PORUNCI

PORUNCA a VII-A
ŞI
PORUNCA A X-A

Să nu furi.
Să nu pofteşti casa aproapelui tău
şi nici un lucru ce este al lui.

Cine sunt hoţii

Că poporul nostru e certat cu porunca a VII-a nu e un secret pentru nimeni. Călătorii străini din secolele al XV, XVI, XVII-lea, mai ales misionarii italieni, în impresiile lor de călătorie şi în corespondenţa lor sunt unanimi în a acorda românilor trei calificative: hoţi, bătăuşi şi superstiţioşi. Puneau noaptea în ogradă mâncare pentru sufletele morţilor. O mâncau câinii şi pisicile.

Se spune că a ajuns şi pe meleagurile noastre Diogene, extravagantul filosof din antichitate, care căuta un om cu felinarul aprins ziua - în amiaza mare. "Ce cauţi, Diogene?" - l-au întrebat. "Caut felinarul". Românii îi furaseră felinarul. Furtul este deci în zestrea genetică a românilor. Comunismul, obligându-i pe oameni să-şi fure propria muncă, le-a distrus românilor complet conştiinţa morală în acest domeniu. Când după revoluţie s-a făcut cunoscut că vor dispărea C.A.P.-urile, bunii noştri creştini au intrat în panică. Se întrebau îngrijoraţi: "Dacă se desfiinţează C.A.P.-urile, noi de unde mai furăm?"

Hoţi şi necinstiţi au fost de când lumea; dar un lucru era clar absolut pentru toţi: că e ruşinos să furi. Ce e grav astăzi, e faptul că s-a creat o mentalitate generală a hoţiei şi a necinstei, hoţia şi escrocheria ca stil de viaţă normal, furtul, şmecheria, corupţia, mita sunt dovezi de isteţime şi inteligenţă, cei cinstiţi şi corecţi sunt taxaţi de proşti şi compătimiţi. M-am convins de lucrul acesta, când, cu ani în urmă, am încercat să ajut un contabil, un om necăjit, intervenind la directorul unei instituţii, rugându-l să-l primească în serviciu. L-am descris exact, i-am spus că este un om corect, cinstit până la scrupulozitate, că nu ar fura nici cinci bani. Când am terminat pledoaria, credeam că l-am convins. Da de unde! Efectul a fost tocmai contrariul. Directorul se uită la mine, zâmbeşte sceptic şi îmi zice: "Ce să fac cu un om ca ăsta? Astăzi cine e cinstit e prost!".

O anchetă făcută în Italia, în 1990, a dus la concluzia că zilnic cincisprezece mii de italieni sunt victime ale furturilor. Lista e variată şi merge de la cei care intră în casă şi găsesc pereţii goi până la borfaşii extrem de abili care fură portmoneele de la o staţie de autobuz la alta. Aspectul cel mai interesant şi, sub anumite aspecte, cel mai alarmant, e faptul că numai două la sută din furturi sunt anunţate la poliţie. Astfel încât 99,l % dintre delicte rămân nepedepsite. Lumea nu se mai sinchiseşte: furtul intră în normalitatea vieţii. Ceea ce m-a uimit a fost constatarea că într-o ţară creştină domină o mentalitate şi o cultură a necinstei şi furtului şi într-o altă ţară, necreştină, arabă, domină o mentalitate a cinstei şi a respectării bunurilor altuia. Cu puţin înainte ca ziarul Corriere della Sera să publice statistica pe care am amintit-o, vizitasem Egiptul cu o agenţie de turism israeliană. Când am ajuns la Cairo, la hotel, ni s-a spus că putem lăsa uşile descuiate şi că putem lăsa orice în camere, inclusiv acte şi bani. Credeam că e o glumă. Eram toţi europeni şi câţiva americani, canadieni, deci toţi creştini. La nedumerirea şi întrebările noastre ni s-a răspuns că dacă se fură ceva, hotelul se obligă să ne despăgubească. La Cairo nu se fură, nu se ştie ce înseamnă a fura. A fost pe vremuri un paşă care le tăia capul pe loc celor care furau ceva - un fel de Vlad Ţepeş - şi i-a lecuit pentru totdeauna de hoţie pe arabi.

Catehismul Bisericii Catolice aminteşte câteva moduri în care se păcătuieşte împotriva poruncii a şaptea; e cu neputinţă să le enumerăm pe toate; "Orice mod de a lua sau de a deţine pe nedrept bunul altuia, chiar dacă nu contravine dispoziţiilor legii civile, este contrar poruncii a şaptea. De exemplu, a reţine în mod deliberat bunuri luate cu împrumut sau obiecte pierdute; a înşela în comerţ; a plăti salarii nedrepte; a ridica preţurile, speculând ignoranţa sau mizeria cuiva.

Sunt, de asemenea, ilicite din punct de vedere moral: corupţia (mita)... însuşirea şi folosirea în interes privat a bunurilor sociale ale unor întreprinderi; lucrările prost executate, frauda fiscală (a nu plăti impozitele), falsificarea cecurilor şi a facturilor, cheltuielile excesive, risipa. A produce în mod voit pagubă proprietăţii private sau publice este contrar legii morale şi pretinde reparare" (nr. 2409).

Catehismul mai aminteşte şi alte păcate, cum ar fi nerespectarea promisiunilor şi contractelor, jocurile de noroc şi pariurile devenite patimă aducătoare de ruină pentru sine şi pentru familie.

Şi în câte alte moduri nu se poate fura! De exemplu, călătorind în tramvai, în autobuz, pe tren, fără bilet. Furt comite şi elevul şi studentul care pierde timpul la studiu, e neatent şi doarme la cursuri, nu-şi face datoriile, trăind ca un parazit din banul şi munca părinţilor şi binefăcătorilor, furt este şi copiatul la lucrări şi la examene.

Catehismul atrage atenţia asupra obligaţiei de a restitui lucrul furat, de a repara paguba provocată. "Isus îl binecuvântează pe Zaheu pentru angajamentul său: "Dacă am păgubit pe cineva, îi dau înapoi împătrit" (Lc 19,8). Cei care în mod direct sau indirect, au pus stăpânire pe un bun al altuia sunt obligaţi să-l restituie sau să dea înapoi echivalentul în natură sau în bani dacă lucrul a dispărut, precum şi roadele şi avantajele pe care le-ar fi obţinut în mod legitim proprietarul lui. De asemenea, sunt datori să restituie în proporţie cu responsabilitatea şi profitul lor toţi aceia care au participat în vreun fel la un furt sau au profitat de el în cunoştinţă de cauză: de pildă, cei care l-au poruncit, au ajutat la comiterea lui sau au ascuns cele furate" (nr. 2412).

Înţelepciunea populară a inventat o mulţime de anecdote şi povestiri pentru a ilustra principiul enunţat de vechii romani: "res clamat ad Dominum". (Lucrul strigă către stăpânul său). De pildă, povestea cu viţelul sfântului Medard. Un hoţ i-a furat sfântului Medard un viţel care purta o talangă la gât. Hoţul i-a luat-o de la gât, dar talanga suna în continuare. A ascuns-o în grajd, dar tot suna. A ascuns-o într-un stog cu fân, suna şi mai tare. A îngropat-o în pământ, suna mai departe. N-a avut încotro: a dus viţelul înapoi la Sfântul Medard, căruia i-a cerut iertare.

Inutil de spus că Dumnezeu nu iartă păcatul la spovadă dacă nu se restituie ce s-a furat şi nu se repară dauna. E cunoscut cuvântul Sfântului Augustin: "non remittitur peccatum, nisi restituatur ablatum" - (nu eşti iertat de păcat până nu înapoiezi ce-ai luat).

Apostolul Pavel îi îndemna pe Efeseni: "Cine fură, să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit" (4, 28). Iar în Prima Scrisoare către Corinteni îi exclude pe hoţi de la Împărăţia cerurilor, punându-i alături de închinătorii la idoli, de curvari, de homosexuali, de beţivi, de hrăpăreţi (1 Cor 6, 10-11).

Din cauza hoţiei şi un apostol se poate exclude de la Împărăţia cerurilor. Nu putem uita de cazul lui Iuda, cel care juca teatrul carităţii, şi despre care evanghelistul notează că nu-l durea inima de săraci, ci era hoţ şi, ca unul ce ţinea punga comunităţii, fura din ce se punea întrânsa.

Pentru a fi eliberaţi de lăcomia de bani şi avere şi de tentaţia de a fura, ne vom ruga cu înţeleptul Solomon: Doamne, "să nu-mi dai nici sărăcie, nici bogăţie, dă-mi pâinea de care am nevoie. Ca nu cumva, bogat fiind, să mă lepăd de tine zicând: "Cine este Domnul?" Sau nu cumva, sărac fiind, să mă apuc de furat şi să pângăresc numele Domnului" (Prv 30, 8-9).