RESURSE

CERŞETORII O ÎNCERCARE DE ANALIZĂ SOCIALĂ

Articolul de faţă nu are pretenţia de a rezolva problema cerşetoriei. Şi nu e vorba aici nici de sărăcia aleasă de bunăvoie, din motive spirituale. Fenomenul cerşetoriei este o tristă realitate a societăţii româneşti post-decembriste, tribut al falsităţii perioadei comuniste, dar şi al indiferenţei perioadei prezente. Să nu uităm: creştini fiind suntem invitaţi să ne împărtăşim puţinele bunuri cu cei care nu le posedă!

Oraşul e împânzit de oameni care cer. Cei mai mulţi sunt bătrâni şi se vede cu ochiul liber, de la o poştă, că nu sunt «de specialitate». Că, adică, după o viaţă normală, petrecută muncind şi câştigându-şi astfel o pâine mai albă sau mai neagră, societatea i-a aruncat peste bord, lăsându-i spânzuraţi, cumva, între viaţă şi moarte, la bunul plac al întâmplării de a întâlni sau nu oameni generoşi, care să le dea de o pâine sau de un medicament. Nu se mai pune, în cazul lor, problema să le dai, vorba vorbei chinezeşti (parcă) o undiţă, în loc de peşte. Au avut-o şi au făcut cu ea toc ce se putea, omeneşte, face.

Pensia, în România de azi, înseamnă în cele mai multe cazuri, un brânci spre cea mai neagră sărăcie. Oamenii care şi-au făcut datoria o viaţă întreagă, cotizând pentru a-şi asigura bătrâneţile, se văd în final, când alţii, din alte ţări, se mai bucură de viaţa liberă care se deschide în faţă, condamnaţi să întindă mâna.

Este de vină, fireşte, poate chiar mai mult decât prezentul, un trecut care a fost însăşi expresia falselor relaţii, a falselor munci, slujbe şi salarii, a falselor asigurări sociale. Spuneam cu toţii, împreună desigur cu unii care azi sunt condamnaţi să cerşească: «noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc». Nici nu ştiu care a fost ordinea adevărată: ei au început, noi am început? Cert este că de la un timp, s-a şi declarat ca salariile nici să nu se mai numească aşa, ci «retribuţii». De fapt, nici retribuţii nu erau, se menţineau la nivelul scăzut al unor ajutoare speciale, un fel de «SMIG» din Franţa, venitul minim obligatoriu pentru a nu muri. Noi, ceilalţi, inclusiv şomerii şi pensionarii-cerşetori de azi, ce era să facem, dacă nu puteam fugi cu toţii în Vest? Am acceptat jocul cu focul: am întreţinut iluzia existenţei unor activităţi care, faţă de semnificaţia lor de capitalism, erau simple maimuţăreli. Erau aşa, pentru că nu ţineau seama de capătul celălalt, piaţa. S-a produs într-o frenezie de partid şi de stat, pe stoc. Fireşte că, în felul acesta, societatea se îndreaptă încet-încet spre colaps. Câte o zonă a economiei, a muncii, mai producea şi obiecte vandabile şi încă peste hotare, chiar peste cele de Vest. Numai că aceste zone puţine trebuiau să le ţină în spate pe cohortele de activişti şi securişti şi abia pe urmă pe celelalte, care nu erau decât mucava, decor, gazetă de perete, clacson, ca-n acel banc despre maşina socialismului care, blocându-se, necesită examinarea de către specialişti, iar aceştia, se ştie, se aflau numai în America, sunt chemaţi şi constată că ea e perfectă, dar are o singură particularitate: toată energia merge la clacson!

Între timp, a venit scadenţa. Şi un popor învăţat să se tot prefacă, ba că munceşte, ba că-şi iubeşte Conducătorul, ba că trăieşte, a trebuit să înveţe că s-a dus prefăcătoria şi că munca are două capete, la unul e el, cel care trudeşte, la celălalt e altcineva, care nu-l cunoaşte şi n-are sentimente umanitare, cumpărătorul. Dacă acesta întoarce spatele produsului tău, se cheamă că ai muncit în zadar, ceea ce echivalează cu a nu fi muncit deloc. Ca glumă, a existat o referire şi la cazul acesta. Se spunea, despre atâtea întreprinderi socialiste: «Cooperativa munca în zadar», dar nimeni nu se cutremura, nimeni nu stătea să analizeze unde va duce asta, ci toţi ne distram foarte bine.

Mi-e aproape ruşine că trebuie s-o spun celor care au fost aduşi la starea de cerşetori, dar acesta e şi rezultatul, social, al felului cum ne-am «distrat» timp de 45 de ani. Făcând haz de necaz, sunt de acord, dar totuşi, alegând calea proverbialului nostru umor.

Cu asta nu-i scutesc pe guvernanţii de azi, şi de după 1990 în general, de partea lor de vină. Şi ei au ieşit din mantaua lui Ceauşescu, şi ei se făcuseră că aplaudă, că urlă de fericire şi acum continuă să se prefacă, şi anume că guvernează. Şi chiar guvernează ţara, dar cu multă grijă să le meargă bine, tot mai bine, numai lor şi alor lor, aşa cum văzuseră ei în lumea de nomenclaturişti pe la periferiile căreia se învârtiseră, cu speranţa că vor fi luaţi, la un moment dat, în barca de partid şi de stat. Dar a venit colapsul lumii lor şi au ştiut să cadă în picioare. Abia acum, au simţit, venise vremea lor, asta era lumea lor, cu firme favorizate de stat şi de legislatori, care sunt chiar ei şi ai lor, cu vile şi maşini de vis etc. etc. Iar cei care trăiseră zeci de ani în iluzia că, totuşi, muncesc cinstit, chiar dacă sunt răsplătiţi mizerabil, s-au văzut pensionaţi cu un mic procent dintr-un abia suficient ajutor social de altădată, «retribuţia». Singurul produs persistent al comunismului, în afară de mentalitate, sunt ei, cerşetorii.

Îi întâlnim zi de zi, foşti profesori, foşti «oameni de bază» undeva, cerşind pentru pâine şi mai ales pentru medicamente, căci acestea sunt pâinea bătrâneţii, mai ales după o viaţă de privaţiuni în «cea mai bună dintre lumile posibile», cum li se tot clamase în trecut. Pentru cei mai mulţi dintre ei nu mai există vreo altă ieşire decât moartea, când se vor odihni, îşi vor recăpăta demnitatea, nu vor mai întinde mâna, nu vor mai cere nimic altceva decât îndurare, Aceluia căruia, oricum, toţi îi vom formula aceeaşi cerere: «Dumnezeu să ne ierte!».

Nicolae Prelipceanu

Mesageul Sf. Anton, sep-oct 2002