RESURSE

Mesajul muzicii
Ovidiu Trifan

Dimensiuni formative ale muzicii

«Ceea ce nu poate fi exprimat prin vorbire, muzica exprimă»!
Beaumarchais

Discuţia despre ce, cum şi cât comunică muzica, a fost începută şi continuată pe parcursul a unor articole publicate anterior în paginile revistei. Ţinând cont de importanţa şi complexitatea subiectului, am considerat că este binevenită o continuare a acestei teme. În secolul al XX-lea au apărut atât de multe teorii despre artă, încât există riscul ca cercetătorii să nu mai vadă arta din cauza teoriilor. O anumită parte de dreptate o au fiecare din aceste teorii, a căror dezbatere nu face obiectul demersului de faţă, dar pentru oricare din ele s-ar opta, tot se poate stabili acel adevăr general că arta semnifică, comunică. Muzica ne oferă două niveluri de comunicare: unul infra-verbal (non verbal), realizat de muzica 'pur' instrumentală şi altul verbal, al muzicii vocale. Fiecare din cele două niveluri comunică o serie de informaţii, adică un sens, un mesaj, printr-un limbaj specific. Decodificarea acestuia nu înseamnă, implicit, şi înţelegerea muzicii. În primul rând această înţelegere are loc doar în contact cu muzica şi nu altfel. Compozitorul Pascal Bentoiu spunea că "sensul muzical nu se elaborează în afara sunetelor, ci numai de ele". Apoi, înţelegerea muzicii depinde de o serie de factori, începând cu transparenţa mesajului muzical, posibilităţile intelectuale şi afective ale ascultătorului, şi până la calitatea execuţiei şi chiar locul audiţiei. Un fapt consemnat de istoria muzicii vine să confirme cele afirmate mai sus: Beethoven, după ce a cântat sonata Appassionata, a fost întrebat de cineva ce a vrut să spună. Compozitorul s-a aşezat la pian, a cântat sonata din nou, după care a adăugat: "Asta am vrut să spun"...

Ce poate să exprime muzica?

Faţă de termenul 'exprimă', folosit frecvent în lucrări de specialitate, termenul 'transmite' s-ar părea că este mai aproape de realitatea muzicală. Şi asta deoarece comportamentul este cel care 'exprimă', iar expresia sa este lucrarea însăşi. Aceasta e cea care 'transmite' un sens. Muzica, mai mult decât oricare altă artă, este predestinată să transmită în primul rând afectele. La acest capitol, capacitatea ei figurativă este practic nelimitată. Sunt numeroase zone ale sensibilităţii umane care nu-şi găsesc expresia decât în muzică. Pe bună dreptate afirma G. Enescu: "Muzica este expresia pură a unei stări de suflet". Virtuţile ei terapeutice n-au fost încă cercetate încă în amănunţime. Se cunoaşte însă puterea ei uriaşă de a calma. Este remarcabilă, de asemenea, forţa impactului pe care îl are muzica asupra voinţei. Cei care de-a lungul timpului au apelat la muzică pentru a pune în mişcare voinţele, ştiau bine ce fac, deoarece îi cunoşteau capacitatea de persuasiune. În schimb, puterea ei de a suscita imagini vizuale este mai mică decât se crede. Şi asta pentru că în absenţa intenţiei declarate a compozitorului, formulate în titluri precise (Marea, Poarta Kievului, Marşul pelerinilor etc.), este greu de acceptat că ascultătorul vizualizează aceleaşi prezenţe sau acţiuni ca cele imaginate de autor. Cea mai mare parte a imaginilor vizuale sunt realizate prin sugestionarea poetică a ascultătorului. Numai că muzica descriptibilă, dacă s-ar limita doar la intenţia de a suscita imagini vizuale ar avea şanse mai mici de reuşită. Valoarea ei creşte dacă reuşeşte să comunice sentimentul pe care l-a avut autorul în faţa acelor imagini.

Ce nu poate exprima muzica?

Afirmaţia că muzica ar putea exprima uneori idei, concepte, adevăruri filozofice, este vehiculată încă cu multă generozitate. Trebuie ţinut cont de faptul că propoziţiile în filozofie conţin idei generale şi abstracte. De asemenea, se ştie că filozofia operează cu concepte. Ori, muzica nu poate traduce concepte. Se poate vorbi însă de o gândire cu caracter filozofic atunci când gândirea muzicală explorează intenţionat graniţele unui stil dat. Muzicianul de geniu poate făuri sentimentul pe care îl suscită contactul cu marile sisteme filozofice ale lumii, sau pe acela provocat de un punct de vedere filosofic personal. Dar muzica, în sine, nu poate exprima adevăruri filosofice.

Ce este imposibil ca muzica să nu exprime?

Fiecare om, în decursul vieţii, prin alegerile pe care le face, prin acţiunile pe care le întreprinde în funcţie de voinţa şi sensibilitatea sa, îşi conturează un profil etic. Muzica, după cum am văzut până acum, mărturiseşte direct despre aceste facultăţi. Prin aceasta ea este legată de ethos. Scopul ei este de a comunica, de a transmite tensiunile afective şi volitive de la cel care o creează la cel care o recepţionează. O anume muzică ne invită la o anume bucurie, la un anume tonus vital, care e numai al ei şi greu explicabil în cuvinte, numai că această cvazi-imposibilitate de a exprima raţional esenţa muzicii, nu poate fi un argument în favoarea existenţei acestei esenţe şi nici pentru a nu încerca să fie explicată. Într-adevăr, e greu de explicat ce spun sunetele, dar dacă totuşi n-ar spune ceva, nu ar fi ascultate. Muzica populară ne comunică dispoziţiile generale psihologice şi etice ale unui popor. În muzica populară se reflectă gândirea şi simţirea colectivă. Scopul ei este o continuă reamintire, în momente bine stabilite, a apartenenţei la un grup, la idealurile lui, la modul lui de simţire. Muzica unui compozitor cert ne mărturiseşte despre ethos-ul acestuia, conturându-i profilul etic.

Prin urmare, toată muzica este o mărturie a unor atitudini şi comportamente etice. Ne alăturăm aici celor spuse de Nietzsche că "fără muzică, viaţa ar fi o eroare".

Mesagerul Sf. Anton, nov-dec 2004