RESURSE

Civica
Nicolae Prelipceanu

Rândul sau lista

De mai multe luni, din nefericire, a trebuit să frecventez o anumită policlinică, devenită "Centru de diagnostic". Am rămas plăcut surprins când am fost informat că nu te duci, aşa, când vrei tu, la medicul specialist, ci te programezi, la zi şi la oră fixă. Asta în cazul în care nu e o urgenţă, listele cu programarea cuprind ora şi numele pacientului, iar în paranteză: 15 minute. Ei, sigur că unele diagnostice nu pot fi stabilite în 15 minute, că nu-s toţi medicii profesorul Haţieganu din Clujul interbelic, dar ca medie merge... Aş fi riscat să spun că e o organizare perfectă, dacă nu m-aş fi născut cam de mult şi dacă n-aş fi văzut cam multe. Şi a venit şi ziua prezentării la doctor, prima dată. Am sosit în jurul orei înscrise pe hârtiuţa primită de la funcţionara care făcea programările. În sala de aşteptare, lume destul de multă. M-am uitat pe lista afişată pe uşă, figuram la ora fixată, m-am aşezat. Următorul sosit, a dat bună ziua şi a întrebat "cine e ultima persoană", ceea ce m-a surprins, dar am tăcut. Sau poate n-am tăcut, poate chiar am întrebat ceea ce, acum, după atâta timp, mi se pare că altcineva ('o străină gură') a întrebat: "dar nu se respectă ordinea programărilor?". La asta, oamenii mai în vârstă au sărit ca arşi: "e în ordinea sosirii", aşa se intră, eu stau aici de două ore. Replica dată de cineva (eu?): "dar dacă tot eraţi programat(ă) pentru o anumită oră, de ce aţi venit atât de devreme?" a fost întâmpinată cu lipsa obişnuită de logica manifestată în astfel de împrejurări.

Aşadar, existau două criterii: programarea, înscrisă frumos, bătută la maşină sau la calculator pe o listă care, însă, se afişa din ce în ce mai rar, şi rândul. Eternul şi fascinantul rând românesc. "Stai, tovarăşe (sau dom'le), la rând, ce, nu vezi că suntem aici, trebuie să ne ajungă la toţi" sau "Daţi numai câte 1 kg ca să ajungă la toată lumea!" erau, brusc, refrene vocale care îmi răsunau din nou în urechi. Am asistat şi la veritabile bătălii, pe la uşile doctorilor. De fapt, injuriile şi îmbrâncelile nu erau decât nişte lupte de idei: lista sau rândul?

Pentru noi, românii, lista este un mare defect: impune o ordine cu care nu suntem obişnuiţi. Rândul, dimpotrivă, pare mai flexibil. "Stai la rând!" sau "Aha, vrei să intri peste rând!" se suportă mai uşor. Apoi, au şi doctorii amicii lor, care nu trebuie să stea la rând, după listă. În unele cazuri, lista apare după ce s-au epuizat aceştia. Dacă mai apare vreunul, aşa, pe nepusă masă, nu-i bai: ştie el singur că poate să intre peste rând şi peste listă. Minimul simţ al echităţii, al egalităţii de şanse care să-l facă pe amicul doctorului sau, în fine, pe cel 'cu pile', telefonice bunăoară, să-şi aştepte măcar rândul, dacă tot nu e pe listă, nu există la noi.

De altfel, nu despre policlinica azi "centru de diagnostic şi tratament" voiam să scriu. Ea/el nu e decât unul din poligoanele de încercare unde, în general, cetăţeanul, român, educat în alte vremi, e nepregătit să treacă testele.

În fond, rândul şi lista funcţionează peste tot, în toate mediile - viciate - ale societăţii româneşti: te înscrii pe listă, te trezeşti la rând; mizezi pe rând, îţi apare lista, veritabilă barieră, în faţă. Viaţa comportă riscuri enorme într-o ţară astfel organizată, adică dezorganizată. Căci, în fond, şi lista şi rândul devin nişte ficţiuni în clipa în care apar cei 'tari', care nici nu se uită în jur, ci intră direct unde vor.

Pe vremea regimului comunist, aparent defunct, circula o glumă în acest sens. Cică un occidental, american, vede o coadă şi întreabă: "de ce staţi aici?" I se răspunde că "se dă carne". Iar el: "eu prefer să cumpăr, decât să pierd atâta timp". Înţelegeţi, nu-i aşa? Coada, adică rândul, sugerează clar dependenţa, în fond pomana. Şi la valoarea reală a leului ("care e diferenţa între un leu şi un dolar?", se întreba, tot atunci, pentru a se răspunde: "un dolar"!), într-adevăr, actul de cumpărare era, în fapt, o pomană. E ceea ce au vrut să ne bage în cap comuniştii, mergând mai departe şi dictându-ne şi cât avem voie să 'cumpărăm'. Cum şi noi facem cu cerşetorul căruia îi dăm 5.000 de lei (de azi). Şi atunci, cum să nu se supere preşedintele ţării când e întrebat ba de una, ba de alta. "Nu vă priveşte", strigă el cu ură. Cum nu ne privea nici câtă marfă era în magazia de unde nouă ni se strecurau, printr-o mică deschizătură: 1 kg de ulei, unul de zahăr, unul de făină. Nu e o noutate: egalitatea şanselor se naşte în capul fiecăruia, în minte, abia apoi putând fi pusă în practică. Degeaba faci liste din timp, dacă majoritatea celor care se înscriu pe ele cred în altceva, în eternul rând, coadă. Prelungirea fără de rost a unei conduceri auto-suficiente sieşi. Degeaba faci ordine, dacă în minţile celor din jur dezordinea dă pe dinafară. În cele din urmă, m-am resemnat şi eu: mă înscriu pe listele lor, din timp, dar pierd minim o oră la rând, venind din timp, căci s-ar putea, o dată, din întâmplare, să se facă o minune. Pentru mine e simplu: îmi iau o carte şi citesc o oră. Dar ce-o fi în capul celorlalţi, care stau aşa, cu ochii-n gol, aşteptând să le vină rândul? N-am să ştiu, sper, niciodată.

Mesagerul Sf. Anton, nov-dec 2004