RESURSE

Cum au ajuns Evangheliile la noi?

Când auzim cuvântul «Evanghelie» ne gândim imediat la una dintre cele patru Evanghelii, scrise de Sfinţii Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Cuvântul «Evanghelie» vine de la grecescul «euanghelion» («vestea cea bună»), căci primii creştini mărturiseau că Isus trăise, murise şi înviase din morţi pentru mântuirea omenirii întregi şi aceasta este o veste excelentă. Pentru a fi mai precişi, vom spune că prima predicare a acestor mistere, aceea a Sf. Apostol Petru în ziua Rusaliilor, era o predică a Evangheliei. Acelaşi lucru îl putem spune despre activitatea misionară a Sf. Paul, numit «Apostolul neamurilor» datorită călătoriilor lui numeroase. Oriunde ajungea, începea să predice Vestea cea Bună. Cu mult înainte ca evangheliştii să aştearnă în scris aceste evenimente, Evanghelia fusese proclamată. Odată ce evangheliştii şi-au început relatările despre viaţa, moartea şi învierea lui Isus, acestea au devenit repede cunoscute ca şi Evanghelii. Marcu, primul care a scris, îşi începe relatarea, afirmând că el scrie «Evanghelia lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu». Marcu a scris pentru a suplimenta predicarea primilor misionari creştini, şi cum Biserica devenea tot mai dependentă de aceste surse scrise, termenul a fost monopolizat de Evangheliile scrise, în detrimentul predicării verbale a mesajului credinţei creştine.

Predicarea sau scrierea Evangheliilor?

De ce s-a recurs la transpunerea în scris a vieţii lui Cristos? În primele timpuri ale Bisericii existau multe mărturii referitoare la viaţa şi moartea lui Cristos. Când cineva ar fi dorit să afle mai multe despre Cristos şi despre învăţătura sa, putea să se intereseze la unul din martorii oculari. Dar, treptat, posibilitatea devenea tot mai puţin practicabilă deoarece Biserica se răspândise în ţări depărtate şi nu era prea uşor ca în noile ţări de misiune să se găsească cineva care să-l fi cunoscut pe Cristos, căci apostolii, după ce predicau, se îndreptau îndată spre alte misiuni. Apoi apostolii, rând pe rând, muriseră, iar primii creştini credeau că foarte curând Cristos va reveni în slavă şi trebuia deci aşteptată întoarcerea sa. Când şi-au dat seama că revenirea Lui nu va avea loc atât de repede şi că toţi cei care îl cunoscuseră pe Isus dispăreau de pe scena acestei vieţi, au înţeles că trebuie să se gândească la viitor. Trebuiau să fie siguri că generaţiile viitoare de creştini vor fi în stare să afle totul despre Cristos, astfel încât să ajungă toţi oamenii la mântuire. Din acest motiv, s-a trecut la etapa scrierilor.

În general, atunci când spunem că textele evanghelice au fost inspirate, ne imaginăm că evangheliştii scriau ceea ce le 'dicta' Dumnezeu. Dar această idee ne poate determina să nu ţinem seama de contribuţia oamenilor, uitând că Dumnezeu are alt mod de a lucra. Întruparea lui Isus ne dă o imagine corectă despre cum a inspirat El aceste texte. După cum Spiritul Sfânt a pătruns în trupul binecuvântatei Fecioare Maria în mod divin pentru a da naştere Cuvântului Întrupat, tot astfel Spiritul lui Dumnezeu a pătruns şi în ceea ce era trupesc la autorii Evangheliilor (talentul, imaginaţia lor) şi, din uman şi divin, s-a produs un cuvânt întrupat, de data aceasta sub forma Evangheliilor. Spiritul Sfânt nu înlătură ceea ce este omenesc, dar prezenţa Lui sublimează natura şi o transformă în întregime.

Rezultat uman şi divin

În mod practic, însă, ce înseamnă toate acestea? Înseamnă că evangheliştii şi-au folosit propriul talent omenesc ca să scrie Evangheliile ce le poartă numele. Duhul Sfânt i-a inspirat şi i-a asistat în decursul scrierii operei, într-un mod misterios, dar fără să-i silească să scrie lucruri împotriva voinţei lor. Când operaţiunea scrierii a luat sfârşit, s-a putut spune pe drept cuvânt că rezultatul final era uman (căci reprezenta efortul unui om - autorul), dar, în egală măsură, divin (căci comunica Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu).

Cât de umane pot să fie Evangheliile se poate observa din Evanghelia lui Marcu. Aceasta nu este o capodoperă literară, dar este mai curând o slab-construită şi slab-exprimată colecţie din diferite surse pe care Marcu le-a avut la dispoziţie. De fapt, dacă cineva ar încerca să-şi imagineze modul cum s-a desfăşurat scrierea acestei Evanghelii, ultimul lucru ar fi să-şi închipuie pe Duhul Sfânt şoptindu-i autorului cuvintele. Probabil, mai degrabă i-ar veni în minte un student care şi-ar scrie prima sa lucrare. Studentul se va duce la bibliotecă şi va găsi toate sursele disponibile pentru subiectul lucrării. Apoi, ar fotocopia tot materialul şi l-ar aşeza în ordine pe o masă. Ar putea să decupeze secvenţe din fiecare sursă care se potrivesc scopului său şi să unească toate citatele laolaltă. Ar adăuga ici-colo câte o propoziţie pentru a conferi o oarecare unitate lucrării. La sfârşitul strădaniilor depuse, rezultatul va fi o lucrare deloc originală, dar ceva ce ar putea fi prezentat profesorului.

Atunci când citim Evanghelia lui Marcu avem tocmai impresia de mai sus. Marcu ajunsese, oarecum, la termenul limită când trebuia să-şi scrie Evanghelia, la Roma, în jurul anului 70 d.Cr., când mulţi dintre cei care fuseseră martorii oculari ai vieţii lui Isus s-au stins din viaţă. Doi dintre aceştia, cei mai importanţi, Petru şi Paul, muriseră în acelaşi oraş în care trăia Marcu şi exista pericolul ca învăţăturile lui Isus pe care ei le comunicaseră, să fie pierdute sau pervertite de falşii discipoli care se ridicaseră în Biserică. De asemenea, tot mai mulţi păgâni se convertiseră la credinţă şi voiau să ştie mai multe despre Isus. Marcu şi comunitatea realizaseră că aveau nevoie de surse unitare care să-i ajute la instruirea celor de curând convertiţi la creştinism. Ei posedau unele surse mai reduse în conţinut, de pildă o relatare despre câteva din minunile lui Isus, despre spusele sale etc. Dar aceste surse, puţine, nu erau suficiente, astfel încât Marcu şi-a dat osteneala să scrie cât mai bine posibil pentru a produce o Evanghelie, o relatare scrisă despre ceea ce trebuia să ştie un creştin despre Isus. Ţinând seama că el a fost cel dintâi care a încercat acest fel de lucrare, reprezintă totuşi o strădanie curajoasă.

Marcu, aidoma studentului sus-menţionat, cercetase tot materialul de care putea dispune. Cum am arătat, el găsise câteva relatări care erau valabile şi dispunea de povestirile unor martori oculari. A aranjat toate materialele în ordinea cea mai potrivită şi a oferit comunităţii Vestea cea Bună într-o versiune nouă, sub formă scrisă.

Pr. Jude Winkler, OFMConv.
Trad. Sanda Georgescu

Mesagerul Sf. Anton, mar-apr 2004