PORUNCI

PORUNCA A VIII-A

Să nu mărturiseşti strâmb
împotriva aproapelui tău.

Păcatele limbii

"Seminariştii... să înveţe să preţuiască virtuţile care sunt mult apreciate de oameni şi care îl fac iubit pe un slujitor al lui Cristos, cum ar fi sinceritatea... fidelitatea faţă de cuvântul dat,... caritatea în discuţii" (O.T. 11).

Într-adevăr, chiar dacă se minte mult şi lumea învaţă în minciună, acesta este singurul criteriu prin care se deosebeşte omul de caracter de omul de nimic: sinceritatea, dragostea de adevăr. Împăratul Augustus, învingătorul lui Antonius şi al Cleopatrei, a întâlnit un om de 60 de ani care în viaţa lui nu minţise niciodată. L-a aşezat alături de el la intrarea triumfală în Roma şi i-a ridicat o statuie pe Capitoliu ca unui erou.

Romanii antici îi marcau pe cei prinşi cu minciuna cu fierul roşu pe frunte; mincinoşii purtau veşnic întipărit semnul infamiei. Împăratul Traian era şi mai sever. Îi arunca pe cei prinşi cu minciuna pe o barcă fără cârmă şi fără vâsle şi îi împingea în largul mării, lăsându-i să piară în mijlocul valurilor.

Dacă pentru oricare om, fie el şi ateu, minciuna este o ruşine şi o notă infamantă, ea capătă un aspect deosebit de grav la un membru al poporului lui Dumnezeu, la un creştin. Motivul? Ni-l prezintă Catehismul Bisericii Catolice unde citim: "Porunca a VIII-a interzice falsificarea adevărului în relaţiile cu alţii. Această prescripţie morală decurge din vocaţia poporului sfânt de a fi martor al Dumnezeului său, care este (adevărul) şi vrea adevărul. Încălcările adevărului exprimă prin cuvinte sau fapte, un refuz de a se angaja în corectitudinea morală; ele sunt infidelităţi fundamentale faţă de Dumnezeu şi în acest sens atacă temelia Legământului" (nr. 2464). Mai pe înţeles: orice creştin trebuie să fie un martor al lui Dumnezeu în lume, un vestitor al adevărurilor descoperite de Dumnezeu. Or, dacă el minte, se descalifică în ochii lumii, îşi pierde credibilitatea, nu mai poate fi un martor al lui Dumnezeu care este adevărul însuşi. Adevărul, spune Catehismul, poate fi încălcat nu numai prin cuvinte, dar şi prin fapte. Când creştinul îşi trăieşte viaţa în contradicţie cu adevărurile de credinţă şi principiile morale pe care pretinde că le îmbrăţişează şi pentru care trebuie să dea mărturie, atunci însăşi viaţa lui devine o minciună permanentă; viaţa lui îmbracă forma cea mai urâtă de minciună şi cea mai condamnată de Cristos, care este ipocrizia. În felul acesta creştinul mincinos, ipocrit atacă temelia Legământului, subminează temelia Împărăţiei lui Dumnezeu.

Nu mai e nevoie să spun cât e de gravă, sub acest aspect minciuna, ipocrizia, la un slujitor al altarului. Cea mai mică minciună ieşită de pe buzele lui îl descalifică, îl face să-şi piardă autoritatea în faţa credincioşilor. Le poate minţi cu vorba sau cu viaţa sa. Dacă una învaţă pe alţii şi alta face, poate să fie orator genial, poate să facă minuni, nu-l mai crede nimeni, nu mai valorează doi bani în ochii lumii. Parafrazând cuvintele Sfântului Francisc de Sales cu "umilinţa", dacă cineva m-ar întreba: care este lucrul cel mai important în viaţa unui preot şi a unui viitor preot, aş răspunde: sinceritatea. Dar al doilea? Sinceritatea. Dar al treilea? Sinceritatea. Şi ori de câte ori mă vei întreba, tot de atâtea ori îţi voi răspunde: sinceritatea.

Despre mărturia falsă şi despre minciuna ca atare, ca păcate împotriva poruncii a VIII-a, am vorbit deja. Să amintim, pe scurt şi celelalte păcate care se pot săvârşi împotriva acestei porunci.

Există un păcat făcut numai cu mintea. E judecata temerară, care înseamnă a gândi despre altul de rău, a-l bănui, a-l acuza fără temei, în loc să te gândeşti la propriile păcate. E şi aceasta o formă de ipocrizie pe care Isus o condamnă sever: "Făţarnicule, de ce vezi paiul din ochiul altuia şi nu vezi bârna din ochiul tău?... Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi... Cu măsura cu care măsuraţi pe alţii veţi fi şi voi măsuraţi".

Cu un subtil simţ psihologic, Sfîntul Pavel, analizând acest fenomen, le arăta Romanilor că a vedea răul din alţii înseamnă, de fapt, a proiecta asupra altora răul din tine însuţi: "Aşadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, te osândeşti singur, fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri" (Rom 2,1). Comentează Sfântul Ioan Gură de Aur aceste cuvinte ale Apostolului: "După cum este greu să întâlneşti un om bun care să-l bănuiască pe altul de rău, la fel este greu să întâlneşti un om rău care să-l judece pe altul de bine".

Trecând la păcatele limbii, unul din cele mai răspândite păcate împotriva poruncii a VIII-a este vorbirea de rău sau bârfa, sau clevetirea care constă în a dezvălui defectele şi greşelile cuiva altor persoane care nu le cunosc, fără un motiv serios din punct de vedere obiectiv. La nimic nu ţine omul mai mult decât la prestigiul, la bunul nume, la onoarea sa, la reputaţie. "Mai mult valorează bunul nume decât mulţimea de bogăţii" - găsim scris în Cartea Proverbelor (22,1). De aceea Sfântul Francisc de Sales consideră că cine îi fură aproapelui reputaţia prin bârfă e mai vinovat decât hoţul care îi fură banii din buzunar. "Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face" - e un precept pe care îl găsim în codul moral al tuturor popoarelor. Nu-ţi place ca alţii să te bârfească, să te vorbească de rău, să atenteze la onoarea ta, nu bârfi nici tu pe alţii.

Mai gravă decât vorbirea de rău e calomnia, atunci când se inventează pe seama cuiva lucruri neadevărate, false şi se afirmă , se răspândesc.

Explicând cuvintele Scripturii: "Limba lor e sabie ascuţită, venin de vipere e sub buzele lor, limba lor e mai rea decât iadul", Sfântul Leonard zice: Într-adevăr e mai rea decât iadul, fiindcă iadul îi arde numai pe cei vinovaţi, în timp ce o limbă rea îi arde mai mult pe cei nevinovaţi decât pe cei vinovaţi. Iadul este efectul dreptăţii lui Dumnezeu, o limbă rea este efectul nedreptăţii şi perversităţii omului. Iadul face deosebire între viciu şi viciu, între crimă şi crimă şi îi pedepseşte pe vinovaţi proporţional cu delictele lor, în schimb, o limbă rea transformă virtutea în viciu, prezintă evlavia drept ipocrizie, castitatea drept slăbiciune, blândeţea drept laşitate ş.a.m.d.

Desigur, sunt şi alte păcate împotriva poruncii a VIII-a, cum ar fi lăudăroşenia, când cineva umflă faptele ca să se dea mare în faţa altora cu isprăvile sale sau ironia, când altul este caricaturizat cu răutate.

Dar în mod cu totul deosebit trebuie subliniat un păcat propriu sufletelor meschine: linguşirea sau adularea. Meschin e cel care caută linguşitori, care să-l flateze; meschin e şi linguşitorul care flatează spre a se pune bine, spre a intra sub pielea altuia, spre a obţine avantaje pe care nu le merită, spre a fi bine văzut, spre a face carieră. Zice Sfântul Augustin: "Persoanele valoroase suferă când sunt lăudate, persoanele lipsite de valoare caută lauda şi se înconjoară de linguşitori".

Se povesteşte că Alexandru cel Mare traversa odată cu barca un fluviu împreună cu scriitorul Aristotel. Acesta îi citea din biografia pe care i-o scrisese, o carte plină de elogii şi linguşiri. Împăratul îi smulge cartea din mâini şi i-o aruncă în apă.

Ladislau, regele Poloniei, considera drept o palmă un cuvânt de linguşire. Când cineva îl flata, îl pălmuia. Întrebat: "De ce mă baţi?" Răspundea: "Îi pălmuiesc pe cei care mă pălmuiesc".

Catehismul atrage atenţia că cei care se pretează la linguşire, la adulare, devin complici la viciile şi păcatele celor pe care îi adulează, încurajându-i şi aprobându-i prin aceasta pe cei adulaţi în răutatea faptelor lor şi în perversitatea purtării lor.

Cu amărăciune ne amintim cum un popor întreg, poporul nostru, timp de aproape 50 de ani a înălţat osanale unor paranoici ca Stalin sau Ceauşescu, unor tirani care au dus ţara la ruină morală şi materială. Tiranii au murit, complicii lor trăiesc. Avea dreptate Sfântul Ieronim când scria: "Plus nocet lingua adulatoris quam gladius persecutoris" (Mai mult rău face limba linguşitorului decât sabia prigonitorului).

În încheiere, să reflectăm la urmările pe care le au aceste păcate ale limbii: "Orice greşeală săvârşită la adresa dreptăţii şi a adevărului atrage datoria de a repara chiar dacă autorul ei a fost iertat... Această datorie de reparare priveşte şi greşelile săvârşite la adresa reputaţiei altora" (nr. 2487). Şi cât e de greu să mai repari ce ai dăunat prin vorbe!

Avea dreptate Sfântul Filip Neri: e mai uşor strângi penele unei păsări pe care le-ai împrăştiat cu o zi înainte, pe drum, decât să strângi vorbele care au ajuns la urechile altora. Închipuiţi-vă că vedeţi pretutindeni cuvintele pe care Sfântul Augustin le-a scris pe peretele sufrageriei sale:

"Quisquis amat dictis absentium rodere vitam,
Hanc mensam vetitam noverit esse sibi".

(Dacă cineva vrea să muşte prin vorbele sale din reputaţia celor care nu sunt de faţă, să ştie că nu are loc la această masă).