RESURSE

Credinţa, Biserica, Lumea

Robert Lazu în dialog cu Stratford Caldecott, director al
Institutului Chesterton pentru Credinţă şi Cultură (Oxford, Anglia)

1. Domnule Stratford Caldecott, sunteţi cunoscut drept fondator al Institutului Chesterton pentru Credinţă şi Cultură (Chesterton Institute for Faith and Culture), o instituţie de inspiraţie catolică preocupată de evanghelizarea culturii. Cum în România nu există asemenea instituţii, aş începe dialogul nostru prin a vă întreba, mai întâi, ce semnificaţie are Institutul pe care-l conduceţi şi cum s-a născut el? Care este, în fond, scopul său?

Ca să fim exacţi, voi preciza că G. K. Chesterton Institute a fost fondat în Statele Unite ale Americii de Părintele Ian Boyd CSB, iar acum îşi are sediul la Seton Hall University din New Jersey. Am întemeiat la Oxford, în 1994, o altă instituţie - numită iniţial Centrul pentru Credinţă şi Cultură (Center for Faith and Culture) - dedicată cercetării în domeniul teologiei aplicate. În anul 2002 această instituţie s-a unit cu Institutul Chesterton, deci avem de-a face cu două organizaţii care s-au reunit spre a urmări un scop comun sub conducerea unui singur corp administrativ.

Chesterton, al cărui nume este purtat de Institutul nostru, a fost un scriitor creştin englez bine-cunoscut care a murit în 1936. El a scris despre o serie întreagă de subiecte, de la politică şi economie la literatură şi religie, şi, de asemenea, a creat poezii, piese de teatru şi romane. El a avut o imensă influenţă aflându-se în slujba binelui, influenţă ce continuă să fie resimţită şi azi în întreaga lume, de aceea mi s-a părut a fi un bun "patron" pentru tipul de activitate pe care vrem să o desfăşurăm.

Scopul Institutului nostru, atât în America cât şi în Europa, este acela de a contribui la depăşirea distanţei care a apărut între credinţa creştină şi cultura modernă - sau, pentru a ne exprima altfel, de a "evangheliza cultura". Noi vrem să prezentăm Creştinismul lumii moderne ca pe o credinţă care nu numai că se întâmplă să fie adevărată, ci, de asemenea, este interesantă, fascinantă, atractivă şi, bineînţeles, frumoasă. În acest sens încercăm să facem apel atât la imaginaţie cât şi la intelect. Trebuie să adaug că noi nu suntem o organizaţie exclusiv catolică, cu toate că ne întemeiem concepţia pe gândirea catolică socială şi estetică, inspirându-ne masiv din învăţătura Papei Ioan Paul al II-lea.

2. Din cele spuse rezultă că Chesterton Institute for Faith and Culture este o organizaţie, o instituţie universitară, academică, care aparţine de Seton Hall University din New Jersey (SUA). Sau poate nu-i aşa? De fapt, de unde provin resursele acestei instituţii? Câţi angajaţi aveţi şi cum sunt ei salarizaţi? Vă pun întrebări atât de "pragmatice" deoarece în România instituţiile oficiale de cultură sunt unicele existente, fiind practic imposibil să creezi o instituţie "privată" de acest gen. Aici ne este greu să înţelegem, mai ales sub aspectul resurselor financiare, cum poate fi creat un Institut de anvergură pe cont propriu.

De fapt, institutul nostru nu aparţine Universităţii Seton Hall, deşi aici îşi are baza partea americană. Institutul este stabilit în mod legal în Anglia şi în Statele Unite ale Americii sub forma a două organizaţii "caritabile" sau "non-profit". În Anglia, asta înseamnă că el este înregistrat la o agenţie guvernamentală numită "Charity Commission", căreia îi oferim anual raporturi despre cheltuielile şi veniturile noastre.

Raţiunea este că, având un statut caritabil (mai degrabă decât acela al unei mici companii, de exemplu), e facilitat procesul de donaţie. Sunt oferite beneficii persoanelor care fac donaţii caritabile iar venitul nostru este în general scutit de impozite. Aproape toate veniturile de care dispunem provin din donaţii. Evident că acest lucru este posibil într-o ţară unde oamenii au suficienţi bani în plus spre a vrea să-i doneze. A propos, asta nu înseamnă că noi nu putem vinde produse sau servicii, cum ar fi cărţi, conferinţe sau jurnale. Acest lucru este firesc, deoarece veniturile din asemenea activităţi sunt reintroduse în circuitul caritabil, nefiind folosite pentru sporirea veniturilor personale ale nici unuia dintre noi. Eu sunt salariat, însă avem un grup de membri ai consiliului de administraţie care nu sunt salariaţi, cărora eu le raportez activităţile mele şi care coordonează dezvoltarea Institutului.

O altă posibilă sursă de fonduri ar putea fi Uniunea Europeană, care susţine anumite proiecte, sau alte instituţii care pot oferi granturi spre a ajuta financiar o conferinţă sau alte activităţi ale Institutului. Însă nu este uşor să identifici proiecte care să fie acceptate de Uniunea Europeană, - de exemplu, mai multe aplicaţii pe care le-am trimis ne-au fost respinse - , deci nu este simplu să găseşti resurse pentru o muncă aşa cum este aceasta, chiar în Europa Occidentală unde par a fi mai mulţi bani disponibili.

3. Ce fel de relaţii întreţineţi cu Biserica şi cu reprezentanţii ei legitimi? Există o anumită recunoaştere, oficială, a Bisericii sau a unui Episcop catolic?

Noi nu suntem în exclusivitate o organizaţie romano-catolică, nicidecum una "oficială". Unul dintre membrii consiliului nostru de administraţie, de exemplu, este preot anglican, şi muncim în strânsă legătură cu membri ai Bisericii Ortodoxe. Dar este adevărat că Catolicismul este foarte important pentru noi. Suntem recunoscuţi şi înregistraţi atât local, de către Conferinţa Episcopală, cât şi la Roma, la Vatican. Local legătura noastră cu Conferinţa Episcopală din Anglia şi Ţara Galilor e menţinută prin intermediul "Agenţiei Catolice pentru Sprijin şi Evanghelizare" (www.caseresources.org), deşi noi încercăm totodată să-l ţinem la curent pe Arhiepiscop cu evoluţia noastră. La Roma legăturile noastre principale sunt cu Consiliul Pontifical pentru Cultură, care este foarte prietenos cu noi, şi cu Consiliul Pontifical pentru Laici.

4. Care anume sunt, concret, acele scrieri şi idei ale Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea care v-au influenţat?

Multe din enciclicele sale, în special cele care conţin învăţătura socială pe care o promovează. De fapt, întreaga sa viaţă şi toate scrierile sale sunt cu adevărat surse de inspiraţie pentru noi, de aceea e greu să alegi un exemplu concret.

5. Atunci când vorbiţi despre prezentarea frumuseţii Creştinismului în faţa lumii moderne mă gândesc imediat la concepţia "theo-estetică" a Cardinalului Hans Urs von Balthasar. Există o influenţă a acestuia asupra viziunii voastre generale?

Neîndoielnic că von Balthasar exercită o influenţă majoră asupra noastră. De fapt, atunci când am inaugurat Centrul pentru Credinţă şi Cultură, în 1994, înainte ca noi să fuzionăm cu G. K. Chesterton Institute, fusese stabilit cu claritate că Balthasar a avut o influenţă egală cu cea a lui Chesterton, atât editorii de la The Chesterton Review cât şi cei de la revista Communio întemeiată de Balthasar fiind membri asociaţi fondatori ai Centrului. Eu îi găsesc în întregime complementari, iar înţelegerea lor asupra lumii moderne este foarte asemănătoare. John Henry Newman şi istoricul catolic Christopher Dawson (care este mai puţin cunoscut) sunt de asemnea influenţe notabile în munca noastră. Dar să mă întorc la von Balthasar: cred că el şi ceilalţi scriitori de la Communio asociaţi cu el (Henri de Lubac şi ceilalţi) deţin cele mai profunde răspunsuri la problemele culturii de azi. Papa Ioan Paul al II-lea pare să confirme acest lucru: el i-a numit în ultimii ani pe mulţi dintre prietenii şi colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Balthasar Episcopi şi Cardinali!

6. Este evident din răspunsurile anterioare că scopul Institutului Chesterton este cel de a evangheliza cultura. Cum concepeţi şi cum realizaţi concret acest scop? Care este publicul vizat? Aveţi dialoguri cu ne-catolici şi ne-creştini?

Christopher Dawson spunea odată că "primul pas spre transformarea culturii constă în schimbarea paradigmei culturale în interiorul minţii, din care vor înmuguri apoi noi forme de viaţă care în cele din urmă vor schimba chipul societăţii, astfel va fi creată o nouă cultură".

În termeni practici, influenţa pe care o putem avea este limitată de dimensiunile noastre şi de lipsa fondurilor. În prezent suntem capabili doar să oferim publicaţiile noastre, pe de o parte, şi conferinţe şi cursuri ocazionale, pe de altă parte. În categoria publicaţiilor sunt incluse revistele pe care le edităm (Second Spring şi The Chesterton Review), web site-ul nostru şi câteva cărţi. De exemplu, avem un proiect de cercetare în domeniul economic, care ar putea eventual să se cristalizeze într-o conferinţă şi o carte.

Anterior, în diferite momente, am colaborat cu alte instituţii oferind cursuri şi conferinţe, şi, de asemenea, expoziţii şi concerte. Vara aceasta conferinţa pe care o pregătim este dedicată rolului spiritual al imaginaţiei în literatura fantasy şi în filme. De asemenea, vom avea o conferinţă la Vilnius, în Septembrie, despre valorile creştine în societate. Cu câţiva ani în urmă am avut o conferinţă de succes referitoare la reforma liturgică, şi multe altele - inclusiv una la Zagreb - despre etică şi economie în Europa post-comunistă. Pentru anul 2005 plănuim să avem o şcoală de vară la Oxford, şi, eventual, sper să întemeiem un centru educaţional care să poată oferi cursuri de-a lungul întregului an. Dar pentru aceasta sunt necesari încă câţiva ani!

În mod evident, audienţa noastră este extinsă în funcţie de posibilităţile pe care le avem, dar cei care sunt interesaţi de munca noastră sunt de obicei creştini (înţelegând prin asta că sunt şi ne-catolici) şi adesea cu o educaţie înaltă. Eu corespondez cu câţiva prieteni ne-creştini şi public articole în reviste ne-creştine, dar şi acest lucru se referă la un grup restrâns.

Nu avem încă rezolvată problema modului în care să ajungem la o audienţă de masă. Ar fi probabil necesar ca noi să lucrăm în industria filmului, a televiziunii sau în industria muzicală. Sau poate ar trebui să scriem un best-seller! Însă datorită comentariului lui Christopher Dawson - pe care tocmai l-am citat - nu sunt prea îngrijorat. Noi putem să ajungem doar la câţiva oameni, dar este suficient să găseşti o persoană cu câteva idei noi astfel încât să devină germenele unei întrei culturi înnoite.

7. Înţeleg deci că organizaţia pe care o conduceţi este, oarecum, ecumenică. De ce aţi conceput-o astfel? Corespunde viziunea asupra culturii specifică catolicismului cu cea a altor confesiuni creştine?

La început Centrul pe care l-am fondat în Anglia a funcţionat într-un Colegiu Metodist şi a rămas ecumenic şi după aceea. Trebuie să spunem că lucrăm alături de anglicani, metodişti şi ortodocşi la fel de bine ca şi alături de romano-catolici. În ceea ce-i priveşte pe ortodocşi, Episcopul (ortodox grec) Kallistos de Diokleia este un prieten apropiat al muncii noastre cu care colaborăm adesea. Unul dintre membrii consiliului nostru de administraţie are relaţii foarte strânse cu călugări de la Muntele Athos. De asemenea, eu sunt în mod particular interesat de teologul ortodox român Dumitru Stăniloae, ale cărei opere au început să apară în engleză.

După cum vedeţi, deşi Institutul Chesterton pentru Credinţă şi Cultură este înrădăcinat în romano-catolicism, suntem deschişi spre a dialoga şi a lucra împreună cu oricine doreşte acest lucru. Acordăm o înaltă prioritate dialogului şi prieteniei. Dar noi diferim totodată de alte organizaţii ecumenice prin aceea că nu suntem pregătiţi să facem nici un compromis cu credinţele noastre - cei care suntem catolici, de exemplu - de dragul unităţii. Există, cu siguranţă, anumite similitudini între Catolicism şi alte tradiţii. Dar diferenţele sunt de asemenea profunde. Noi credem că adevărata unitate, o prietenie şi un dialog de adâncime, ar putea fi în cele din urmă atinse dacă suntem fideli faţă de ceea ce ştim că este adevărat. Unitatea este importantă dar adevărul este şi mai important, iar iubirea mai mult decât toate - o iubire care este întemeiată pe adevăr.

8. Credeţi că apologetica creştină, folosind mijloace specifice culturii, poate readuce în Biserică măcar câţiva dintre europenii care sunt marcaţi de acea "apostazie tăcută" despre care a vorbit Papa Ioan Paul al II-lea în extraordinara exortaţie Ecclesia in Europa?

"Apostazia tăcută" are multe cauze. Eu sunt sigur că în fiecare epocă a Bisericii, începând cu convertirea lui Constantin, majoritatea creştinilor erau mult mai puţin profund înrădăcinaţi în credinţa lor decât se vedea la suprafaţă. În trecut existau raţiuni pur sociale şi culturale spre a profesa credinţa creştină. Un mare număr de credincioşi nu-şi făcea niciodată probleme din această cauză. Astăzi însă există o alternativă, cultura materialistă, şi o enormă presiune spre a NU crede. Nu este suprinzător că noi vedem atâtea persoane care se îndepărtează de Biserică. Acestui proces nu i se poate opune doar apologetica creştină. Dar el nu poate continua la nesfârşit.

9. Cum vedeţi situaţia actuală în Europa? Nu este oarecum ciudat că există, în Occident, atâtea organizaţii ca a dumneavoastră, în timp ce necredinţa, imoralitatea, anti-clericalismul, ateismul practic, expansiunea islamului, a new-age-ului etc. sunt fenomene tot mai răspândite?

Ei bine, acesta este un subiect la care vreau să mă refer. Raţiunea pentru care sunt atâtea organizaţii ca a noastră în Vest este că aici e nevoie de ele, aici e locul unde am început să devenim conştienţi de criza culturală care afectează Creştinismul. Criza nu este datorată unui vid de spiritualitate sau chiar de moralitate. Oamenii vor încă ceva spiritual în vieţile lor, dar ei tind să caute aşa ceva în afara Bisericii. Ei încă vor un cadru moral, dar ei nu iau în serios Biserica ca şi învăţător întru morală, parţial (trebuie să spunem) şi datorită decăderii multor membri ai ei. Criza Bisericii se va înrăutăţi în Europa înainte ca ea să se amelioreze. Dar ea SE VA AMELIORA, chiar şi numai datorită faptului că alternativele se vor arăta mai rele, mai puţin satisfăcătoare. În fond, doar Cristos are cuvintele vieţii veşnice. Unde altundeva ne-am putea duce?

10. Domnule Startford Caldecott, aş dori să discutăm acum, în cea de-a doua parte a dialogului nostru, despre cum vedeţi dumneavoastră evanghelizarea culturii într-o ţară aflată sub pragul sărăciei - aşa cum e România. Practic, aici aproape nimeni nu sprijină cultura, care e privită în genere ca fiind inutilă. Ce contra-argumente aţi aduce într-un asemenea context în sprijinul culturii?

Presupun că pentru cineva care-şi cheltuieşte toată energia încercând, pur şi simplu, să supravieţuiască, este greu să vorbească şi chiar să se gândească la "cultură". Dar nu putem scăpa de ea. Chiar şi cei mai săraci oameni dintre cei săraci au o cultură: la nivelul cel mai de jos este chiar modul în care-şi trăiesc vieţile, respectul pe care-l au unii pentru alţii, poveştile pe care şi le spun, politeţea cu care se salută pe stradă. Este deci o iluzie să gândim că numai "economia" este importantă, iar cultura ar fi doar ceea ce oamenii bogaţi fac în timpul lor liber. Chiar economia însăşi este o expresie a culturii! Iar noi nu ne angajăm în activităţi economice doar de dragul lor: facem aceasta cu dorinţa de a fi capabili să susţinem şi să ne construim propriul drum în viaţă. Multe dintre căile noastre transformă lumea din jur, - cântecele pe care le cântăm, rugăciunile pe care le oferim, familiile pe care le creem - , acestea sunt lucrurile care fac vieţile noastre demne de a fi trăite. Aceasta este cultură.

11. Voi insista asupra subiectului deschis în ultima întrebare spre a contura o soluţie cât mai concretă: deci cum aţi vedea dumneavoastră, de la distanţă, o strategie bună pentru un loc unde efectiv aproape nimeni nu vrea să aloce resurse (bani, timp etc.) pentru aşa ceva? De fapt, la ce este bună cultura pentru nişte oameni săraci?

Cum am spus deja, oamenii săraci au o cultură, fie că o ştiu fie că nu. Iar Creştinismul, cu respectul său pentru persoană şi pentru familie, este cel mai bun aliat al acestei culturi. Dar creştinii nu au nevoie de bani pentru a susţine sau pentru a face cultură. Nu avem nevoie de Guvern pentru asta. Poate câteodată este o problemă în fostele ţări socialiste faptul că oamenii gândesc că trebuie să aştepte ca totul să fie făcut de Guvern. (O problemă similară există în capitalism, unde tindem să aşteptăm ca totul să fie făcut de cei bogaţi!) Concret, ne putem aduna împreună pe baza prieteniei spre a atinge un ţel măreţ, chiar dacă nu avem resurse. Decizia de a munci împreună, de a petrece timp împreună, de a colabora într-un anume fel e întotdeauna un început pentru o iniţiativă culturală. Poate că aceasta este o bună cale pentru a începe: întâlnirea câtorva prieteni şi acordul de a petrece câtva timp împreună, împărtăşindu-şi competenţele, ideile, creativitatea. A fi împreună, în primul rând, pentru a se ruga.

12. Am remarcat pe site-ul Second Spring (www.secondspring.co.uk) că acordaţi un loc important doctrinei sociale. De fapt, dacă nu mă înşel, este unul dintre domeniile activităţii voastre pedagogice. Ce relaţie există între evanghelizarea culturii şi doctrina socială a Bisericii catolice?

Relaţia aceasta este foarte strânsă în două moduri. În primul rând, evanghelizarea culturii nu este un "botez" superficial al societăţii, ci implică transformarea ei profundă. Papa vorbeşte despre o "civilizaţie a iubirii" şi o "cultură a vieţii". Acestea pot fi realizate, la orice nivel, numai prin trăirea celor zece Porunci şi a Fericirilor în comunităţile noastre, creând astfel o societate mai dreaptă şi mai umană. Acesta, de fapt, este scopul şi mesajul doctrinei sociale catolice, care e fundamentată pe demnitatea persoanei individuale creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ca fiinţe umane ne atingem plenitudinea noastră personală numai prin slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor noştri.

În al doilea rând, învăţătura socială a Bisericii este foarte atractivă pentru bărbaţii şi femeile timpurilor noastre, chiar dacă ei nu sunt interesaţi din alte puncte de vedere de Creştinism. Oamenii pot vedea cum diversele ideologii seculare şi economice s-au prăbuşit, iar ei şi-au pierdut încrederea în politicieni şi guverne. Învăţătura socială catolică pare a reprezenta o alternativă pentru ei: nu atât o altă ideologie, cât un mod de viaţă care este mult mai adecvat pentru umanitatea noastră. Făcând această învăţătură cunoscută, suntem capabili să-i călăuzim pe oameni spre ideea că acest Creştinism are încă foarte mult de oferit lumii moderne.

Deci a învăţa doctrina socială a Bisericii este o parte importantă a evanghelizării. Dar asta nu înseamnă că vrem doar să atragem noi convertiţi! O "civilizaţie a iubirii" nu este o civilizaţie în care fiecare persoană ESTE creştină. Este o civilizaţie în care iubirea este suprema valoare, este o civilizaţie unde "logica" iubirii formează într-un oarecare fel structurile societăţii. Este foarte posibil să avem oameni de mai multe credinţe care să lucreze şi să trăiască împreună într-o astfel de societate. Noi lucrăm pentru binele comun al umanităţii, şi iată că sunt mai mulţi oameni care cad de acord cu noi asupra naturii binelui comun, dar care nu recunosc (vrem să spunem că ÎNCĂ nu recunosc) dumnezeirea lui Cristos.

13. Cât de prezentă este doctrina socială catolică în societatea în care trăiţi? Reuşiţi să o transmiteţi şi să o puneţi în aplicare? Este cunoscută această învăţătură în mediile catolice laice engleze?

Doctrina socială catolică oferă o critică viguroasă a mai multor aspecte ale politicii de Stat. Episcopii catolici sunt foarte conştienţi de asta. În 1997, când ne pregăteam pentru alegeri generale în Marea Britanie, episcopii au editat un document ce sintetiza punctele cele mai relevante ale doctrinei sociale a Bisericii, document numit Binele comun. Mai multe parohii au pornit grupuri de studiu a documentului, care a fost elaborat tocmai cu un asemenea scop. Episcopii au început, de asemenea, să încurajeze discuţii despre învăţătura catolică între personalul de conducere creştin din mediul afacerilor şi liderii politici, printr-o serie de seminarii şi conferinţe la nivel înalt. Câteva abaţii benedictine au desfăşurat, de asemenea, cursuri de doctrină socială catolică care au devenit repede populare printre laicii catolici.

Cu toate acestea, în ciuda unor asemenea evoluţii recente, trebuie să spun că în prima parte a secolului XX laicatul catolic era mult mai sensibil la această învăţătură decât este azi. Erau pe atunci câteva mişcări active, cum ar fi Ghilda Socială Catolică, Liga Femeilor Catolice sau Liga distributistă a lui G. K. Chesterton, care toate promovau în întreaga ţară un dialog intens şi detaliat despre ceea ce era numit uneori "sociologia creştină", prin conferinţe publice, dezbateri şi grupuri de studiu, acţiuni pentru care era produsă o bogată ofertă de materiale de specialitate. Ceea ce vedem acum în Anglia este doar începutul renaşterii interesului faţă de această învăţătură, al cărui nivel era mult mai ridicat înaintea celui de-al doilea Război mondial.

14. Se vorbeşte adesea în documentele pontificale dedicate temelor sociale despre necesitatea implicării statului în reglementarea anumitor chestiuni, cum ar fi salariul just, asistenţa socială şi altele asemenea. Cum pot fi interpelate de către Biserică State care aprobă - de exemplu - legea în favoarea avortului, deci state care vădesc dorinţa clară şi explicită de a se separa şi chiar de a se opune Bisericii?

Este adevărat că prin acceptarea generală a avortului, a unui surogat de maternitate, a experimentelor pe embrioni, a "mariajul" homosexual şi a altor lucruri similare de către toate partidele politice, este dificil pentru un catolic să ştie ce are de făcut. Mulţi oameni găsesc că este foarte greu să descopere un candidat pentru care să poată vota cu o conştiinţă curată. Episcopii trebuie să urmeze exemplul Papei, vorbind cu politicienii fără a renunţa vreodată să reamintească care sunt problemele importante - dar, de asemenea, încurajându-i atunci când aceştia vor să facă ceva bun! Cât despre laici, dacă nu vor să voteze cu unul dintre partidele existente, ei trebuie să creeze unul nou - un partid care nu este catolic din punct de vedere confesional, dar care ar putea reuni oameni de diferite credinţe în jurul principiilor legii naturale şi a justiţiei, a importanţei familiei şi a altor valori asemănătoare.

Nu mă pot gândi ce fel de partid sau de mişcare ar putea deocamdată să apară în Britania. Ar fi probabil nevoie de un bărbat sau o femeie cu adevărat vizionar care să creeze unul. Căci nu este suficient că cineva să-i adune laolaltă pe susţinătorii unei coaliţii anti-avort, de exemplu. Noul partid de care avem nevoie trebuie să aibe o viziune cuprinzătoare, bazată pe o analiză profundă a situaţiei moderne. Poate că avem nevoie de mai multă cercetare din partea intelectualilor creştini spre a dezvolta o asemenea analiză - furnizând astfel suportul intelectual necesar pentru aceia care lucrează în câmpul politicii. Există un foarte interesant institut, nou-înfiinţat, în interiorul Universităţii Pontificale din Lateran, care este orientat spre acest gen de cercetare. Se numeşte Institutul "Redemptor Hominis" şi lucrează alături de Institutul Ioan Paul al II-lea pentru Casătorie şi Familie.

15. Este Biserica catolică o prezenţă concretă, influentă în cultura şi civilizaţia occidentale?

Cu siguranţă ea este încă o prezenţă importantă, chiar în societatea profund secularizată, hedonistă, aşa cum este cea pe care o avem acum în Europa Occidentală. Şi va continua să fie aşa. Dar în trecut a fost mai mult decât o simplă "prezenţă"; ea (Biserica) a pregătit întemeierea şi o mare parte a suprastructurii civilizaţiei noastre. Chiar şi atunci când a produs civilizaţia pe care noi o numim astăzi "Creştinism", ascundea un eşec profund. Acea civilizaţie, măreaţa cum a fost, nu a putut dura pentru foarte multă vreme. Ea a fost instabilă datorită diviziunilor adânci dintre creştini, diviziuni pe care Biserica nu a fost capabilă să le depăşească. A fost ispitită să suprime ereziile prin forţă, numai că a reuşit în cele din urmă să înrăutăţească lucrurile. Mişcarea modernă de suprimare a oricărei influenţe creştine în societate a debutat ca o reacţie faţă de războaiele religioase şi faţă de persecuţiile care au adus creştinismului un prost renume, de aceea se poate spune că ea se datorează parţial creştinilor înşişi, pentru că nu şi-au trăit într-un mod adecvat credinţa. G. K. Chesterton evidenţia acest adevăr în mod succint atunci când spunea că "Creştinismul nu a fost încercat şi găsit necorespunzător; el a fost găsit dificil şi a rămas neîncercat!"

Acum, desigur, noi vedem că modernitatea nu a reuşit să abolească religia sau influenţa religioasă vreodată. În secolul XXI întâlnim diferite tipuri de credinţe religioase, incluzând Islamul şi New Age-ul, care se dezvoltă cu putere în Europa, pe când catolicismul este în declin. Vedem totodată că Raţionalismul nu a reuşit mai bine decât Creştinismul să elimine războiul şi ura. Multe dintre marile conflagraţii, cei mai mari tirani, au apărut ca urmare a încercării de a elimina religia pe cuprinsul secolului XX. Religia rămâne însă singura speranţă reală pentru omenire şi singura temelie durabilă pentru orice civilizaţie. Christopher Dawson spunea cândva următoarele: "Civilizaţia care nu găseşte loc pentru religie este o cultură mutilată care şi-a pierdut rădăcinile spirituale şi care este condamnată la sterilitate şi decadenţă". De aceea Chesterton credea şi el, deopotrivă, că vom vedea o revigorare a credinţei creştine atunci când oamenii vor începe să realizeze unde-i duce noul păgânism: folosind cuvintele sale, spre "o anarhie dementă şi inumană".

16. De multe ori am sentimentul izolării, al lipsei de contact şi dialog între catolicii din România şi cei din alte ţări. Institutul dumneavoastră dezvoltă relaţii puternice cu catolicii din alte ţări?

Ştiu la ce vă referiţi. Chiar în Vest, chiar între catolicii englezi, simt că există o lipsă acută a comunicării. Avem Internet-ul şi alte mijloace de comunicare, dar asta nu rezolvă problema. Parţial acest lucru se întâmplă deoarece mulţi oameni încearcă să comunice, dar avem puţin timp pentru a selecta ceva din oceanul de informaţii şi pentru a-i asculta atent pe alţii. De fapt, Diavolul este un mare hoţ de timp. S-ar putea să fie unul dintre trucurile sale cele mai tari!

Încerc să păstrez legătura cu un mare număr de oameni şi ţări, dar nu reuşesc să fac acest lucru aşa cum aş dori. Petrec fiecare dimineaţă răspunzând la corespondenţa electronică, însă mi se pare că nu este suficient şi rămâne puţin timp pentru alte lucruri importante. Desigur, avem un website care face accesibilă informaţia noastră pentru oricine are timp să se uite, însă există atâtea site-uri bune care merită alese încât este nevoie să reamintim periodic celor interesaţi să-l viziteze pe al nostru. De asemenea, avem revistele noastre, Second Spring şi Chesterton Review, care sunt trimise abonaţilor din întreaga lume. Îmi face plăcere să încurajez cu acest prilej pe cât mai mulţi oameni din Europa de Est să le citească.

17. Dacă un grup de catolici dintr-o ţară estică ne-catolică - să zicem Bulgaria sau România - v-ar cere sa înfiinţaţi o filială a Institutului Chesterton pentru Credinţă şi Cultură în ţara respectivă, ar fi posibil aşa ceva?

Cu siguranţă că aşa ceva ar fi binevenit! Pentru asta ar fi nevoie de un mic grup de persoane interesate din acea ţară, capabile să dăruiască săptămânal timp spre a lucra împreună la acest proiect. Dacă vor dori un anumit sprijin, mă aştept ca Institutul nostru Chesterton pentru Credinţă şi Cultură să poată oferi ajutor sponsorizând la un moment dat o conferinţă în ţara respectivă - ca cea pe care o vom avea în Lituania în acest an, şi, probabil, în Polonia ceva mai târziu. Asta va putea să-i încurajeze şi pe alţii să se adune împreună în jurul acestui proiect. Dar orice "filială" (cum i-aţi spus) care ar fi înfiinţată trebuie să devină autonomă, deoarece Institutul nostru nu are resursele necesare spre a pune în mişcare lucrurile la o asemenea distanţă, în Europa Centrală. Mai corect decât la o filială a Institutului nostru, putem să ne gândim la o instituţie afiliată.

Nu de mult, un preot din Noua Zeelandă a petrecut ceva timp cu noi la Oxford căutând posibilităţi de a porni un centru cultural creştin în ţara sa. Nu intenţiona să creeze o filială a Institutului nostru, însă am schimbat idei şi am învăţat unii de la alţii. Asemenea iniţiative vor avea succes numai dacă ele răspund unor nevoi precise, rezultate din situaţiile culturale din fiecare ţară - de aceea ele trebuiesc întotdeauna dezvoltate de cineva care face parte din acel context.

18. De fapt, care este aria geografică în care vă propuneţi să activaţi?

Singurele noastre birouri sunt în Anglia şi în Statele Unite ale Americii, cu toate că există în Canada persoane care colaborează cu noi, şi, de asemenea, avem prieteni în multe alte ţări incluzând Japonia, Argentina, Italia, Polonia, Australia - şi România!

19. Stimate domnule Stratford Caldecott, vă rog să transmiteţi în numele dumneavoastră personal dar şi al idealurilor pe care le reprezentaţi, un mesaj credincioşilor catolici din România.

Tot ceea ce pot transmite este ecoul a ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea a spus în numeroase ocazii, multor oameni, care se află cuprinşi în acest "spiritual commonwealth" care este Europa. Respectaţi-vă propria voastră cultură, în special urmând acele căi pe care sfinţii din ţara voastră le-au deschis arătându-vă cum trebuie trăită Evanghelia. Judecaţi lumea modernă în lumina Revelaţiei lui Cristos. Fiţi deschişi spre ceea ce este nou, fiţi creativi căutând o expresie contemporană a credinţei voastre, fiţi prieteni cu alţi creştini şi membri ai altor credinţe. Fiţi pregătiţi să învăţaţi de la alţii, dar nu încetaţi să ascultaţi Cuvântul în rugăciune, fiind întotdeauna credincioşi faţă de întreaga tradiţie care ne provine de la apostoli.

20. Acum, la încheierea dialogului nostru, vă mulţumesc foarte mult pentru acest minunat prilej de a schimba idei. Şi vă rog să comentaţi un mic dar semnificativ fragment din Christifideles laici al Papei Ioan Paul al II-lea: "o credinţă care nu devine cultură este o credinţă care nu este pe deplin primită, nu este în întregime gândită, nu este cu fidelitate trăită" (art. 59).

Mesajul Papei Ioan Paul al II-lea este inima tuturor lucrurilor pe care am încercat să le spun. Consiliul Pontifical pentru Cultură este întemeiat pe acest principiu foarte important, după cum sunt şi centrele culturale catolice din întreaga lume. Aceasta este ceea ce ştiu că trebuie să încercăm a face: să ne aprofundăm credinţa, să medităm asupra ei, să o trăim cu fidelitate. Numai urmând aceste căi vom putea dezvolta o "cultură a vieţii", o "civilizaţie a iubirii".