RESURSE

Rugăciuni şi expresii liturgice
Gabriel Catalan

Rugăciunea noastră cea de toate zilele

O reflecţie personală şi originală asupra unor expresii folosite în rugăciunile creştine cele mai cunoscute. Articolul ne ajută să aprofundăm sensul adânc al rugăciunilor, încât să înţelegem mai bine cuvintele rostite, uneori, mecanic.

Tatăl nostru sau Rugăciunea Domnului este rugăciunea pe care a rostit-o Domnul Isus Cristos atunci când, la insistenţele ucenicilor săi, i-a învăţat să se roage (Mt 6,5-13; Lc 11, 1-4). Putem spune că această rugăciune este cea mai importantă, mai cuprinzătoare şi mai des folosită rugă creştină. Sfinţii Părinţi au explicat-o, iar teologii şi exegeţii biblici au comentat-o şi analizat-o, în repetate rânduri, reuşind preţioase observaţii şi detalii fine, vrednice de a fi reproduse tratatele de mistică şi spiritualitate creştină, inclusiv de Catehismul Bisericii Catolice (2759-2865).

Totuşi, la sfârşitul mileniului 2, în preajma sau chiar în timpul Anului Jubiliar 2000, Conferinţa Episcopală Catolică din Italia a fost pe punctul de a adopta modificări semnificative ale acestei rugăciuni, propuneri de schimbări care merită a fi luate în seamă şi de instituţia omologă din România, şi de ce nu, chiar şi de Sfântul Sinod. Oricum, toţi creştinii românofoni ar trebui să cunoască sensul precis al acestei rugăciuni şi să caute soluţii pentru cuvintele improprii, arhaismele şi expresiile greşite nu atât gramatical, cât teologic.

În limba română Rugăciunea Domnească începe cu expresia "sfinţească-se numele tău", deşi ar trebui să fie clar pentru orice creştin sau chiar om simplu, de bun simţ, că Dumnezeu, Tatăl nostru, este sfânt prin natura sa, neavînd nevoie de sfinţire. Pasajul corect tradus ar putea fi "Tatăl nostru, care eşti în ceruri, fie (cunoscut şi) glorificat (lăudat, preamărit) numele tău sfânt".

O a doua expresie incorectă se găseşte spre finalul rugăciunii, în româneşte sunând astfel: "... şi nu ne duce pe noi în ispită". Ori, iarăşi este elementar faptul că Dumnezeu nu duce pe nimeni la rău, în ispită, nu face rău nimănui, nici unei fiinţe, nu are nimic rău în El, nu poate fi ispitit de rău şi nici nu întreţine vreo legătură cu răul, ci dimpotrivă este drept, bun, iertător, desăvârşit, este Iubirea însăşi; El este perfect şi nu vrea/nu poate să ispitească pe om, ci doar permite, eventual, ca omul să fie încercat, ispitit, lovit de cel rău, de diavol sau/şi de semenii săi. În concluzie, episcopatul catolic italian a stabilit că expresia corectă din punct de vedere dogmatic este "...şi nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită..." sau "... şi nu ne abandona pe noi în ispită" (în sensul de a nu permite să cedăm ispitei şi a ne aminti să-i cerem ajutorul pentru a fi întăriţi în ispite şi a ne ridica în cazul în care am fi căzut în păcat).

Desigur, Catehismul Bisericii Catolice (2807-2815 şi 2846-2849) explică şi precizează detaliat adevăratul înţeles al pasajelor în discuţie; dar câţi dintre creştinii simpli citesc, meditează şi înţeleg aceste comentarii de mare profunzime teologică?! Mult mai simplu şi mai eficient ar fi ca masa enoriaşilor să înveţe un text de rugăciune "nou", aprobat de autorităţile bisericeşti locale, cu scurte fraze modificate/traduse în mod impecabil, compatibile dogmelor creştine, Sfintelor Scripturi şi Sfintei Tradiţii a Bisericii Universale. Sperăm ca aceste scurte rânduri vor lămuri sau măcar îi vor incita pe cititori, care vor putea aprofunda meditaţia, utilizând Sfânta Scriptura şi Sfânta Tradiţie, iar episcopatul catolic şi ortodox din România va dezbate chestiunea şi va introduce, după propunerile modelului italian, măcar aceste modificări, dacă nu va decide şi renunţarea la limbajul de origine greco-slavă sau pur şi simplu arhaic din Liturghie, din alte rugăciuni, devoţiuni, rituri şi ritualuri, ori din traducerile incorecte ale Bibliei.

Un alt exemplu ar fi expresiile "neprihănit zămislită", "Neprihănita Zămislire", care mi se par greu de înţeles, mai ales pentru tineri, mult mai clare fiind variantele latine: "imaculat concepută", "Imaculata Concepere". Alt exemplu este cuvântul arhaic/popular "maică" folosit pentru a desemna maternitatea Sfintei Fecioare Maria, deşi absolut normal, din punct de vedere lingvistic şi teologic, ar fi să se spună "mamă", "Mama lui Dumnezeu" (vezi rugăciunea Bucură-Te Marie).

În mod similar se impune, credem, ajustarea Crezului ('Simbolul credinţei') în două aspecte: cele referitoare la Fecioara Maria şi la Biserică. Astfel, mai întâi, în loc de "... şi S-a născut din Maria Fecioară" (cum se spune de cei mai mulţi credincioşi) este preferabilă forma (consacrată şi de Catehismul Bisericii Catolice, 456) "...şi S-a născut din Maria Fecioara", căci nu este vorba despre o simplă fecioară, ci de Sfânta Maria, Fecioara prin definiţie, care a fost concepută fără păcat strămoşesc, a rămas Imaculată în tot timpul vieţii Sale, adică nu a avut şi nu a făcut nici un păcat de moarte (ba chiar absolut nici un păcat, nici măcar din cele veniale, uşor iertătoare - vezi Catehismul Bisericii Catolice, 493), a fost şi a rămas Fecioară şi înainte şi după conceperea şi naşterea lui Isus Cristos, Fiul Unic al lui Dumnezeu Tatăl, fiind pe drept cuvânt numită de Biserică Născătoare de Dumnezeu şi coparticipantă permanentă la misiunea salvifică a Răscumpărătorului omenirii (vezi Lumen Gentium, art. 52-69).

Apoi, la paragraful ce greşit se rosteşte "Cred într-una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică", corectă ar fi expresia "Cred una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică", deoarece nu credem într-o biserică, în Biserica în sine, ci credem ceea ce învaţă Biserica, credem Biserica (vezi Catehismul Bisericii Catolice, 750). În acest sens, recomandăm a se vedea şi varianta în limba italiană a Credo-ului.

De asemenea, sugerăm să fie consultat Liturghierul în limba italiană pentru a se adopta, la ritualul împărtăşaniei, în momentul din cadrul Liturghiei euharistice în care preotul arată credincioşilor Pâinea euharistică şi îi invită la ospăţul lui Cristos, formula "Doamne, nu sunt vrednic să particip la masa Ta sfântă, dar spune numai un cuvânt şi sufletul meu va fi salvat/mîntuit", în loc de "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperămîntul/acoperişul meu, dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu", credincioşii putând conştientiza mai bine participarea lor la masa/cina Domnului, adică împărtăşirea lor cu sfânta taină a Euharistiei (Trupul şi Sângele lui Cristos, Om adevărat şi Dumnezeu adevărat).

În mod similar, atragem atenţia asupra formulei eronate, generatoare de confuzii periculoase, "adorarea sfintei Cruci", folosită în celebrarea Patimii Domnului din Vinerea Sfântă (vezi Liturghierul Roman, 258-260), în loc de expresia corectă "venerarea Sfintei Cruci", pentru că doar Unicul Dumnezeu trebuie să fie adorat, sfinţii, îngerii Domnului şi imaginile divine (icoane, statui, crucifixe) putând să primească din partea oamenilor numai veneraţie, adică o cinstire inferioară adoraţiei, păstrată exclusiv pentru cinstirea Divinităţii (Sfintei Treimi); în mod paradoxal, acelaşi Liturghier, tradus în româneşte, utilizează în aceeaşi frază, pentru a descrie aceeaşi acţiune, atât termenul adorare, cât şi pe cel de venerare: "La adorarea Crucii, preotul, clerul şi credincioşii vin într-un fel de procesiune şi venerează Crucea printr-o îngenunchere simplă sau prin alt semn adecvat, conform obiceiului locului, de exemplu sărutând-o" (p.259), iar clerul rareori explică semnificaţia acestui gest, nefăcând în mod clar diferenţa dintre adorarea (jertfei) lui Cristos, răstignit pe Cruce şi venerarea sfintei Cruci, ca instrument mântuitor, ales de însuşi Domnul nostru Isus Cristos. O mai atentă reflecţie, aşadar, asupra modului cum ne rugăm, asupra formei şi conţinutului rugăciunilor noastre nu poate decât să ne ajute să progresăm pe calea cunoaşterii lui Dumnezeu şi a sfinţilor săi, deci în obţinerea Mântuirii noastre.

Mesagerul Sf. Anton, nov-dec 2004