PORUNCI

PORUNCA a VI-a
ŞI
PORUNCA a IX-a

Să nu faci fapte necurate.
Să nu pofteşti femeia aproapelui tău.

Lucrarea Duhului

Curăţia, ne învaţă Catehismul Bisericii Catolice, presupune un efort reluat la toate vârstele. Efortul pe care îl cere este mai intens la anumite vârste. Însă efortul omenesc nu e suficient pentru a ne păstra curaţi. Curăţia, ne învaţă mai departe Catehismul, este în primul rând, un dar al lui Dumnezeu, este un har, e rodul lucrării Duhului Sfânt. Duhul Sfânt îi dă celui pe care l-a renăscut prin apa botezului, harul de a imita curăţia lui Cristos (cf. nr. 2345). Mentalitatea generală a lumii este aceea că, de fapt, castitatea nu este posibilă; a trăi curat până la căsătorie, a trăi toată viaţa în curăţie desăvârşită, fecioria, celibatul, poveşti ! Nu le mai crede nimeni! Cei care pretind că trăiesc în curăţie sunt ipocriţi, reuşesc să se ascundă, mint. Câtă dreptate are lumea când gândeşte şi vorbeşte în felul acesta! Într-adevăr, numai cu forţele proprii castitatea, indiscutabil, este imposibilă, dar este posibilă când intervine harul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu-i refuză harul său celui care i-l cere cu umilinţă. Sfântul Pavel le scrie Corintenilor: "Dumnezeu, care este fidel, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul ca să ieşiţi din ea, ca să o puteţi suporta" (1 Cor 10, 13). "Fără mine nimic nu puteţi face". Spunea Sfântul Augustin: "Dumnezeu ne porunceşte două categorii de lucruri: lucruri posibile pe care să le facem şi lucruri imposibile, pentru care trebuie să cerem forţă ca să le facem". Castitatea face parte din a doua categorie, din categoria lucrurilor imposibile, astfel încât în această privinţă, cum spune Dr. Alexis Carrel, omul are nevoie de Dumnezeu, cum are nevoie de apă şi de oxigen.

Castitatea este, deci, în primul rând, lucrarea harului, iar Dumnezeu a rânduit trei izvoare prin care ne vine harul.

Primul izvor este spovada: spovada deasă, spovada făcută cu sinceritate. Prin spovadă cel care a căzut greu şi a pierdut harul botezului, redobândeşte harul sfinţilor, în cel care nu a căzut, e numai ispitit, harul sfinţitor sporeşte. Spovada sinceră, nu superficială. Superficialitatea la spovadă poate să apară şi în modul cum ne mărturism păcatele, cosmetizându-le, recurgând la expresii şi formulări eufemiste, elegante, precum: m-am lăsat cuprins de sentimente romantice sau am săvârşit acţiuni auto-erotice. Pentru a ne pregăti bine la spovadă, Sfântul Ignaţiu de Loyola ne îndeamnă să reflectăm profund la enormitatea şi monstruozitatea păcatului văzut cu ochii credinţei: "Voi cântări păcatele mele, adică voi considera urâciunea şi răutatea fiecărui păcat de moarte. Voi considera că atâtea păcate au ieşit ca dintr-un buboi, dintr-un abces. Şi atunci, dintr-un suflet profund zguduit, va ieşi un strigăt de uimire. Voi face să defileze prin faţa mea toate creaturile, le voi întreba cum de m-au mai lăsat în viaţă... Îi voi întreba pe îngerii, care poartă sabia dreptăţii divine, cum de m-au suportat şi m-au păzit, cum de s-au mai rugat pentru mine; pe sfinţi, de asemenea, cum de au mijlocit şi s-au rugat pentru mine. Mă voi uimi de faptul că cerul, soarele, luna, stelele şi elementele naturii, roadele pământului, păsările, peştii şi animalele, că toate făpturile au continuat să-mi facă servicii şi nu s-au ridicat împotriva mea, că pământul nu s-a deschis ca să mă înghită".

Al doilea izvor de har este euharistia, pâinea îngerilor, pâinea celor tari. Cum ar putea să nu fie curat cel care se uneşte zilnic cu cel care este curăţia însăşi? Scrie Sfântul Francisc de Sales în "Introducerea la viaţa evlavioasă": Filoteia, "împărtăşeşte-te des căci, crede-mă: iepurii devin albi în munţii noştri, iarna, fiindcă nu văd şi nu mănâncă altceva decât zăpadă. Adorând şi mâncând frumuseţea, bunătatea şi curăţia însăşi în acest sacrament dumenzeiesc, vei deveni cu totul frumoasă şi cu totul curată".

Continuă Sfântul Francisc de Sales: "Dacă fructele cele mai fragile şi mai supuse putrezirii cum sunt cireşele, caisele şi căpşunele se păstrează uşor tot anul când sunt îndulcite cu zahăr şi cu miere, să nu ne mirăm că inimile noastre, deşi slabe şi fragile, rămân neatinse de corupţia păcatului când înoată în zahărul şi mierea trupului şi sângelui... lui Cristos".

Sfânta Împărtăşanie este antidotul prin excelenţă împotriva păcatului de necurăţie. Este o dumnezeiască terapie, e serul, vaccinul care previne boala, ne imunizează împotriva viruşilor necurăţiei de care este otrăvită atmosfera în jurul nostru şi pe care îi respirăm în permanenţă, e medicamentul care ne vindecă sufletul când totuşi microbii necurăţiei s-au infiltrat, ne-au contaminat sufletul.

Dumnezeiescul medic, Cristos, ne invită în fiecare zi la Sfânta Liturghie: "Luaţi şi beţi, acesta este sângele meu". Celor slabi, anemici, care au pierdut sânge, li se face transfuzie de sânge. Celor care au tot sângele bolnav, otrăvit, li se face dializă: cu ajutorul unor aparate speciale, li se scoate complet sângele infectat din organism şi e înlocuit permanent cu sânge nou, proaspăt, sănătos. Zilnic Cristos, în Sfânta Împărtăşanie ne face o transfuzie, o dializă: ne scoate sângele contaminat de microbii necurăţiei şi îl înlocuieşte cu sângele său curat. Aşadar, toţi au nevoie de acest medicament dumnezeiesc, de euharistie: cei sănătoşi ca să nu se îmbolnăvească, cei bolnavi ca să se vindece.

Al treilea izvor al harului este rugăciunea. În efortul nostru de a ne menţine curaţi, ne sfătuieşte Sfântul Ignaţiu de Loyola, trebuie să ne rugăm ca şi cum totul ar depinde de Dumnezeu şi trebuie să muncim, să luptăm, ca şi cum totul ar depinde de noi. "Trebuie să vă rugaţi necontenit", nu numai cu buzele pe care le mişcăm mecanic, ci cu inima. "Vae soli!" - spuneau latinii. Vai celui singur, celui care nu-l are pe Dumnezeu alături în această luptă pe viaţă şi pe moarte. Grecii din antichitate îşi imaginau că dacă un om este scufundat în apele râului Styx devine invulnerabil, săgeţile îndreptate împotriva lui ricoşează. Viteazul Ahile a fost scufundat şi el în acest râu şi a devenit invulnerabil cu excepţia călcâiului de care îl ţinuse mama sa când îl scufundase. O săgeată care a nimerit tocmai în călcâi i-a fost fatală. Ceea ce este o poveste în păgânism, este realitate în creştinism. Omul care e scufundat permanent în rugăciune, devine invulnerabil; săgeţile de foc ale duşmanului, ispitele, ricoşează, nu-l ating.

"E lucru ruşinos să te rogi", scria Nietzsche. Ruşinos este să păcătuieşti, nu să te rogi. Numai în genunchi omul este cu adevărat mare şi puternic. Nu e ruşinos să te rogi, după cum nu este ruşinos să mănânci, să bei şi să respiri.

Sociologi evrei şi americani au făcut nişte teste la bolnavii care au avut infarct şi au ajuns la o concluzie foarte interesantă: cei care nu se roagă, deci n-au credinţă, sunt mult mai expuşi la infarct decât cei care se roagă, iar dacă se roagă înseamnă că au credinţă. La cei care nu se roagă proporţia este de 50 %; la cei care se roagă este de numai 20%. În lagărele naziste, în puşcăriile comuniste, au rezistat, au supravieţuit cei care s-au rugat. Dacă atâta forţă are rugăciunea în viaţa biologică, ce să mai spunem de viaţa spirituală?

Rugăciunea noastră pentru curăţie trebuie să se îndrepte în chip cu totul special către Neprihănita pe care în litanie, o invocăm cu cuvintele: "Mater purissima, Mater castissima, ora pro nobis".

Şi acum un gând inspirat din piesa pe care aţi jucat-o aseară şi aţi intitulat-o "Trădătorul". Aş vrea să fie, în acelaşi timp, un avertisment: cine se îndreaptă spre preoţie fără să aibă chemarea, carisma celibatului sau nu este fidel acestei carisme are toate şansele să ajungă nu un alter Christus, ci un alter Iuda. Duşmanii lui Dumnezeu, în timpul comunismului, dar nu numai, au făcut şi fac din seminariştii şi preoţii prinşi în păcate de necurăţie trădători de fraţi, vânzători ai Bisericii, recurgând la şantaj: ori ne faci servicii, ori te divulgăm. Cunoaşteţi cu siguranţă istoria lui Leonardo da Vinci când a pictat Cina cea de Taină. Ani de zile artistul a străbătut străzile Romei căutând un model pentru chipul lui Cristos. În sfârşit a găsit un tânăr cu chip îngeresc într-o biserică din Roma. Se numea Pietro Bandinelli. După o vreme, a ajuns să picteze chipul lui Iuda. A pornit din nou în căutare de model. L-a găsit la un colţ de stradă: un cerşetor cu faţă respingătoare, hidoasă. Era tot Pietro Bandinelli. Viciul, necurăţia, îl transformase pe Cristos în Iuda. Vă citesc câteva rânduri dintr-o cutremurătoare scrisoare trimisă de un preot decăzut marelui apostol al carităţii din zilele noastre, Părintele Werenfried: "Reverende Părinte... Odinioară eram un preot călugăr, acuma sunt unul care se numeşte "preot însurat sau răspopit". Eram unul din atâţia preoţi tineri care nu mai credeau în diavol. Cu multă prezumţie am pornit la luptă împotriva tradiţiilor medievale din Biserică. Acum cred din nou că Satana există. Pot să vă asigur că m-am aflat pe pragul sinuciderii... Fiecare zi începe pentru mine cu o luptă împotriva disperării, a dezgustului, a amărăciunii, a urii... Papa, din câte am aflat, ne-a comparat cu Iuda. După părerea mea are perfectă dreptate şi îi sunt recunoscător pentru că nu ne-a cruţat, spunându-ne acest adevăr dur...".