RESURSE

OMUL ADEVĂRAT - CHRISTOS PRINTRE NOI
ŞCOALA DE RUGĂCIUNE PENTRU TINERI
Partea a III-a

Introducere în rugăciune

Reîncepem drumul nostru. Îl reîncepem cu acelaşi entuziasm ca şi la început. Când mergem în întâmpinarea Lui şi împreună cu El, este întotdeauna un moment de mare bucurie. Este obositor, şi El ştia asta. Este obositor să ne aşezăm la picioarele Lui şi să ne aruncăm în faţa Lui după o zi lungă şi obositoare, marcată pentru toţi de studiu sau muncă, trăind o oarecare supărare sau lăsându-ne să ne scape o bucurie sinceră pe care ne-a dăruit-o o persoană dragă nouă. Suntem aici, cu El; şi asta ne ajunge. Suntem aici pentru a intra chiar mai mult în intimitatea sa şi pentru a descoperi secretul său; legătura profundă cu Tatăl, Tatăl care-l iubeşte imens de mult. Fiecare dintre noi are secretele sale, pe care le conservă cu gelozie în scrisul propriului suflet. Dar şi Christos conservă un secret pe care-l face cunoscut şi activ acelora care-i sunt prieteni. Noi suntem fericiţi şi mândri de a fi "ai lui" în aceste momente, de a-i fi prieteni.

Nu trebuie să spionăm, privindu-l de departe sau consultând cine ştie ce astru sau vrăjitor, pentru a învăţa să-l cunoaştem. Ca şi Sfântul Ioan, în seara cinei, ne sprijinim capul nostru pe pieptul său. Îl privim, îl ascultăm...

Aşadar ... o bună rugăciune!

Metodă de Rugăciune

Intru în rugăciune.

Caut pacea: cu un moment de linişte, respir încet, mă gândesc că o să-l întâmpin pe Domnul, cer iertarea greşelilor comise, iert din inimă ofensele primite.

Mă pun în prezenţa lui Dumnezeu: fac semnul Crucii, pentru un timp privesc cum Dumnezeu mă priveşte, încep rugăciunea în genunchi, în numele lui Isus, cer Tatălui, Spiritului Sfânt ca dorinţa mea, voinţa mea, inteligenţa şi memoria să-mi fie ordonate numai pentru mărirea şi serviciul lui.

Cuget. Îmi imaginez locul în care se desfăşoară scena în considerare. Cer Domnului ceea ce vreau.

Este darul pe care acel pasaj din Evanghelie vrea să mi-l facă: corespunde la ceea ce Isus a făcut sau a spus.

Meditez şi contemplu scena.

Citesc textul încet, liniştit, punct cu punct.

Ştiind că în spatele fiecărui cuvânt este Domnul care-mi vorbeşte mie, folosind: memoria pentru a-mi aminti.

Inteligenţa pentru a înţelege şi aplica în viaţa mea.

Voinţa pentru a dori, a cere, a mulţumi, a iubi, a adora.

Nu mă voi grăbi: nu trebuie, acum, să fac totul.

Este important să aud şi să gust în interiorul meu, mă opresc unde cred că găsesc inspiraţia, pacea şi consolarea, voi avea reverenţa cea mai mare când, terminând reflecţia, încep să vorbesc cu Domnul.

Închei colocviul cu Domnul, ca de la prieten la prieten, pentru ceea ce am meditat, termin cu un Tatăl nostru, ies încet din rugăciune.

După ce m-am rugat, reflectez scurt cum a fost, întrebându-mă: am reuşit să respect metoda?

Am întâmpinat oarecare dificultate? De ce?

Ce roade sau ce emoţii spirituale am avut?

Pentru meditaţie

Meditaţia aceasta este cea mai importantă din acest parcurs al "şcolii de rugăciune". Este mai intensă deoarece dorim, ajutaţi în primul rând de graţia divină, să descoperim originalitatea lui Isus. Este ca şi cum am vrea să batem la poarta inimii lui Isus pentru a putea intra în dimensiunea sa cea mai intimă, mai profundă, mai personală. Dorinţa noastră este într-adevăr mare! Dacă de multe ori viaţa noastră spirituală nu cunoaşte entuziasmul şi mari lansări este şi pentru faptul că ne mulţumim să-l cunoaştem prin "am auzit spunându-se ...", l-am fixat de la distanţă. Dorim aşadar să batem la poarta inimii sale; simţim trepidaţie şi chiar puţină frică ... De ce? Pentru că înainte de toate dorim purificarea dorinţelor noastre, adică vrem ca inima noastră, privirea noastră, mintea noastră să fie gata pentru a nu lăsa să ne scape o asemenea ocazie. Vrem să ştim bine unde să ne fixăm ochii noştri pentru a înţelege bine secretul personalităţii sale puternice. Nu vrem să ne lăsăm distraţi de nimic.

Contemporanii lui Isus, când îl vedeau şi-l ascultau, făceau discursuri interminabile asupra identităţii sale: "Nu este acesta fiul lui ...? De unde-i vine atâta înţelepciune?"; "Este un profet", exclamau unii; pentru alţii "este Christos"; pentru alţii " Are un demon!". Noi, în aceste momente, nu vrem să discutăm despre Isus, chiar dacă o confruntare sau o dezbatere ar fi sigur interesantă. Ca şi acei greci, de care ne vorbeşte Ioan în Evanghelia sa, care i se adresează lui Filip, şi noi vrem simplu: "... să-l vedem pe Isus".

Şi imediat Isus ne surprinde! Pentru noul mod cu care se arată nouă. Aproape nimeni nu s-a adresat omului (şi chiar fiecăruia dintre noi) cum a făcut Isus.

"Vorbeşte autoritar", şi este ascultat în mod voluntar; ne impresionează modul puternic, foarte, aproape violent, cu care comandă mării furtunoase, demonului lui Lazăr, deja de patru zile în mormânt; cum discută cu fariseii şi scoate neguţătorii din Templu; mai mult de toate interesează modul său nou de primire a păcătoasei; de proclamare, "fericiţi cei săraci..." pe care nimeni nu a făcut-o înainte de El; nimeni nu a făcut-o nici după El! Ne impresionează chiar şi pe noi care citim Evanghelia, după sute de ani, forţa acelui "urmează-mi! Cu care i-a chemat la el pe primii discipoli şi sfinţi ai tuturor timpurilor.

Mai mult, ne interesează rugăciunea sa; nopţile petrecute în rugăciune; confidenţa sa şi intimitatea sa cu Tatăl. Discipolii într-o zi, fascinaţi de modul său de a se ruga şi de rugăciunea sa, îi cer să-i înveţe să se roage. Şi acestora trebuie să le mulţumim în aceste momente, pentru că dacă nu se foloseau de acele clipe poate nu am fi învăţat niciodată să ne rugăm aşa cum făcea Isus, "Tatăl nostru, care eşti în ceruri..."

Ajunge, pentru moment, pentru a ne putea ruga bine: punându-ne în faţa Lui şi spunând în mod repetat: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm", dăruieşte-ne în acest moment să ne abandona Tatălui. Cât de dulce, câtă pace ne dă când, iubitori, suntem îmbrăţişaţi şi ne privim; dacă este mult mai sigur pentru un copil să fie purtat pe braţele noastre; dacă strângerea de mână a unui prieten sau a unui părinte ne dă putere ... cât de puternică şi extraordinară este intimitatea şi comuniunea dintre Fiul şi Tatăl! Este aici, mai mult ca oriunde, ca descoperim adevărata identitate a lui Isus; este aici, ca nicăieri, că trebuie să căutăm, că dorim să "locuim". Aşadar să-l privim pe Isus, adorându-l, contemplându-l în solitudine în dialogul lui cu Tatăl.

Pentru meditaţia personală

Isus este un om inclus în societate, este un evreu participant la cultura şi istoria poporului său, este un "rabbi" care citează Sfânta Scriptură ca unul dintre "maeştri în Israel". Chiar şi prezenţa sa apare ca şi o explozie de noutăţi fără precedent. Deja la începutul ministerului său public ascultătorii percep că sunt în faţă a ceva de neaşteptat, inedit, răscolitor; şi sunt timizi. Isus în mod particular îi pune pe toţi în contact şi în comuniune cu o "realitate existentă": "Astăzi s-a împlinit această scriptură".

Aşa, deseori Isus apare ca un anticonformist de neclintit. Mai mult, pentru a folosi un termen actual la modă, apare în diverse chestii "politic incorecte". Ajunge să ne amintim când pronunţă sentinţe provocatoare: "adevărat vă zic: vameşii şi prostituatele vor trece înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu". Isus refuză să aprobe legalismul şi ritualismul exasperat al fariseilor, care devenise exorbitant şi agresiv, dar afirmă însă primatul intenţionalităţii şi curăţeniei interioare. Cum atinge Isus lumina şi energia necesare cuprinderii în cuvintele sale şi în actele sale o originalitate atât de sigură şi atât de curajoasă?

Un lucru rezultă imediat evident: toate paginile evanghelice încearcă să ne spună că inima şi sensul vieţii interioare a lui Isus este puternicul său "sens al Tatălui". Nimeni însă din Israel nu a mai făcut niciodată din acesta faptul paternităţii lui Dumnezeu.

O experienţă clară, emoţionantă, comparabilă cu cea a lui Isus. Amintirea caldă şi afectuoasă a Tatălui înseamnă în ea orice discurs al său, orice act al său, orice moment al său; nu există pagină a Evangheliei care să nu ne aducă mărturiei. "nu ştiaţi că eu trebuie să mă ocup de lucrurile Tatălui meu?", este prima frază care a fost auzită din gura sa şi transmisă. Ultima frază este: "Tată, în mâinile tale îmi dau sufletul meu". Între una şi alta orice locuţiune a sa, putem spune, este ori un discurs al Tatălui ori este un discurs despre Tatăl şi despre planul său de mântuire.

Isus acordată o atenţie totală - când se roagă - spaţiilor de linişte şi izolare după o zi de muncă. Se roagă în momentul când este botezat; se roagă înainte de a interveni în favoarea nevoiţilor care sunt conduşi la el; se roagă întreaga noapte înainte de a se alege apostoli; se roagă mult la sfârşitul ultimei cine; se roagă pentru a fi pregătit în întâmpinarea înspăimântătoarei probe a suferinţei ... Ce spunea Tatălui în acea rugăciune? Comuniunea filială cu Dumnezeu îi dă o lumină care transcende orice logică pur umană şi o forţă care-l pune în gradul de menţinere severă a poziţiei chiar impopulare şi singure.

Nararea evanghelică subliniază chiar facilitatea şi gustul cu care el acceptă izolarea mai ales când nu vrea să se lase condiţionat de perspective care-i sunt străine: "S-a retras pe munte numai singur". Printre altele solitudinea sa nu este niciodată solitudine: "Eu nu sunt singur, deoarece Tatăl este cu mine". A face voinţa lui Dumnezeu nu este întotdeauna uşoară şi nedureroasă nici chiar pentru el - ne relevă dramatica agonie din Ghetsemani: "Tată, dacă este posibil să treacă de la mine acest pahar. Dar nu cum vreau eu, ci cum vrei tu". "Da, Tată", acest cuvânt care-l luăm de pe buzele Domnului este poate cea mai bună mărturie a lumii sale interioare, din câte el a spus şi a făcut.

"Tatăl vă iubeşte": acesta este cel mai simplu şi extraordinar adevăr pe care Domnul îl lasă aproape ca şi o ereditate discipolilor. Dumnezeul lui Isus este un Dumnezeu care din iubire are grijă de tot ce a chemat la existenţă. Sfântul Ioan, în prima sa scrisoare va găsi formula esenţială pentru a exprima în modul cel mai sintetic viziunea teologică a Maestrului său: "Dumnezeu este iubire".

Nimeni, cu mai multă forţă şi cu mai multă intensitate decât Isus, nu a afirmat paternitatea universală a lui Dumnezeu. El îi recheamă pe ascultători "Tatăl nostru care eşti în ceruri", "Tatăl vostru ceresc", "Tatăl vostru care vede în secret", care este adevărul central al propunerii sale existenţiale. Nimeni nu a putut explica în mod conştient iubirea ca şi sufletul, sensul, culmea oricărui raport cu Dumnezeu ca apropiere spiritual fundamentală care trebuie să domine convieţuirea între oameni.

Ceea ce face din Isus Nazarineanul un caz cu totul aparte este convingerea sa de a se fi constituit într-o relaţie reală cu Dumnezeu, care va fi şi este valabilă numai pentru el. Dacă el a putut să se gândească la Creatorul cerului şi al pământului ca la un "Tată", este pentru faptul că înainte încă s-a înţeles el însuşi: "Fiul" în un sens unic, inconfundabil şi, în deplină autenticitate, absolut.

Diversele narări evanghelice sunt aici în concordanţă: credincioşi sau necredincioşi, nimănui nu-i este permis să pună la îndoială faptul că Isus din Nazaret a fost Fiul Dumnezeului lui Israel într-un sens total singular şi într-un mod total incomunicabil. Nici un om, nici unul dintre marii maeştri ai umanităţii, nici unul dintre fondatorii religiilor nu au fost niciodată atinşi de o gândire comparabilă cu aceasta.

Exact în această originală viziune, Isus încadrează conştiinţa propriei sale mărimi şi a unicităţii sale. O mărime şi o unicitate pe care el le apreciază intrinsec.

Isus vorbeşte continuu despre el şi, chiar spunând despre el lucruri care pe buzele altora ar fi intolerabile, nu dă de fapt impresia de a fi arogant. Nimeni nu a încercat niciodată să afirme: "cine mă va recunoaşte în faţa oamenilor, şi eu o să-l recunosc în faţa Tatălui meu care este în ceruri". Sau: "Cine îşi iubeşte tatăl şi mama mai mult decât pe mine nu este demn de mine". Sunt afirmaţii care, luate numai singure dezamăgesc, dar sunt perfect omogene psihologiei celui ce ştie cum va zice Sfântul Ioan, interpretând fidel gândirea Maestrului său - "Unul născut din Tatăl". (De citit şi meditat Psalmul 45).

Pr. Iosif BRAZDĂU
Vestitorul, ianuarie 2004