PORUNCI

PORUNCA A VIII-A

Să nu mărturiseşti strâmb
împotriva aproapelui tău.

Adevăr şi iubire

De ce împotriva minciunii se predică atât de rar? Sau se predică vreodată? Când aţi auzit ultima dată predicându-se împotriva minciunii? Sau aţi auzit vreodată vreo predică în biserică având acest subiect? E semn că ne-am resemnat şi gândim ca toată lumea: minciuna intră în normalitatea vieţii; nu mai poţi trăi fără să minţi. Minciunea e un păcat mic al limbii, o bagatelă, nu-i cazul să-i acorzi prea multă importanţă.

Dar dacă ne confruntăm cu cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, ne dăm seama că lucrurile nu stau chiar aşa, că în ochii lui Dumnezeu minciuna nu este o bagatelă.

A fost o minciună aceea care la începutul istoriei omenirii l-a separat pe om de Dumnezeu. A fost minciuna Satanei: "Dacă veţi mânca, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu". Ochii li s-au deschis, dar în loc să constate că sunt ca Dumnezeu, au constatat că sunt goi. "Diavolul are două nume, scrie Victor Hugo; unul este Satana, celălalt este Mincinosul". Explicând Decalogul, Sfântul Toma de Aquino spune: "Minciuna este interzisă fiindcă ne face asemănători diavolului. Precum un om după limba pe care o vorbeşte se trădează, descoperă cărei naţii îi aparţine, la fel mincinoşii se trădează că sunt progenituri ale Satanei şi se numesc fiii lui".

Citim în cartea lui Ben-Sirah: "Mai bun este hoţul decât cel care veşnic minte; dar amândoi vor fi moştenitorii pieirii. Năravul omului mincinos este ocară şi ruşinea lui îl însoţeşte pururea" (20, 26-27).

"Urâciune sunt înaintea Domnului buzele care rostesc minciuna" (Prov 12, 22).

După felul în care Dumnezeu pedepseşte minciuna, nu rezultă de loc că în ochii lui minciuna ar fi o bagatelă. Profetul Elizeu n-a acceptat nici o răsplată de la Naaman Sirianul pe care îl vindecase de lepră. Servitorul lui Elizeu, Giezi, a alergat după Naaman şi, minţind că profetul s-a răzgândit, a cerut ca din partea lui doi talanţi şi două rânduri de haine. După ce ascunde toate acestea în casă vine la profet. "Unde ai fost Giezi?" - îl întreabă. "Nicăieri". Iarăşi minte. Pedeapsa: "Să se lipească lepra lui Naaman de tine şi de urmaşii tăi în veci". Şi a ieşit Giezi de la Elizeu alb de lepră ca zăpada. (Cf. 2 Regi cap.5).

Nu mai e nevoie să vă povestesc cazul celor doi soţi, Anania şi Zafira din Faptele Apostolilor care, minţindu-l pe Petru cu privire la preţul ogorului vândut, au căzut unul după altul loviţi pe loc de moarte.

Dar ce înseamnă în ochii lui Dumnezeu minciuna, cel mai bine o vedem în Sfânta Evanghelie. Mântuitorul a fost înţelegător, plin de bunătate şi i-a iertat pe hoţi, pe vameşi, pe prostituate, dar a fost necruţător cu o categorie de oameni care întruchipau minciuna, falsitatea, nesinceritatea: fariseii, ipocrizia lor reprezentând cea mai respingătoare formă de minciună. Împotriva lor aruncă cuvintele cele mai grele pe care nu le-a aruncat împotriva prostituatelor: făţarnici, morminte spoite, neam de vipere, cloacă de răutate. Nu găsim în Evanghelii nici un fariseu convertit şi iertat de Cristos. Dovadă că omul fals, care îl minte sistematic pe Dumnezeu, pe semeni şi pe sine, îşi perverteşte conştiinţa; minciuna devenind o a doua natură, greu se mai poate converti.

Cristos a venit în lume ca să distrugă lucrarea Satanei, adică minciuna. El este Calea, Adevărul şi Viaţa. El fiind Adevărul, ne arată calea care ne conduce din nou la viaţă, la mântuire, adică la Dumnezeu de care Satana ne-a îndepărtat prin minciună.

Dar să aprofundăm puţin motivul pentru care Dumnezeu condamnă atât de sever minciuna. Motivul principal este acesta: Dumnezeu vrea să protejeze omul şi societatea în care trăieşte omul. Viaţa comunitară nu se poate clădi pe minciună, ci pe adevăr, pe sinceritate. Unde domneşte minciuna, nu poate fi armonie, încredere, iubire, ci e neîncredere, suspiciune, haos, faliment. "Gândiţi-vă un pic, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, ce s-ar alege de noi dacă unul din membrele trupului nostru le-ar minţi mereu pe celelalte. Dacă , de pildă, ochiul ar spune mâinii că cărbunii aprinşi sunt flori şi că florile sunt cărbuni aprinşi; dacă i-ar spune piciorului că scorpionii sunt furnici şi că furnicile sunt scorpioni; dacă ar spune cerului gurii că mâncarea este otravă şi că otrava e mâncare; vai de noi! Ar trebui să murim de mai multe ori pe zi. Or, o asemenea dezordine introduc mincinoşii în viaţa societăţii care este ca un trup tainic, compus din atâtea mădulare câţi oameni convieţuiesc împreună".

"Să nu dai mărturie falsă împotriva aproapelui tău".

Termenii în care este formulată porunca a VIII-a ne arată clar că ea e destinată să-l protejeze pe aproapele. Minciuna lezează întotdeauna iubirea de aproapele, e păcat împotriva iubirii. Adevărul şi iubirea - sunt două realităţi inseparabile: ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă. Spunea Papa Paul al VI-lea: "Adevărul fără iubire ucide, iubirea fără adevăr e oarbă". Spunea aceste cuvinte referindu-se la acele forme degenerate de ecumenism pe care el le numea fals irenism, fals pacifism, în care nu se mai ţine cont de adevăr: proclamă toate religiile adevărate. Că eşti creştin, catolic sau budist, sau musulman, sau evreu, n-are nici o importanţă; important este să ne iubim, să trăim în pace şi înţelegere, să nu ne mai certăm pentru probleme de credinţă, să fim una.

De minţit, e clar, nu avem voie să minţim niciodată, oricât de dificilă şi fără ieşire ar fi situaţia în care ne-am afla. Dar suntem obligaţi să spunem întotdeauna adevărul sau îl putem tăinui? Iubirea ne obligă uneori să tăinuim adevărul. Nu numai cine minte păcătuieşte împotriva poruncii a VIII-a, dar păcătuieşte şi cel care, spunând adevărul, lezează iubirea. Afirmaţii categorice precum: Pareat mundus, fiat veritas (Să piară lumea, numai să iasă la lumină adevărul) sau: eu o spun pe şleau, ce-am în guşă şi-n căpuşă, nu sunt neapărat de inspiraţie divină şi pot fi absolut imorale.

Scrie B. Pascal: "Nu putem face un idol nici măcar din adevăr, fiindcă adevărul fără iubire nu este Dumnezeu... e un idol pe care nu trebuie nici să-l iubim, nici să-l adorăm; şi cu atât mai puţin nu trebuie să iubim şi să adorăm contrarul lui care este minciuna" (Cugetări).

Iată, pentru exemplificare, câteva cazuri în care a dezvălui adevărul e păcat întrucât este lezată iubirea legitimă faţă de noi înşine şi faţă de aproapele.

Cardinalul ceh Trochta, pe vremea nazismului simplu preot, a fost închis de nazişti. În timpul unei execuţii în masă a fost şi el împuşcat, dar nu mortal. A fost aruncat şi el împreună cu celelalte cadavre duse la groapa comună. S-a prefăcut mort până a putut să dispară dintre cei morţi. Îl obliga oare porunca a VIII-a să le spună asasinilor adevărul? "Vedeţi, nu sunt mort de-a binelea. Vă rog, încă un glonte". Dacă ar fi deschis gura ar fi fost un sinucigaş.

Un alt exemplu. Când copilul abia ajuns la vârsta priceperii începe să-şi pună întrebări şi îi întreabă pe părinţii săi cum a venit pe lume, părinţii păcătuiesc minţindu-l, spunându-i povestea cu barza. Dar ar păcătui şi mai grav dacă i-ar expune adevărul crud şi brutal, şocant pentru vârsta lui, provocându-i astfel o traumă psihică de care rămâne marcat toată viaţa.

Alt caz. Un bolnav lovit de o boală incurabilă are dreptul să cunoască adevărul cu privire la starea sa reală. A-l minţi pe bolnav că nu are nimic, că se va face bine, expunându-l astfel să se prezinte nepregătit în faţa lui Dumnezeu, e o crimă iremediabilă. Dar spunându-i dintr-odată tot adevărul în faţă îl poţi ucide pe loc şi e tot crimă. Adevărul trebuie descoperit bolnavului treptat, puţin câte puţin, alegând momentele şi cuvintele cele mai potrivite.

Lucrurile pe care politicienii le dezvăluie unii despre alţii în mas-media în faţa opiniei publice, pot fi adevărate; dar păcătuiesc când caută să-şi distrugă astfel rivalii şi să pună ei mâna pe putere. Dar e o obligaţie să se sună adevărul despre ei, să fie demascaţi, când sunt corupţi şi necinstiţi la putere fiind deja, spre a fi îndepărtaţi de la posturile de conducere. Astfel s-a procedat corect când preşedintele Statelor Unite, amestecat în afacerea Watergate, a fost obligat să-şi dea demisia. În acest sens, e o obligaţie gravă deschiderea dosarelor securităţii la noi, pentru ca să fie demascaţi oamenii compromişi ai vechiului regim, care mai deţin funcţii de răspundere în stat şi în Biserică. E o obligaţie impusă de iubirea faţă de popor, faţă de Biserică.

Crimele, violurile, hoţiile, sinuciderile de care sunt pline ziarele, sunt lucruri adevărate, nu sunt minciuni; pornografia prezintă lucruri adevărate cu privire la anatomia corpului uman, nu minte şi totuşi, se păcătuieşte grav propagând murdăria, corupţia, imoralitatea, pe aceste căi.

Scrie D. Bonhoeffer: "A fi sincer nu înseamnă a da la iveală tot ce există. Însuşi Dumnezeu a făcut îmbrăcămintea pentru primii noştri părinţi" (Gen 3, 21). In statu corruptionis multe lucruri trebuie ascunse omului, iar răul, chiar dacă nu reuşim să-l eliminăm, în tot cazul trebuie să rămână acoperit; a-l etala e o lucrare cinică; şi chiar dacă cinicul pozează în om cinstit sau se prezintă ca fanatic al adevărului, el totuşi nesocoteşte adevărul definitiv, adică adevărul că, începând cu păcatul originar, trebuie să existe vălul şi secretul".