PORUNCI

PORUNCA a VI-a
ŞI
PORUNCA a IX-a

Să nu faci fapte necurate.
Să nu pofteşti femeia aproapelui tău.

Pudoarea

Are dreptate Sfântul Ioan Gură de Aur când scrie: a deveni asemenea animalelor e mai rău decât a te naşte animal. A fi din natură lipsit de minte e suportabil. Dar a te naşte om, înzestrat cu raţiune, şi apoi a trăi ca un animal, urmând poftele cărnii, fără a ţine cont de raţiune, e un lucru intolerabil. Înseamnă a acţiona mai rău ca un animal care acţionează potrivit firii sale. Ce aţi spune de un om care, fiindcă aşa îi place, ar locui în grajd cu caii, s-ar hrăni ca şi ei cu ovăz şi fân, ar dormi pe paie? Mai rău se comportă în faţa lui Dumnezeu cel care se lasă stăpânit de patimă.

Pe lângă raţiune, mai există o însuşire care îl deosebeşte pe om de animal: e pudoarea, sau simţul ruşinii, sau capacitatea de a roşi. Un câine sau oricare alt animal nu simte nevoia să-şi pună haine pe el când iese în public. Omul, când îşi pierde mintea, îşi pierde, totodată, şi simţul ruşinii. Nudismul, observă Giovanni Papini, la om e semnul nebuniei.

Pudoarea ocupă un loc foarte important în povestirea păcatului originar. "Atunci lor (lui Adam şi Eva) li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele" (Gen 3,7). Ruşinea îi făcea să se ascundă de privirea lui Dumnezeu. "Ţi-am auzit glasul în grădină şi mi-a fost frică, pentru că eram gol şi m-am ascuns" (Gen 3,10). Dar pestelca din frunze de smochin nu era suficientă, acum după căderea în păcat, pentru a proteja intimitatea omului. Trebuia protejat mai bine şi mai complet. "Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine din piele şi i-a îmbrăcat cu ele" (Gen 3, 21).

Pudoarea sau simţul ruşinii este o barieră psihică pusă de Dumnezeu în fiinţa umană pentru a ocroti floarea delicată a castităţii. Nimic mai umilitor şi mai ruşinos pentru un om decât să-i spui că şi-a pierdut simţul ruşinii, numindu-l neruşinat.

Sfânta Scriptură cultivă cu grijă pudoarea. Cain, fiul lui Noe, e blestemat de Dumnezeu, el şi urmaşii lui, fiindcă s-a arătat lipsit de ruşine într-un moment când tatăl său era dezvelit. Mical, fiica lui Saul îl dispreţuieşte pe David considerând comportarea lui indecentă şi ruşinoasă când a dansat îmbrăcat sumar în faţa chivotului Legământului. Din motive de decenţă, Dumnezeu a dispus ca altarul din templu să nu fie prevăzut cu trepte. Dar mai ales este accentuat acest aspect când e vorba de femei. Dat fiind faptul că femeia la specia umană este cea care emite semnalele erotice, la ea Dumnezeu a sădit mai profund simţul ruşinii şi al modestiei. "Dar peste dar este femeia ruşinoasă şi nici o comoară nu preţuieşte cât o femeie înfrânată" (Ben Sirah 2,7). Înfrânat, desfrânat, limbajul şi simţul comun vorbesc despre această frână pusă în psihicul omului de Dumnezeu, care este pudoarea, ruşinea. Când această frână e distrusă, nu mai există, omul nu mai are nici un control asupra lui, exact ca o maşină fără frână, în plină viteză. "Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială" (1 Cor 2,9).

Iluminiştii raţionalişti au proclamat că omul este bun de la natură - nici vorbă de păcat originar şi de concupiscenţă - şi au predicat întoarcerea la natură. Care natură? Natura animalului. Ei nu au realizat că natura omului nu e totuna cu natura animalului. Şi în continuare, ştiinţa pozitivistă materialistă din secolul al XIX-lea, darwinismul, ideologiile şi filosofiile materialiste dominante, psihanaliza lui Freud, s-au străduit să convingă pe toată lumea că omul nu este altceva decât un animal; ce-i drept, un animal superior, dar tot animal. S-au străduit, şi au reuşit în mare măsură, să-l întoarcă pe om la natură, la natura animalului, distrugând pudoarea, simţul ruşinii, al modestiei care îl deosebeşte pe om de animal. Şi l-a coborât pe om mai prejos decât animalul. Homosexualitatea şi alte perversiuni sexuale nu se pomenesc în lumea animalelor. Nudismul, pornografia, erotismul, dezmăţul în toate formele sale, sunt efectul distrugerii acestei bariere puse de Dumnezeu în om: pudoarea. Deşi studii temeinice, în special de etnologie, arată clar că simţul pudorii e un instinct înnăscut, că face parte din structura psiho-fizică a omului, s-a impus în lume mentalitatea iluministă a revenirii la natură, la natura animalului. Pudoarea, ne spun teoreticienii acestei mentalităţi, nu e înnăscută omului, ci e un tabu, o convenienţă socială, care a apărut din faptul că primitivii au început să umble îmbrăcaţi, ceea ce este împotriva naturii şi nesănătos; animalele nu umblă îmbrăcate. Şi de ce au început să umble primitivii îmbrăcaţi? Se aduc cele mai fanteziste explicaţii. Din motive magice, ne spune, de pildă, Durkheim din dorinţa de a ascunde diformităţile corporale, inferioritatea anatomică la femeie, deci motive de estetică, de vanitate, de igienă, după Spencer, W. James, Dumas, Freud şi alţii, care pornesc de la realitatea că simţul pudorii este mai accentuat la femei.

De fapt, Dumnezeu a pus în natura omului o dublă barieră de protecţie, am zice două sisteme imunitare: unul biologic, în trupul omului, altul psihic, în sufletul omului: e pudoarea.

Pe plan biologic, mecanismul de apărare a organismului e format din leucocite şi anticorpi. Când în organism pătrunde fatalul virus al SIDEI (HIV - virusul imunodeficienţei umane), el distruge complet mecanismul de apărare al trupului într-o perioadă de timp ce poate ajunge până la zece ani. Din acest moment, organismul nu mai are nici o posibilitate de a se apăra împotriva microbilor, a viruşilor: intră aşa-numitele "boli oportuniste": cancer, tuberculoză ş.a.m.d. Nu mai e nimic de făcut. E moartea. Aceasta este propriu-zis SIDA - sindromul imunodeficienţei dobândite - care ameninţă astăzi omenirea cu exterminarea.

Mecanismul de apărare a sufletului este simţul pudorii: când acesta e distrus, intră nestingheriţi toţi viruşii şi microbii păcatelor: odată cu necurăţia intră alcoolismul, drogurile, violenţa, crima, adulterul, divorţul, distrugerea familiei ş.a.m.d. De altfel, la om aceste două sisteme de apărare sunt legate între ele, trupul şi sufletul constituind o unitate substanţială. SIDA a fost depistată pentru prima dată în 1981, la homosexualii din Statele Unite şi căile principale de propagare sunt tocmai păcatele de necurăţie: homosexualitatea, prostituţia, infidelitatea conjugală.

Cade bariera psihică, automat cade şi cea biologică.

Când este vorba de fapte necurate, mai este întrucâtva o anumită jenă, o reţinere; se caută locuri mai retrase, mai întunecoase, se mai evită ochii oamenilor, dacă nu ai lui Dumnezeu. Dar este un domeniu unde ruşinea şi bunul simţ rar se mai întâlnesc. E domeniul discuţiilor, al vorbelor care îi corup deja pe copii mai înainte ca aceştia să priceapă sensul cuvintelor. Pretutindeni atmosfera e otrăvită de cuvinte grosolane, josnice, triviale, de discuţii vulgare, de glume murdare, de aluzii lascive, cuvinte cu două înţelesuri, de cântece obscene. Cuvintele care ies din gura omului arată ce este în inima omului căci, spune Mântuitorul, din prea plinul inimii vorbeşte gura. Medicul când vede un om că limba are culoare neagră, îşi dă seama că ceva e bolnav înăuntrul lui şi când gura îi miroase urât îşi dă seama că stomacul îi este bolnav. La fel, limba spune ce este în inima omului. Cuvintele sunt răsuflarea inimii. Răsuflarea urât mirositoare nu poate ieşi dintr-o inimă plină de parfumul delicat al castităţii.

Imaginea psalmistului e şi mai şocantă: "gâtlejul lor este un mormânt deschis" (Ps 5,9), şi dintr-un mormânt deschis ne dăm seama ce miresme pot ieşi; de cadavru intrat în putrefacţie.

Trupul nostru e templul lui Dumnezeu - ne învaţă Apostolul Pavel; e tabernacol viu. Inima noastră e "vasul delicat al sufletului" - cum se exprimă scrisoarea lui Barnaba; ciboriu viu, când intră în ea Cristos în Sfânta Împărtăşanie. Iar vasele în care se păstrează Sfânta Împărtăşanie obligatoriu trebuie să fie din aur. Atunci cum pot ieşi din inima creştinului mirosurile pe care le simţim când trecem numai pe lângă lăzile de gunoi? Cum poate fi profanată cu trivialităţi limba pe care se aşează Cristos în Sfânta Împărtăşanie? Păcat că s-a scos ritul sării din celebrarea botezului. Pe limba catecumenului, înainte de a primi euharistia, se punea sare binecuvântată spre a o purifica şi dezinfecta de toată vorba murdară.

Thuribulum divinitatis - numea un vechi autor limba omului; cădelniţa divinităţii din care se înalţă fumul de tămâie al rugăciunii; cum pot ieşi dintr-o cădelniţă mirosuri respingătoare de latrină?

Patima necurăţiei îl trage mereu pe om în jos, în noroi. Patima, scrie A. Daudet, "caută animalul în străfundul omului, caută să trezească ce a rămas din făptura cu patru picioare în patrupedul care s-a ridicat în două picioare". Ea trezeşte "bătrâna maimuţă lascivă care moţăie în noi" (Taine).

Urâte pe buzele unei femei, care din natura sa trebuie să fie mai pudică, cuvintele şi glumele triviale: femeie ordinară se spune despre o asemenea femeie. Dar urâciune şi scandal ar fi asemenea cuvinte şi glume degradante pe buzele unui slujitor al altarului. Atenţie la ameninţarea lui Isus: Mai bine ar fi să-şi lege o piatră de moară şi să se arunce în mare. Că cineva e trivial şi vulgar în vorbire, e urât, dar ar fi culmea să mai fie şi grobian, adică să cultive vulgaritatea, să se fălească, să o considere drept semn de bravură şi bărbăţie şi să-i dispreţuiască pe cei care nu se pretează la vulgaritate. Instinctul, simţul pudorii toţi îl au de la Dumnezeu, dar se poate toci. Trebuie cultivat cu grijă prin contribuţia minţii şi a voinţei şi atunci pudoarea devine pudicitia; e virtute, e nobleţe, e fineţe sufletească.

"Curvia sau orice altfel de necurăţie... să nu se pomenească între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi... Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase... din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători. Să nu vă asociaţi câtuşi de puţin cu ei" (Ef 5, 3-7).