PORUNCI

PORUNCA a VI-a
ŞI
PORUNCA a IX-a

Să nu faci fapte necurate.
Să nu pofteşti femeia aproapelui tău.

Curăţia inimii

Nu am de gând să mă opresc şi să tratez despre diferitele categorii de păcate comise cu fapta, prin care este încălcată virtutea castităţii. Aş vrea să amintesc doar unul dintre aceste păcate: masturbaţia. Sunt voci, sunt cărţi care tratează cu uşurătate această problemă, afirmând că o asemenea faptă nu-i nici un păcat. Afirmaţia este greşită şi imorală. Biserica îşi reafirmă învăţătura sa cu privire la acest păcat în Noul Catehism, unde găsim scris: "În linia unei tradiţii constante, atât Magisteriul Bisericii, cât şi simţul moral al credincioşilor au afirmat fără ezitare că masturbaţia este un act în mod intrinsec şi grav dezordonat". "Oricare ar fi motivul, folosirea deliberată a facultăţii sexuale în afara relaţiilor conjugale normale îi contrazice finalitatea". Plăcerea sexuală este căutată în afara "relaţiei sexuale cerute de ordinea morală, aceea care realizează, în contextul unei iubiri adevărate, sensul integral al dăruirii reciproce şi al procreării umane" (nr. 2352). Catehismul citează aceste cuvinte dintr-un recent document al Bisericii, Persona humana.

Să ne oprim în această meditaţie la rădăcina şi izvorul tuturor păcatelor de necurăţie, izvor care se află în inima omului. E vorba de gânduri şi dorinţe ruşinoase. Acestea ţin de acum de porunca a noua a lui Dumnezeu. Şi e normal ca de la porunca a şasea să trecem imediat la porunca a noua, deoarece există o legătură strânsă între aceste porunci. Nici un păcat nu ar exista în exterior dacă el nu ar fi mai întâi în interior, în inima omului. E ceea ce ne învaţă Mântuitorul în Evanghelia Sfântului Matei: "Din inimă ies gândurile rele, crimele, destrăbălările, curviile, furturile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care îl spurcă pe om" (Mt 15, 19-20). Porunca a noua nu este un simplu adaos, un apendice la porunca a şasea, nici o dublură a acesteia. Păcatul este ca un aisberg, ca un gheţar. Partea de deasupra apei, care se vede, a gheţarului e mică şi neînsemnată în comparaţie cu partea care nu se vede, care e scufundată în apă. Porunca a noua ne pune în faţa ochilor partea invizibilă a păcatului de necurăţie care se află în inima omului. Războiul împotriva păcatului de necurăţie se duce în inima omului. Aici e frontul de luptă, potrivit dictonului: principiis obsta - rezistă de la început. Cine are inima curată, cine este stăpân pe gândurile şi dorinţele sale, este curat în întregime şi în faptele şi în cuvintele sale.

"Să nu pofteşti casa aproapelui tău. Să nu pofteşti femeia aproapelui tău, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nimic din ceea ce este al aproapelui tău" (Ex 20, 17). În cartea Exodului e o singură poruncă ce interzice să pofteşti proprietatea altuia, iar proprietatea în Israel cuprindea aceste trei elemente: femeia, sclavii şi animalele. Cateheza catolică şi luterană a separat această unică poruncă în două: porunca a noua şi a zecea. "Să nu pofteşti" - hamad în ebraică. S-ar părea deci că Dumnezeu vrea prin această poruncă să apere dreptul de proprietate, femeia fiind considerată, la vremea când s-a dat porunca, proprietatea bărbatului. Căci după ce ai poftit în inima ta, următorul pas este acela de a-i smulge altuia ceea ce pofteşti. David nu l-ar fi ucis pe Urie ca să-i ia femeia, dacă mai întâi n-ar fi poftit-o pe Betsabea în inima sa. Regele Ahab nu l-ar fi ucis pe Nabot ca să-i ia via, dacă mai întâi nu ar fi poftit în inima sa bucata de pământ a vecinului său.

Morala şi cateheza catolică nu puteau să nu separe unica poruncă din Deuteronom în două porunci distincte. Cine încalcă porunca a zecea: Să nu pofteşti boul şi asinul aproapelui, lezează într-adevăr dreptul de proprietate, aproapele având dreptul să posede animale. Dar cine încalcă porunca a noua: Să nu pofteşti femeia, lezează un alt domeniu: cel al sexualităţii, al castităţii, fiindcă aproapele nu poate fi proprietar de femei, nici femeia proprietară de bărbaţi.

Aceasta este linia pe care merge revelaţia ulterioară şi predica marilor profeţi ai Vechiului Testament cu privire la porunca iniţială din Deuteronom. Dorinţa, pofta, e păcat nu numai când e vorba de femeia aproapelui. "Am făcut legământ cu ochii mei să nu-mi opresc privirile asupra unei fecioare" spunea Iob, "omul fără prihană, curat la suflet, temător de Dumnezeu, care se abătea de la rău" (Iob 31, 1; 1,1). Iar Eclesiasticul: "Nu-ţi opri privirea asupra unei fecioare... Nu privi pe uliţele cetăţii, nici nu rătăci prin locurile ei dosnice" (Ecles 9, 5-7).

Că e vorba de păcat împotriva castităţii şi nu doar de o nedreptate făcută aproapelui, ne-o arată şi traducerea greacă a Septuagintei. Să nu pofteşti, hamad din ebraică, e tradus în greacă cu "epityméseis". În limba greacă "epitymia" indică unul din caii imaginaţi de Platon înhămaţi la căruţa sufletului, mai exact, e vorba de dorinţa sexuală. Isus clarifică perfect lucrurile: "Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: "Să nu săvârşeşti adulter". Eu însă vă spun că oricine se uită la o femeie, dorind-o, a şi săvârşit cu ea adulterul în inima lui" (Mt 5, 27-28). Ce-i de făcut cu ochiul prin care intră în inimă dorinţa păcătoasă? "Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi ochi şi să fii aruncat în focul gheenei, unde viermele nu moare şi focul nu se stinge" (Mc. 9, 47-48). La aceste cuvinte se adaugă cele rostite în predica de pe munte: "Fericiţi cei cu inima curată, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu" (Mt 5,8).

Pentru a ne păstra inima curată e necesară strădania, vegherea, lupta permanentă. "Păstrează-te în simplitate, în nevinovăţie şi vei fi ca pruncii care nu cunosc răul ce pustieşte viaţa oamenilor", ne îndeamnă una din primele scrieri creştine (Păstorul lui Hermas). Inima noastră, ne spune la tot pasul Apostolul Pavel, e templul, e locuinţa lui Dumnezeu: "Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?... Sfânt este templul lui Dumnezeu care sunteţi voi" (1 Cor 3, 16-17). "Noi suntem templul Dumnezeului celui viu" (2 Cor 6, 16). Cum ar putea să locuiască Dumnezeu într-un templu, într-o inimă murdărită de gânduri şi dorinţe ruşinoase? Poţi fi asaltat uneori de ispite urâte, sâcâitoare, obsedante. Trebuie să ai răbdare, calm şi statornicie în a le alunga. După învăţătura înţeleaptă a Sfântului Francisc de Sales, trebuie să procedezi cu ispitele cum procedezi cu muştele sâcâitoare care vin şi ţi se aşează pe cap fără să le chemi tu. Ce faci când vin şi ţi se aşează pe cap? Le alungi. Şi dacă vin din nou? Le alungi din nou. Şi de câte ori să le mai alungi? De câte ori vin şi ţi se aşează pe cap.

Arma pe care o avem mereu la îndemână e rugăciunea. Sfântul Augustin recunoaşte motivul căderilor sale când scrie: "Credeam că înfrânarea e în puterile noastre, puteri pe care nu ştiam că le am, căci eram atât de prost încât nu ştiam că nimeni nu poate fi înfrânat dacă nu-i dai tu (darul înfrânării)... De bună seamă tu mi l-ai fi dat, dacă aş fi bătut la uşa urechilor tale cu suspinul meu lăuntric şi cu credinţă tare aş fi aruncat asupra ta grija mea".

"Cine nu primeşte Împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea" (Mc 10, 15). Nu poate intra în cer cine nu are o inimă curată de copil. Această învăţătură a Mântuitorului o dezvoltă admirabil Părintele M. Quoist în cea mai frumoasă poezie din volumul său Pričres intitulată Iubesc copiii:

"Iubesc copiii, spune Domnul, şi vreau ca toţi să fie la fel ca ei.

Nu-i iubesc pe cei bătrâni, spune Domnul, dacă nu au rămas copii în inima lor.

De aceea, am hotărât ca Împărăţia mea să fie locuită numai de copii!

Infirmi, gheboşi, zbârciţi, numiţi-i cum vreţi, copii cu barbă albă, copii de toate soiurile, dar care sunt totuşi copii.

Aceasta este dorinţa mea. Nu mai încape nici o îndoială. Nimeni altcineva nu are ce căuta acolo!...

Iubesc copiii, spune Domnul, căci în ei imaginea mea este neatinsă.

Nimic nu a împuţinat chipul meu în ei; sunt curaţi, sunt neîntinaţi, sunt neprihăniţi şi fără nici un cusur.

Astfel, când mă aplec cu drag peste ei, mă recunosc în ei întocmai...

Cel mai mult iubesc copiii, spune Domnul. Îi iubesc pentru

privirea lor.

Numai în ea le pot vedea şi citi vârsta...

Dar nu e de mirare, spune Domnul, căci eu locuiesc în interiorul misterios al inimii lor; eu sunt cel care privesc prin fereastra sufletului lor.

Dacă întâlniţi vreodată în drumul vieţii o astfel de privire curată, să ştiţi că eu zâmbesc prin ea.

Nu cunosc în schimb ceva mai sumbru, ceva mai jalnic, decât imaginea unui copil în ochii căruia s-a stins raza seninătăţii..."

Dar şi în pieptul celor îmbătrâniţi de păcate, Domnul poate să creeze o inimă nouă şi curată de copil:

"Aleluia, aleluia, spune Domnul, deschideţi uşa voi, sărmani bătrânei.

Iată, Dumnezeul vostru, cel Înviat vine să reînvie copilul dinlăuntrul vostru!

Grăbiţi-vă! Acum e momentul! Sunt gata să vă ofer un chip nou, frumos, de nou născut, să aveţi toţi priviri de copil.

Căci eu iubesc copiii, spune Domnul, şi vreau ca toţi să fiţi ca ei...".