RESURSE

OMUL ADEVĂRAT - CHRISTOS PRINTRE NOI
ŞCOALA DE RUGĂCIUNE PENTRU TINERI
Partea I

Introducere în Rugăciune

Eşti binecuvântat în casa lui Dumnezeu!

Nu te îmbrăţişează numai surorile şi fraţii care împreună cu tine trăiesc un moment de rugăciune, de intimitate cu Christos. Este El însuşi cel care te îmbrăţişează, îţi vine în întâmpinare, te face să te acomodezi. Mai mult, este însuşi Isus care doreşte să te întâlnească şi... vrea să fie primit.

Îţi cer să nu trăieşti superficial acest moment: este El cel ce vrea să te întâlnească. Isus ne dă un consiliu preţios, pentru ca rugăciunea noastră să fie eficientă: "când te rogi, intră în camera ta şi, închisă uşa, roagă-te Tatălui tău în secret; şi Tatăl tău, care vede în secret, te va recompensa. Camera închisă este pentru tine, în aceste momente, biserica noastră. Dar nu ajunge "închiderea uşilor", mai trebuie să-ţi închizi inima pentru cât poţi îndepărta de la El: problemele tale, temerile tale, proiectele tale, prietenii tăi, ... El ştie deja totul despre tine! Poate eşti tu, suntem noi toţi care ştim puţin despre El.

Iată de ce în aceste momente suntem împreună; pentru a sta cu El, pentru a-l cunoaşte şi asculta.

Dorim în aceste momente să-l căutăm pe Isus pentru Isus şi nu pentru alte favoruri materiale, după cum spunea Sfântul Augustin. Aşadar... o bună rugăciune.

Pentru meditaţie

Să pornim, încă de la începutul parcursului "Şcolii de rugăciune", de la întrebarea: cine este Isus? Isus însuşi într-o zi, ajuns în Cezareea lui Filip, ceruse celor doisprezece: "Dar voi, cine ziceţi că sunt eu?". Isus este interesant, surprinzător şi câteodată descurajator. Cine este aşadar Christos? Fiecare dintre noi are modul lui de a-l vedea pe Isus, de a-l auzi şi încă de a-l imagina. Aşadar, adevărata întrebare este: cu adevărat îl cunosc pe Isus? Ceea ce eu cred, gândesc şi aud despre El corespunde adevărului? Este o întrebare, ştiu bine, foarte importantă. Dar este necesară, să mi-o pun: este de o importanţă vitală să ştiu dacă eu îl iubesc pe Isus, dacă vreau să-l urmez sau mai bine mă mulţumesc cu o "figură", cu o imaginaţie a Lui.

Isus însuşi a dorit să se facă cunoscut şi noi îi "invidiem" pe acei norocoşi care-l vor putea apropia în timpul vieţii lor pământeşti, "în acel timp", cum auzim de fiecare dată la Sfânta Liturghie. Cred că fiecare dintre noi, eu în mod sigur, doreşte să-l poată cunoaşte aşa ca şi sfinţii, mai mult ca alţii. Amintiţi-vă ce spun păstorii, după anunţul îngerului: "Mergem să vedem..." (Luca 2,15) şi dorinţa păgânilor prezenţi la intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim: "Vrem să-l vedem pe Isus" (Ioan 12,21) şi mărturia apostolului Ioan: "Ceea ce am văzut cu ochii noştri, ceea ce am contemplat şi mâinile noastre au atins...?" (Ioan 1,1). Era şi dorinţa apostolului Toma: "Dacă nu văd - dacă nu ating - nu cred" (Ioan 20,25).

Această cunoaştere sensibilă a avut funcţia sa, utilitatea sa la început, pentru a da siguranţa concretă şi istorică acelora care au avut apoi misiunea de predicare a mărturiei circa realităţii umane a lui Isus şi de a provoca acea nouă formă de cunoaştere: credinţa. Este Isus care ne învaţă: "Fericiţi aceia care au crezut fără să fi văzut" (Ioan 20,29).

Aşadar trebuie să ne punem în căutarea lui Isus. Prima cunoaştere care trebuie să o avem despre Isus este aceea documentată din Evanghelii. Iată pentru ce acest moment se cheamă "Şcoala", "şcoala de rugăciune", pentru că vrem să ne apropiem mai mult de Isus din Nazaret, văzut în concreta apropiere, cum l-au întâlnit în zilele vieţii sale pământeşti.

Deschidem aşadar Evanghelia. Citim cu atenţie şi linişte. Mai mult "măsurăm" viaţa noastră cu ale sale cuvinte, pentru ca lectura noastră să nu se transforme în satisfacţia unei simple curiozităţi. Încercăm să ne rugăm, aşa cum încetul cu încetul suntem capabili. Este rugăciune recunoaşterea cu umilinţă a faptului cât de superficiale sunt gândurile noastre. Este rugăciune deoarece este nostalgia unei vieţi diferite, este implorarea unui ajutor de sus. Este rugăciune chiar şi atunci când ni se pare că nu ştim pronunţa numele Celui de sus. Este Acela a cărui gânduri sunt mai mari decât gândurile noastre, a cărui fidelitate este mai mare decât incoerenţa noastră, a cărui iubire depăşeşte orice imaginaţie, care ne va însoţi în drumul nostru.

Primul pas ce trebuie să-l facem este acela de a-l "vedea" pe Isus cum l-au văzut cei care l-au întâlnit.

Înainte de toate, Isus umbla bine îmbrăcat. El se prezenta ca un "look" diferit faţă de Ioan Botezătorul, la care sub profilul aspectului exterior, el însuşi în mod explicit se contra-pune. Îmbrăcămintea sa este cea a israelitenilor observanţi şi a notabililor evreieşti. Să nu uităm faptul că tunica pe care o purta nu era una ordinară: este formată dintr-o singură bucată, fără cusături, astfel încât sub cruce soldaţii - pentru a nu-i dispreţui valoarea trăind-o - au tras la sorţi (Ioan 19,23-24).

Tot comportamentul său era acela al bunelor maniere şi autorităţii. Cine i se adresa lui, chiar dacă era străin, nu putea face altfel decât să-l cheme respectuos, "Domnule". Este cazul, de exemplu, al centurionului din Capernaum şi a femeii Cananeence. Încetul cu încetul, cu cât cuvântul său se face cunoscut, titlul de "maestru" devine normal în confruntările sale.

I-l atribuie chiar şi opozanţii săi: farisei, saducheii, doctorii legii. Comportamentul său domnesc îi îndeamnă de a fi invitat în casele persoanelor celor mai de vază: fie de către farisei mai importanţi, care-l ospătau deseori la prânz, fie de către nevoiaşi şi gălăgioşii publicani (cf. Matei 9,10; Luca 5,29; 15,1-2). Este recunoscut "maestru" de către toţi, şi numai aşa poate explica oficial cuvântul lui Dumnezeu în reuniunile de sâmbăta, în sinagoga din Capernaum şi în sinagoga din Nazaret.

Care sunt problemele sociale ale lui Isus? Predica cel mai mult păstorilor, pescarilor, sătenilor: ajunseră la ei pildele sale. Întâlnea şi oameni de cultură, cum ar fi scribii şi fariseii. Dacă avea vreo preferinţă, este sigură cea pentru umiliţi, supuşi: "Veniţi la mine toţi cei osândiţi..."; nu respinge nici capii sinagogilor, nici pe centurionii romani. Ştie şi afirmă că nu sunt "primii din clasă" a fi avantajaţi în înţelegerea lucrurilor care contează (cf. Matei 11,25: "Ai ţinut ascunse aceste lucruri învăţaţilor şi inteligenţilor şi le-ai dezvăluit celor mici"). Dar nu reţine ca şi timp pierdut întrevederile în lungile discuţii nocturne cu maeştri ca Nicodim. În acelaşi timp el ştie şi afirmă faptul că în căutarea mântuirii un mare handicap îl au bogaţii; în schimb săracii sunt într-adevăr "fericiţi", pentru că împărăţia cerurilor pentru ei este mult mai uşor de a o câştiga.

El ştie şi afirmă printre altele că nici unul nu trebuie să dispere, deoarece la Dumnezeu totul este posibil, chiar să facă să treacă cămilele prin urechile acului (cf. Matei 19,26). Pe de altă parte este de netăgăduit faptul că Isus întreţine numeroase şi semnificative raporturi cu persoane bine înstărite. Unele dintre aceste cunoştinţe sunt în stare să se ospăteze Maestrul fără dificultăţi şi probleme, aşadar el poate cunoaşte câte puţin peste tot adevăratele şi propriile case. Se deplasează pentru a predica în satele vecine, dar pentru a reintra la sfârşitul călătoriei: "Reîntorcându-se după câtva timp în Capernaum, ştiindu-se că este în casă, sau adunat multe persoane încât nu era loc nici la uşă". Între patru pereţi explică mai comod discipolilor decât afară ceea ce a spus mulţimii: "Când intră în casă, departe de mulţime, discipolii îl întrebau semnificatul pildei". Şi, rezervat, răspunde şi întrebărilor practice şi personale: "Intră în casă şi discipolii îi ceruseră în mod privat: de ce nu am putut să-l alungăm?" (cf. Marcu 9,30). Chiar şi în străinătate, în Fenicia, are un acoperiş sub care să se refugieze: "Plecând de acolo, merse în regiunea Tirului şi Sidonului. Şi intrând într-o casă, voia ca nimeni să nu ştie" (Marcu 7,24). La Ierusalim, în Betania, are o locuinţă prietenoasă care-i oferea puţină linişte şi căldură familială: este aceea a Martei şi Mariei, unde se desfăşoară frumoasa scenă descrisă în evanghelia lui Luca (cf. Lc. 10,38-42).

În descrierile evanghelice Isus demonstrează a fi un om sănătos, fizic viguros, rezistent la oboseală şi la chinuri. Iubeşte începerea zilei sale dis de dimineaţă: "Dimineaţa se sculă când încă era întuneric, ieşind din casă, se retrase într-un loc deşert şi se ruga" (Marcu 1,33). În ocazii de o particulară importanţă se abandona la o veghe chiar foarte lungă: "se duse pe munte să se roage şi îşi petrecu noaptea în rugăciune. Când se făcu ziuă, cheamă la el discipoli şi îşi alese doisprezece". (Luca 6,12-13). Suporta bine ritmurile unei activităţi care în curând devine obositoare: "Nu aveau timp nici pentru mâncare", nota în mod repetat Marcu (cf. Marcu 3,20; 6,31). Până noaptea târziu mergeau şi veneau numeroase mulţimi. Abia reuşea să se îndepărteze pentru puţin pentru o mică pauză, dar repede îl ajungeau: "Simon şi cei care erau cu el sau pus pe urmele sale, găsindu-l, îi spuseseră: toţi te caută" (cf. Marcu 1,36-37). Isus era un formidabil călător. Se obosea şi el, cum reiese din Evanghelia lui Ioan: "Obosit de drum (cel dintre Iudeea şi Samaria), stătea lângă fântână" (cf. Ioan 4,6). Dar ministerul lui era un continuu pelerinaj în întreaga Palestină şi chiar în afară.

Isus era frumos sau urât? A fost în mod surprinzător celebra controversă a primelor secole ale creştinismului, în care însă opozanţii aduceau numai argumente de natură ideologică. În izvoarele canonice nu sunt notiţe explicite pe această temă. Totuşi există un episod, amintit numai de evanghelia lui Luca, care ne poate da un oarecare ajutor: "În timp ce vorbea astfel, o femeie oarecare strigă din mulţime şi-i zise: "Ferice de sânul ce te-a purtat şi de pieptul ce l-ai supt!" Dar el răspunse: "Ferice mai curând de cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păstrează" (Luca 11,27-28). Necunoscuta admiratoare, care nu-şi poate opri entuziasmul şi bineînţeles întrerupând discursul Domnului, ne oferă un indiciu de neuitat cu privire la farmecul care în tânărul profet din Nazaret trebuia să se exercite cu a sa prestanţă.

Există un element al frumuseţii umane chiar dacă în sine este de natură fizică, este aproape reflexia vieţii spiritului, este splendoarea ochilor. Maestrul însuşi l-a notat: "lumina corpului tău este ochiul; dacă ochiul tău este clar, tot corpul tău va fi în lumină". Ochii lui Isus trebuiau să fie într-adevăr încântători, pătrunzători şi aproape magnetici: cine i-a văzut nu-i va uita niciodată. Numai aşa se explică extraordinara prezenţă cu care evangheliştii (şi în mod special Marcu, care se referă la amintirile lui Petru) scot în evidenţă privirea sa. Este important să culegem nuanţele textelor originale. Verbul "a privi" este implicat în trei expresii diferite: "a privi în jur", "a privi în sus", "a privi în interior". Când Isus privea în jur, toţi rămâneau înmărmuriţi şi fascinaţi.

Cu această privire invita la reculegere înainte de predicare (cf.Luca 6,20). Cu această privire îşi manifestă afecţiunea sa şi puternica comuniune cu discipolii: "rotindu-şi privirea asupra acelora care şedeau în jur, zise: iată mama mea şi fraţii mei", cu această privire pregăteşte inimile pentru a primi învăţăturile cele mai originale şi neaşteptate: "Isus, privind în jur, zise discipolilor săi: Cât de dificil, pentru cei ce au bogăţii să intre în împărăţia lui Dumnezeu!" Uneori este o privire mată, şi atât de intensă încât pare a fi sfârşitul în ea însăşi: "Intră în templul din Ierusalim. Şi după ce a privit orice lucru din jur ... ieşi cu cei doisprezece mergând spre Betania. Altădată este o privire atât de încărcată de suferinţă, încât toţi amuţesc şi nu încearcă niciodată să-i replice: "Privindu-i pe toţi din jur cu indignare, întristat pentru duritatea inimilor lor, zise acelui om: întinde mâna". (de citit şi meditat Psalmul 42)

Pr. Iosif BRAZDĂU
Vestitorul, noiembrie 2003