RECENZII

Good bye, Lenin! (2003)
Good bye, Lenin!

Regia: Wolfgang Becker Roluri principale: Katrin Sass, Daniel Bruhl Gen: Comedie, Dramă Durata: 121 Rating: Producător: Westdeutscher Rundfunk (WDR) Premiera în România: 19.12.2003 Sit oficial: http://www.79qmddr.de/intro.php IMDB: info imdb

Recenzie

"Good bye, Lenin" cunoaşte un uluitor succes socotit în numărul de spectatori şi de premii. Distribuit deja în peste 16 ţări europene, filmul a depăşit repede cifra de un milion de intrări şi se află în top-ul preferinţelor publicului. În ceea ce priveşte premiile, Academia Europeana de Film i-a decernat deja distincţiile sale pentru cel mai bun film european al anului, pentru cel mai bun scenariu şi cel mai bun rol masculin. Dar lista e încă deschisă. Nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin, filmul aşteaptă şi rezultatele competiţiei BBC World Awards care vor fi anunţate la sfârşitul lunii ianuarie. Dar în ce constă fascinaţia pentru acest film care descrie, cu un fin amestec de umor şi dramatism, sfârşitul epocii socialiste în RDG şi trecerea la o Germanie capitalistă? Atinge prin lirismul şi căldura poveştii de familie? Amuză prin ironia fină şi realismul de care dă dovadă în descrierea epocii de tranziţie? Impresionează prin adevărul pe care îl rosteşte cu simplitate despre drama celor care peste noapte s-au trezit în altă lume? Prin toate acestea, cu siguranţă. Şi în toate, filmul dă dovadă de măsura şi echilibru, de precizie şi fineţe.

Povestea e surprinzător de simplă, îmbinând drama cu tonul de comedie. Un tânăr (Daniel Bruehl) vrea să-şi ajute mama (Katrin Sass) să supravieţuiasca după opt luni de comă în care nu a aflat nimic despre schimbările survenite în Germania anului '90. Pentru că orice informaţie despre realitate i-ar produce un şoc pe care l-ar plăti cu viaţa, Alex reconstituie pentru ea o Germanie disparută şi îi întreţine iluzia că nimic nu s-a schimbat. RDG continuă să existe pe 79 de m2! Dar totuşi minciuna nu poate dura la nesfârşit.

Pentru ca să te desparţi de ceea ce cunoşti, să te arunci în necunoscut, e nevoie de credinţă. Unora, multora le este frică. Filmul "Good bye, Lenin" ne vorbeşte despre acest sentiment atât de uman care este frica, ne vorbeşte despre drama pe care o provoacă orice despărţire şi despre nevoia de a te agăţa mai departe de trecut. În acelaşi timp, prin succesive despărţiri pe care este nevoit să le trăiască, eroul principal, Alex, învaţă să se despartă.

Structura filmului se bazează pe repetitivitatea aceleiaşi scheme: o despărţire - necesitatea de a supravieţui dramei - invenţia unei minciuni sau credinţa într-un ideal pentru a continua viaţa. Prima despărţire este despărţirea de tată, care fuge în vest. Mama suferă un şoc, şi se agaţă de credinţa în idealurile socialiste ca de un colac de salvare. Începe să militeze activ pentru ele şi ajunge să fie distinsă cu decoraţii importante. La final aflăm că ea nu a avut curajul să plece, nu a avut curajul să aleagă libertatea. I-a fost frică.

A doua despărţire este despărţirea de fiu. Toate imaginile de "arhivă" familială ni-l arată pe micul Alex conformându-se idealurilor mamei, dar în octombrie 1989, ajunge să fie reprezentantul generaţiei sale: critică făţiş societatea în care trăieşte şi merge să demonstreze împotriva sistemului. Mama asistă la confruntarea dintre armată şi tinerii demonstranţi, printre care îl recunoaşte şi pe fiul ei, suferă un atac de cord şi intră în comă. Când îşi revine după opt luni, Alex nu are curajul să îi spună ce s-a întâmplat. Pentru a-şi ajuta mama să supravieţuiască, el re-crează o Germanie care nu există şi, prins în propria lui invenţie, ajunge să prezinte istoria aşa cum şi-ar fi dorit să fie.

A treia despărţire este cea de mamă. Este despărţirea pentru care nu mai există cale de întoarcere. E o despărţire dureroasă. Pentru prima dată, realitatea trebuie privită în faţă şi trebuie acceptată despărţirea de trecut. După aceste repetate despărţiri, eroul învaţă până la urmă să privească viaţa din alt unghi. Şi orice zbatere sau zbucium omenesc conţin o mare doză de relativitate atunci când priveşti spre ele din cer.

Filmul este prins ca într-o acoladă între imaginea de început şi de final a cosmonautului Sigmund Jaehn (Stephan Walz). La început, îl vedem pe cosmonaut în imaginile de ştiri ale anilor '70. Alex se uită fascinat la prima călătorie în spaţiu a unui german din DDR. Imaginea devine simbolică. La finalul filmului, îl revedem pe Jaehn într-o falsă ştire creată de Alex. Cosmonautul este prezentat ca noul preşedinte al Germaniei unite care îşi ţine discursul de inaugurare.

Pe parcursul filmului, cosmonautul ajunge un ideal al copilului: Alex însuşi vrea să zboare în spaţiu. Copilul lansează rachete de jucărie şi se pregăteşte pentru călătorii interstelare, chiar dacă ajunge doar reparator de televizoare. În cele din urmă, o rachetă va lua cu adevărat drumul spre cer! Va fi însă racheta de jucărie a lui Alex care va purta în spaţiu cenuşa mamei lui pentru a o împrăştia în cele patru vânturi. De acolo va privi pământul de sus, pe oameni de sus. Din cer.

Filmul nu ne vorbeşte direct despre Dumnezeu, doar despre cer. La început, nava spaţiala rusă pare să cucerească spaţiul şi îl face pe om stăpânul universului. Dar nu peste mult timp roata se învârte. După nici 15 ani, Alex îl întâlneşte pe cosmonaut "la pământ". Devenise un simplu şofer de taxi. Omul nu poate cuceri cerul, nu poate fi stăpânul universului! Doar când viaţa lui de pe pământ se stinge, poate spera să devină un "locuitor al cerului", dar în cu totul alt fel.

Imaginea cheie a filmului este cea a statuii lui Lenin purtată într-un ultim zbor simbolic deasupra oraşului Berlin. Mama priveşte cu uimire cum statuia celui care a dominat "cerul" comunist vreme de aproape un secol trece pe deasupra capului ei şi îi face pentru ultima oară cu mâna.

Cerul este din nou liber. "Good bye, Lenin!"

[Anca Berlogea, SIGNIS România]