către o concluzie greşită, de exemplu poate sugera că creştinismul este "numai un mit" şi nu "Adevăratul Mit", aşa cum Tolkien a insistat că este. Alternativ poate implica faptul că Tolkien a intenţionat să-şi facă lucrarea mai formal alegorică decât este cazul. Sunt însă de acord cu ceea ce numesc "filosofia mitului" a lui Tolkien. În esenţă, Tolkien a crezut că acea capacitate atotcreatoare, care include crearea mitului, este produsul cooperării realizatorului, conştient sau inconştient, cu darul creativităţii revărsat ca graţie de către supremul Creator, adică Dumnezeu. Acest dar al creativităţii este dat de Creator sub-creatorului care-l foloseşte ca să-şi facă opera mitologică. În consecinţă, tote miturile conţin ceea ce Tolkien descria ca fiind "fragmente trunchiate" (splintered fragments) ale singurei lumini adevărate care vine de la Dumnezeu.

Ştim de la fiul său, Christopher, că că în ultimii ani ai vieţii lui J.R.R. Tolkien "mitologia şi poezia au rămas mult în urma preocupărilor sale teologice şi filosofice". În această ordine de idei am putea vorbi despre o teologie sau o filosofie a lui Tolkien?

Nu sunt bucuros de sugestia că Tolkien a fost vreodată preocupat de altceva decât de probleme teologice şi filosofice. Este clar din opera sa şi din scrisorile sale că a fost întotdeauna un bun catolic practicant a cărui credinţă creştină a fost inima şi centrul a tot ceea ce a făcut. Stăpânul Inelelor şi Silmarillion sunt străbătute de concepte teologice şi filosofice. Faptul că Tolkien a devenit peocupat de astfel de probleme către sfârşitul vieţii sale într-o măsură mai mare decât altă dată nu trebuie să ne surprindă. Este normal ca un om să cugete la aceste lucruri cu atât mai profund cu cât se apropie mai mult de sfârşitul vieţii. Cu toate acestea este important de amintit că "mitologia şi poezia" au fost întotdeauna integrate în "filosofia şi teologia" lui Tolkien. Ele nu pot fi şi nu trebuiesc separate.

Deci nu trebuie să uităm niciodată că Tolkien a fost, esenţialmente, un scriitor şi un poet care şi-a întemeiat opera pe o viziune spirituală susţinută de concepte teologice şi filosofice. Care este contribuţia lui Tolkien în vastul câmp al literaturii secolului XX? Cum am putea caracteriza literatura sa?

Tolkien este responsabil pentru întregul gen al literaturii fantasy moderne, cu cele bune şi rele ale sale. Câţi scriitori pot afirma că au instituit în întregime un nou gen literar (cu o popularitate imensă)? El este, oricum, deasupra tuturor celor care l-au urmat iar Stăpânul Inelelor rămâne cea mai mare operă de proză din secolul XX. De asemenea, sunt fericit să susţin că, în cele din urmă, va câştiga statutul de a fi considerată "clasică" în canonul literaturii universale.

În multe din ultimele tale articole discuţi pe larg problemele suscitate de transpunerea operei majore a lui Tolkien, Stăpânul inelelor, în filmul lui Peter Jackson. A reuşit acest film să popularizeze eficient operele lui Tolkien? (Te întreb acest lucru deoarece am întâlnit persoane care NU citiseră cărţile lui Tolkien sub influenţa filmului pe care-l considerau un "horror").

În urmă cu trei ani am vorbit peste tot în Statele Unite şi în Canada, în Germania, Portugalia şi Africa de Sud despre subiectul din Stăpânul Inelelor. Această experienţă nu mi-a lăsat nici un dubiu: filmul lui Jackson a contribuit enorm la creşterea interesului pentru opera lui Tolkien. O întreagă generaţie de tineri au început să citească Stăpânul Inelelor pentru că interesul lor a fost trezit în urma vizionării filmului. Aş estima că pentru fiecare persoană care e împiedicată să citescă Tolkien datorită filmului, există multe, foarte multe altele care sunt inspirate să-l citească văzând producţia lui Peter Jackson.

Din poziţia de critic specializat în literatură catolică modernă ai putea sugera un "canon" literar al autorilor de inspiraţie creştină? Ce relaţie ar exista între un asemenea canon şi cel propus de Harold Bloom?

Acesta e un subiect prea amplu pentru un răspuns scurt. Voi trece la următoarea întrebare.

După cum se vede din lucrările tale, Gilbert Keith Chesterton este un alt autor despre care ai scris foarte mult. Care este locul său în contextul literaturii secolului XX?

Fără nici un dubiu, Chesterton este o figură importantă în multe domenii. În postura de apologet catolic recunoscut este poate fără egal; ca eseist e unul dintre cei mai rafinaţi stilişti în proză ai secolului; ca poet opera sa este foarte inegală dar cele mai fine versuri ale sale merită un loc în orice antologie respectabilă de poeţi din secolul XX (de exemplu Lepanto, The Donkey, The Rolling English Road, A Second English Childhood, The Skeleton, The Fish etc.); ca romancier opera sa este de asemenea inegală şi de o calitate variabilă dar cel mai subtil roman, The Man who was Thursday, face parte dintre cele mai importante opere ale secolului trecut.

Aici, în Europa Centrală, este dificil să ne imaginăm că scriitorii catolici pot fi bine primiţi de o critică literară care nu e de inspiraţie creştină. Care este situaţia în Marea Britanie sau în SUA cu privire la interesul pe care critica seculară îl arată pentru autori ca Chesterton, Tolkien, Lewis, etc.?

Sunt plăcut surprins de numărul mare de ocazii în care Chesterton este citat în presa seculară din Marea Britanie; Tolkien este acum mult mai luat în serios decât a fost vreodată înainte - asta în parte datorită succesului filmului lui Jackson, dar, de asemenea, deoarece Stăpânul Inelelor a trecut testul timpului şi a intrat în canon în ciuda rezervelor ostile ale multor critici şi academicieni faţă de etosul său ferm creştin şi conservator. Lewis rămâne într-o mare măsură influent în sfera creştină, atât cea protestantă cât şi cea catolică, şi viitorul film adaptat după The Lion, the Witch and the Wardrobe l-ar putea readuce în atenţia tuturor. Brideshead Revisited a lui Evelyn Waugh este larg acceptat ca fiind unul dintre marile romane ale secolului XX, asta chiar şi printre criticii liberali ostili tradiţionalismului său catolic.

Pe durata întregului nostru dialog am vorbit despre scriitori catolici fixându-ne atenţia asupra trecutului. Există în zilele noastre autori comparabili cu Chesterton, Bernanos, Green, etc.?

Nu am certitudinea că sunt scriitori de acest calibru, dar dacă ei există ar fi foarte dificil să pătrundă în cultura secularizată a secolului XXI. De aceea, după cum a susţinut în repetate rânduri Papa Ioan Paul al II-lea, trebuie să ne angajăm în cultură şi s-o evanghelizăm. Provocarea constă în a lucra colectiv spre a deveni un catalizator pentru o nouă renaştere culturală de inspiraţie creştină.

Cardinalul Hans Urs von Balthasar afirma că literatura catolică modernă pare a deschide căi mai vii de gândire decât teologia catolică modernă. Ce părere ai despre această aserţiune?

Von Balthasar a crezut, - şi eu cred la fel - , că puterea frumosului poate ilumina adevărul la fel de puternic ca şi puterea raţiunii. Realitatea e că era mai rea teologia modernistă din ultimul secol, în timp ce literatura tradiţionalistă era mai bună. În acest sens sunt de acord cu el. Cred totuşi că literatura bună ar trebui întotdeauna să arate un respect aparte faţă de teologie.

În finalul cyber-conversaţiei noastre te-aş ruga să ne spui care anume este mesajul pe care încerci să-l transmiţi cititorilor şi studenţilor tăi, în calitate de critic, scriitor şi profesor catolic. Cu alte cuvinte, care este Credo-ul tău?

Crezul meu personal slujeşte crezului peren al creştinătăţii universale. Nu am un credo distinct faţă de adeziunea mea la învăţătura Bisericii. Adevărul se manifestă în splendoarea trinitară a Iubirii, Frumosului şi Raţiunii. Doar prin adeziunea noastră la Realitatea Fundamentală putem fi liberi faţă de servitutea în favoarea unor zei inferiori.

Îţi mulţumesc foarte mult!

Note

[1] Născut în Comitatul Norfolk din Marea Britanie, Joseph Pearce şi-a petrecut copilăria în aglomerata Londră unde a locuit până în anul 2001, când, alături de întreaga familie, s-a stabilit în SUA unde actualmente predă literatură engleză la Universitatea Ave Maria din Naples (Florida). Reprezentând - în opinia domnului profesor Virgil Nemoianu - unul dintre numele cele mai importante ale criticii literare contemporane, J. Pearce a reuşit o performanţă publicistică rar întâlnită în jurul vârstei de 40 de ani. Autor şi coordonator a peste 20 de volume publicate la edituri celebre precum HarperCollins sau Ignatius Press, a fost în repetate rânduri apreciat pozitiv de critica de specialitate. Iată cele mai semnificative tiluri ale sale: Old Thunder: A Life of Hilaire Belloc; Wisdom and Innocence: A Life of G.K. Chesterton; Tolkien: Man and Myth; Tolkien: A Celebration; Literary Converts; C.S. Lewis & the Catholic Church; The Unmasking of Oscar Wilde; Unafraid of Virginia Woolf: The Friends & Enemies of Roy Campbell; Solzhenitsyn: A Soul In Exile; Small is Still Beautiful; The Three Ys Men (A novel); Roy Campbell: Selected Poems; Flowers of Heaven: One Thousand Years of Christian Verse. Coordonator, el însuşi, a două edituri americane, Pearce publică neîncetat articole în reviste ca National Catholic Register, Catholic World Report, Gilbert!, LayWitness, Faith and Reason, Christian History, susţinând totodată numeroase turnee de conferinţe în toate continentele. Introdus în cultura română prin intermediul eseului său de sinteză "Individul şi comunitatea în Pământul de Mijloc al lui Tolkien" (publicat la editura Hartmann în volumul coordonat de Virgil Nemoianu şi Robert Lazu, J.R.R. Tolkien: Credinţă şi imaginaţie, 2005), Joseph Pearce este un critic şi un scriitor care, neîndoielnic, aduce o contribuţie semnificativă la remodelarea "canonului" literaturii universale.

[2] Traducere de Laura şi Robert Lazu.

[3] Conceptul de sub-creaţie a fost consacrat de J.R.R. Tolkien în eseul său programatic On Fairy-Stories (1939). Prin folosirea acestui concept scriitorul oxonian dorea să marcheze distincţia clară dintre creaţia primară săvârşită de Dumnezeu însuşi, singurul care este cu adevărat creator deoarece aduce totul la existenţă din nimic, şi creaţiile de ordin secund - care au nevoie de o materie deja dată - pe care le poate zămisli omul sub-creator. Pe de altă parte, concepţia lui Tolkien este consecinţa firească a antropologiei creştine, care afirmă că omul este creat după "chipul şi asemănarea lui Dumnezeu", deci, implicit, omul reflectă inclusiv capacitatea creatoare a lui Dumnezeu (nota traducătorilor).