RESURSE

TOMA DE AQUINO - O CREDINŢĂ ÎNDRĂGOSTITĂ DE ADEVĂR

Fericiţi  cei ce caută căci au găsit deja şi vor găsi de două ori;
Fericiţi cei care fac bucurie cu adevărul ;
Fericiţi cei care fac bucurie cu bucuria lor;
Fericiţi cei care fac bucurie cu suferinţele lor;
Fericiţi cei care-L iubesc pe Dumnezeu, căci nici nu se mai gândesc să se-ntrebe dacă sunt sau nu fericiţi.^[1]

În ce chip am putea oare pătrunde astăzi în camera Sfântului Toma, într-un secol al XIII-lea, poate prea îndepărtat în trecut şi intrat în uitare din cauza autosuficienţei timpului prezent, ce încearcă să se elibereze de tot ceea ce nu intră în "hic et nunc"? Cum să o facem fără ca gestul nostru să nu fie o tentativă de a-l deforma, de a-l croi după măsuri noi, de a-l forţa cu "raţiunea" de azi, pentru a descoperi sau a inventa poate adevăruri care nu-şi au rădăcinile în Adevăr?

Să încercăm să deschidem poarta celui care, cu viaţa şi cu condeiul său de credinţă, continuă să ne convingă astăzi că Dumnezeu este unul pe care trebuie să-L cauţi necontenit şi, mai mult ca oricând, ...după ce L-ai găsit^[2]; că nu e de ajuns să cauţi Adevărul, ci trebuie să-l iubeşti şi,   găsindu-l, să te bucuri de el şi, bucurându-te de el, să-l trăieşti; şi, trăindu-l, să faci să fie trăit^[3].

Toma de Aquino este rodul unui secol de frământări, de mari creaţii ale spiritului, de noi curente religioase şi sociale. Sfârşitul secolului al XII-lea  şi prima jumătate a secolului al XIII-lea introduc pe scenă o deplasare a societăţii spre oraşe, înflorirea şcolilor şi a Universităţii, care va fi instituţia cea mai semnificativă a epocii, cu caracter profund eclezial, lăsând trecutului şcolile monastice rurale (benedictine) şi deschizând calea ordinelor călugăreşti cerşetoare (franciscane şi dominicane). Acestea din urmă vor aduce un stil nou, fiind mai puţin instituţionalizate, bine pregătite din punct de vedere teologic şi cu un dinamism al formelor de viaţă care vor pune baza noului învăţământ. Într-un moment în care curtea papală nu era la Roma, Parisul va deveni oraşul universal. Inima Universităţii este facultatea de Teologie, în care Sfânta Scriptură reprezenta centrul studiilor până în prima jumătate a secolului al XIII-lea. Cu toate acestea, tocmai în acest veac se va frânge - putem spune - unitatea culturii medievale (de fapt Summa contra Gentiles este o luare de atitudine în faţa curentelor păgâne sau eretice care câştigau teren în viaţa universitară pariziană). Părintele Chenu va numi acest secol "renascentist" datorită (re)descoperirii lui Aristotel, situându-se la jumătatea drumului dintre secolul carolingian şi înflorirea din secolele XV-XVI^[4]. Lumea greacă va intra în Europa prin Sicilia şi Toledo. Se va contura o tendinţă către raţionalismul conceptualist, după secole de orientare neoplatonică. Universul lui Aristotel se prezintă iniţial ca fiind contrar creştinismului: o lume fără creaţie, eternă, fără providenţă, unde omul nu are o individualitate spirituală proprie... Cu toate acestea, în acelaşi timp se va asista, începând cu sfârşitul secolului al XII-lea, la o deşteptare a credinţei, la o renaştere a spiritului cu o marcată trăsătură de "evanghelism" şi un interes deloc neglijabil pentru Părinţii Bisericii (Dionisie, Ioan Gură-de-Aur).

În acest context, alături de un Albert cel Mare, de un Alexandre de Hales, un Buenaventura, Toma de Aquino nu este un spectator rece, detaşat, al evenimentelor din vremea sa; dimpotrivă, trăieşte din plin luptele sale.

Dar cine este Toma?

Năcut la Roccasecca în 1224, va rămâne  de la vârsta de şase ani până la cincisprezece ca oblat benedictin la mănăstirea Montecassino. În următorii cinci ani va studia la Universitatea din Napoli ştiinţe naturale şi metafizică. În 1244 intră în recent fundatul Ordin Dominican, de unde, pentru un an de zile, va fi sechestrat de către propria-i familie. După reîntoarcerea în mănăstire este trimis la Paris şi mai apoi la Köln cu Albert cel Mare, în centrul general de studii al dominicanilor. Hirotonit preot în 1251, ajunge să fie primul bacalaureat sentenţiar la Paris şi apoi maestru de Teologie. În 1259 începe Summa contra Gentiles, terminând-o în 1264. Un an mai târziu va fi însărcinat cu studium-ul din Roma, unde începe Summa Theologiae. În 1273 încetează să scrie şi va muri câteva luni mai târziu (7 martie 1274).

Cum am putea dezvălui sufletul acestui îndrăgostit de Cristos într-un parcurs atât de presărat de evenimente, locuri şi dedicări?

Este însuşi Toma cel care va subscrie cuvintelor lui Ilariu din Poitiers: "Sunt conştient că principala datorie a vieţii mele faţă de Dumnezeu este aceea de a mă strădui pentru ca limba mea şi toate simţurile mele să vorbească despre El"^[5]. După cum vom vedea în continuare, Sfântul Toma, conştient că Dumnezeu nu are limite, cotemplă Misterul fără să încerce să-l cuprindă sau să-l posede, înfăptuind unitatea fundamentală dintre raţiune şi credinţă - cele două mijloace pentru a putea construi înţelepciunea, înţelegerea despre Dumnezeu. "Acolo unde raţiunea eşuează, o înlocuieşte credinţa şi exercitarea însăşi a credinţei reacţionează asupra raţiunii, perfecţionând-o şi conferindu-i amprenta cea mai convenabilă activităţii umane"^[6]: "Îl cunoaştem cu adevărat pe Dumnezeu doar atunci când credem că El este mai presus de tot ceea ce omul poate să gândească despre El"^[7]. Astfel că cele două - credinţa şi raţiunea - sunt complementare, întrucât "este imposibil ca despre unul şi acelaşi lucru să se aibă şi credinţă şi ştiinţă"^[8]. "Unitatea obiectivă a adevărului este baza pe care se sprijină armonia dintre credinţă şi raţiune. Adevărul raţional şi adevărul de credinţă nu se pot contrazice. Singura contrară adevărului este falsitatea"^[9]. Fiind unul şi acelaşi Dumnezeu autorul raţiunii noastre şi autor al revelaţiei, raţiunea şi revelaţia trebuie să coincidă, provenind de la adevărul absolut al lui Dumnezeu^[10].

Ceea ce atrage atenţia cititorului care, - depăşind prejudecăţile de răceală, incomprehensiune sau abstracţie privitoare la Toma de Aquino, acumulate în ultima vreme -, se încumetă încrezător să se apropie de el, este tocmai simplitatea limbajului dimpreună cu precizia expunerii. Aceasta corespunde unei trăsături de căpătâi evidenţiate de biografii săi: smerenia sa. Sfântul Toma citează adesea textul din Cartea Proverbilor: "ubi autem est humilitas ibi est sapientia". "Această smerenie este temelia ajutorului supranatural şi platforma de deschidere faţă de întregul adevăr. Smerenia se uneşte cu încrederea în raţiune, un dar al lui Dumnezeu şi fundament al imaginii divine naturale în om"^[11]. Mai mult decât atât, nu vom putea trece cu vederea nici puritatea Doctorului Bisericii, aspect pe care chiar el îl va sublinia, ca având o importanţă deloc secundară pentru viaţa intelectuală. "Trăsăturile de factură intelectuală - simţul profund al misterului, credinţa neclintită, viaţa de rugăciune - sunt cele mai direct teologice"^[12]. Dacă sunt foarte rare ocaziile în care să ne putem permite să le denunţăm, nu există în schimb nici una în care să ne putem permite să le dispreţuim!

Mare cunoscător, respectuos şi îndrăgostit de Sfânta Scriptură, Toma niciodată nu va exprima vreun gând care să o contrazică direct sau indirect,  fiind tocmai această intimă relaţie cu Biblia cea care îi va conferi autoritate. "Fidelitatea sfântului Toma faţă de postulatul de credinţă - biblic şi tradiţional - este remarcabilă. Pentru el, Credinţa are totdeauna postul privilegiat şi nu se lasă purtat de logica abstractă"^[13]. Credinţa nu este "ştiinţă", nici nu se poate identifica cu procesele inductive sau deductive ale raţiunii umane; ci include cuoaşterea şi justifică o inteligenţă a Credinţei, care este este Teologia"^[14].

Iubirea faţă de Adevăr a permeat în profunzime întreaga viaţă a teologului. Pentru Toma, Credinţa şi Teologia "tind din lăuntricitatea lor spre viziunea finală a lui Dumnezeu, plinătatea vieţii pentru om; sunt ca o anticipare şi o pregustare a ei. Adevărul este anterior şi superior celui care îl caută; Adevărul şi Binele se contopesc. Poate abia acum va putea fi înţeles mai bine momentul în care Toma decide să întrerupă activitatea literară, în urma unei revelaţii particulare din partea lui Dumnezeu: "După cele pe care Dumnezeu S-a învrednicit să mi le reveleze în ziua sf. Nicolae (6 decembrie), mi se par paie uscate toate cele pe care le-am scris în viaţa mea."^[15] Acesta va fi de fapt preambulul viziunii lui Dumnezeu care îi fu dată în 7 martie 1274^[16], căci teologia avea drept obiect principal "lucrurile dumnezeieşti", fericirea ce constă în cunoaşterea perfectă a lui Dumnezeu^[17], care "nu este creatură, ci creator al omului"^[18]. "Scopul ultim al Teologiei  e contemplarea Primului Adevăr care este Dumnezeu"^[19]. Atitudinea unui bun teolog este cea caracterizată de "tânjire după lumină şi de reverenţă în faţa Misterului"^[20]. Nu putem trece cu vederea traducerea concretă în fapte a acestei fericiri atinse de către sf. Toma: copleşitoarea sa operă scrisă, ofrandă adusă Adevărului căutat, iubit şi trăit. Îl vom recunoaşte deopotrivă ca teolog, filosof, poet şi Sfânt. Scrierile biblice despre Iov, Isais, Ieremia, Matei, Ioan, Pavel sunt toate comentarii magistrale în sensul strict, tehnic al termenului; provin din predarea orală. Summa Theologiae, neterminată, este un manual pentru începători (după cum el însuşi afirmă), care ia naştere dintr-o preocupare pedagogică, însă nu poate fi confundată cu literatura de clasă; este una operă mai personală, cu o finalitate didactică, care iese din canoanele docenţei universitare ale vremii. Nu puteau lipsi scrieri care să abordeze problematicile generate de lupta doctrinală cu necredincioşii şi cu ereticii, aşa cum este Summa contra Gentiles. dacă prima Summa menţionată îşi propusese drept intenţie o scriere pentru începători, Summa contra Gentiles se adresează unui public restrâns de studioşi. L-am frustra pe viitorul cititor şi cunoscător al lui Aquinate dacă am omite din succintul profil conturat în aceste rânduri misiunea sa de sfetnic, de îndrumător al vieţii intelectuale, de coordonator de activitate ştiinţifică şi de maestru al spiritului. Din menirea şi dăruirea sa ca şi călăuză a sufletelor ni se păstrează o scrisoare de o rară frumuseţe despre modul de a studia sau de a dobândi înţelepciunea divină.

"Agilitate logică, spontaneitate îndrăzneaţă, elegantă, irezistibilă, profunzime fără egal: tot atâtea calităţi de preţ, martori inatacabili ai sigiliului celui care rămâne ca Doctor prin excelenţă al raţiunii iluminate de credinţă"^[21]. Să-l lăsăm pe sfântul Toma să ajungă la auzul aşteptării noastre, al căutării noastre şi al credinţei noastre: "întrucât Spiritul Sfânt este Cel care ne face iubitori de Dumnezeu, vom putea fi transformaţi, ca atare, în contemplatori ai lui Dumnezeu prin Spiritul Sfânt^[22].

pr. Cristian Langa

Note