PORUNCI

PORUNCA a VII-A
ŞI
PORUNCA A X-A

Să nu furi.
Să nu pofteşti casa aproapelui tău
şi nici un lucru ce este al lui.

Dezlipirea inimii

La vremea sa, Sfântul Vasile cel Mare remarca foarte bine că porunca a VII-a nu este dată atât pentru hoţi, cât mai ales pentru oamenii cinstiţi sau, mai exact, care se cred cinstiţi şi nu-şi dau seama că sunt hoţi. Scrie undeva marele episcop de Cezareea: "Fără îndoială că prin hoţi nu trebuie să se înţeleagă doar borfaşii sau cei care fură hainele celor care fac baie; dar trebuie să se înţeleagă, de pildă, cel care a ajuns comandant de armată, sau mai marele unei cetăţi, sau suveranul unui popor, sau cine fură public, oficial... În realitate noi ar trebui să călcăm în picioare toate aroganţele lumii, cu pompele şi fastul lor. În schimb, când vedem că tribunalele îi condamnă pe micii borfaşi şi nu pe hoţii cei mari, simţim o mare antipatie faţă de prăpădiţii aceia pentru micile lor găinării şi o mare admiraţie faţă de ceilalţi. Pe cei dintâi îi ocolim fiindcă sunt hoţi; pe ceilalţi îi admirăm cu gura căscată fiindcă îşi adună averi, furând".

Iar porunca a zecea s-ar părea că în lumea modernă chiar că nu mai are rost: "Să nu pofteşti casa aproapelui tău, nici ogorul lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui..." (Deut 5, 21). Ce să mai pofteşti? Tractorul a înlocuit boul şi măgarul. Robul şi roaba au dispărut acum vreo sută treizeci de ani odată cu dezrobirea ţiganilor de către domnitorul Cuza.

Şi totuşi, putem fi hoţi într-o mie de feluri, fără a băga mâna în buzunarul altuia. Iubirea dezordonată de bani, de avere şi folosirea lor egoistă e furt. Spune clar Sfântul Ioan Gură de Aur: "Să nu faci parte săracilor de bunurile tale înseamnă să-i furi şi să le iei viaţa. Nu sunt ale noastre bunurile pe care le stăpânim, ci ale lor"... "Când dăm săracilor cele de neapărată trebuinţă, spune Sf. Grigore cel Mare, nu facem un act de dărnicie personală, ci le dăm înapoi ce este al lor. Îndeplinim mai degrabă o datorie de dreptate decât un act de caritate".

Paradoxal, poţi să păcătuieşti împotriva poruncii a VII-a chiar şi atunci când dai de pomană la săraci; e păcatul celor care cred că fac fapte de caritate descotorosindu-se de boarfele, de vechiturile de care nu mai au nevoie.

Scrie Raoul Folereau:

"Doamnă, am venit pentru săraci". Doamna din baie, răspunde: "Daţi-i haina cea veche a lui domnul şi păpuşa pe care Marilena nu o mai vrea. Ah!...daţi-i şi ursuleţul, vedeţi, acela care e acolo sus pe şifonier. E stricat, dar, oricum, se descurcă ei".

Şi în timp ce cel care deranjează nu mai conteneşte cu mulţumirile, Madame rămâne cu privirea pierdută... gândindu-se la binele pe care l-a făcut.

Şi totuşi săvârşise un gest condamnabil. Nu, doamnă, săracii nu trebuie "să se descurce" cu deşeurile voastre. A pune pe umerii celor necăjiţi sau în braţele copiilor lor ceea ce cu siguranţă aţi fi aruncat la sacul de vechituri, e un gest murdar. Nu e ceva care să vă facă inima să se umfle de mândrie...

N-aţi înţeles că săracii sunt oameni, că pruncii săracilor sunt fii de fiinţe umane şi, chiar dacă le primesc, împinşi de o lipsă cumplită, nu vreau ceea ce voi nu mai vreţi. E caritate aceasta? Da, e caritatea osului care se aruncă la câine".

Mântuitorul vorbeşte despre un adulter al inimii: "Cine se uită la o femeie, dorind-o, a şi săvârşit adulterul în inima lui". La fel există un furt, o hoţie a inimii: cine priveşte la un lucru sau la ceea ce posedă aproapele, dorindu-l în mod dezordonat, a şi săvârşit furtul în inima lui. În două feluri putem comite furtul în inima noastră. Mai întâi lăsându-ne stăpâniţi de aviditate, de cupiditatea dereglată, născută din patima nepotolită după bani, după bogăţii. Explică Catehismul (2536): "Când Legea spune "Să nu pofteşti", ea ne spune cu alte cuvinte să ne îndepărtăm dorinţele de tot ce nu e al nostru. Căci stă ascunsă în noi o sete după bunul aproapelui nemărginită, fără sfârşit şi niciodată sătulă, după cum e scris: "Avarul nu se va sătura niciodată de bani" (Sir 5,9).

În al doilea rând, comitem furtul în inima noastră atunci când ne lăsăm stăpâniţi de invidie, invidia, "păcatul diabolic prin excelenţă", cum se exprima Sfântul Augustin. Căci, scrie Sfântul Grigore cel Mare, "din invidie se nasc ura, clevetirea, calomnia, bucuria pentru răul altuia, tristeţea pentru binele altuia".

Porunca dezlipirii inimii de bani, de bogăţii, este obligatorie pentru toţi cei care vor să intre în Împărăţia cerurilor: "Fericiţi cei săraci în spirit". Am avut în zilele noastre un om fericit ca şi Sfântul Francisc odinioară, datorită dezlipirii şi sărăciei totale a inimii: e vorba de celebrul Giorgio la Pira. Dădea totul la săraci, iar când nu mai avea nimic ce să dea, oferea un sfat, o încurajare sau un zâmbet. Scotea banii din buzunar fără să se uite cât dă. N-a ştiut niciodată ce salariu a avut ca profesor universitar, parlamentar, primar de Florenţa. Când primea salariul, dădea imediat plicul la un călugăr ca să împartă la săraci. Dormea şi mânca la o mănăstire şi se îmbrăca cu hainele purtate pe care i le dădeau prietenii. Într-o zi, ieşind din Parlament, a voit să dea o atenţie portarului. S-a scotocit în buzunare, dar n-a găsit nimic. Mare i-a fost surpriza când s-a trezit că portarul îi pune în mână 50 de lire.

Aviditatea, rapacitatea, dorinţa de bani şi bogăţii este un păcat respingător care îl discreditează mai mult ca orice alt păcat pe un ucenic al lui Cristos. Poporul creştin e dispus uneori să ierte necurăţia la un slujitor al altarului, spunând: e om şi el ca toţi oamenii, dar nu iartă niciodată lăcomia de bani. Oare cei chemaţi la sfânta preoţie sunt scutiţi de sărăcia efectivă şi se pot mulţumi cu sărăcia afectivă sub pretextul că nu fac votul sărăciei cum îl fac călugării? Ascultaţi cuvintele Conciliului din Decretul Presbyterorum Ordinis şi daţi-vă singuri răspunsul: "Aşadar (slujitorii altarului) folosind lucrurile din lume ca şi cum nu le-ar folosi, vor ajunge la acea libertate prin care, eliberaţi de orice grijă dezordonată, devin ascultători faţă de glasul lui Dumnezeu în viaţa de toate zilele... Ei să nu considere funcţia bisericească drept o sursă de câştig şi nici să nu folosească veniturile ce le revin de pe urma ei pentru sporirea avutului personal. De aceea preoţii, nelipindu-şi în nici un fel inima de bogăţii, să evite pururi orice fel de lăcomie şi să se ferească cu grijă de orice activitate ce ar putea avea aspect de comerţ. Mai mult, ei sunt îndemnaţi să îmbrăţişeze sărăcia de bună voie, prin care se fac asemenea lui Cristos în chip mai vizibil, şi devin mai disponibili pentru slujirea lor sacră. Într-adevăr, Cristos, bogat fiind, s-a făcut pentru noi sărac, pentru ca prin sărăcia lui să ne îmbogăţească. Aşadar, îndemnaţi de Duhul Domnului care l-a uns pe Mântuitorul şi l-a trimis să binevestească săracilor, preoţii precum şi episcopii, să evite tot ce i-ar putea îndepărta în vreun fel pe cei săraci, eliminând, mai mult decât toţi ceilalţi ucenici ai lui Cristos, orice umbră de vanitate în lucrurile pe care le posedă" (17).