PORUNCI

PORUNCA a VI-a
ŞI
PORUNCA a IX-a

Să nu faci fapte necurate.
Să nu pofteşti femeia aproapelui tău.

Prietenii periculoase

Tratăm în această meditaţie o temă delicată şi extrem de importantă pentru toată lumea, dar în special pentru cei chemaţi la viaţa de celibat; eventual, pentru cei care nu sunt chemaţi la o asemenea stare de viaţă, dar care, din inconştienţă, sau din lipsă de maturitate umană şi psihică, merg pe un drum greşit, pe un drum care nu este al lor. Este vorba de relaţiile cu persoanele de alt sex: fete, femei.

E un domeniu în care imprudenţa se plăteşte scump.

Însuşi Dumnezeu în Sfânta Scriptură ne îndeamnă la prudenţă maximă. Citim în cartea Proverbelor:

"Prudenţa va veghea asupra ta şi priceperea ta va păzi... Fiule, ia aminte la înţelepciunea mea şi pleacă urechea la învăţătura mea ca să fii cu chibzuinţă. Buzele femeii străine strecoară miere şi cerul gurii ei este mai lunecos decât untdelemnul, dar la urmă este amară ca pelinul, ascuţită ca o sabie cu două tăişuri. Picioarele ei coboară întru moarte, paşii ei duc în locuinţa morţilor...

Stăteam la fereastra casei mele şi mă uitam printre zăbrele. Am zărit printre cei lipsiţi de experienţă, am văzut printre tineri un băiat fără minte... Şi iată că i-a alergat înainte o femeie... ea l-a ademenit şi l-a atras cu buzele ei înşelătoare. Deodată a început să meargă după ea, ca boul care se duce la măcelărie... ca pasărea care se năpusteşte în laţ, fără să ştie că o va costa viaţa, până ce săgeata îi va străpunge ficatul...
Nu te bizui pe înţelepciunea ta...
Nu te socoti singur înţelept...

Ca nu cumva să spui la urmă...: "Cum am putut eu să urăsc dojana şi cum a dispreţuit inima mea mustrarea? Cum am putut să nu ascult glasul învăţătorilor mei şi să nu iau aminte la ceea ce mă învăţau?" (Cap.2-7).

"Dumnezeu l-a făcut pe om; bărbat şi femeie i-a făcut". Diferenţa de sexe, atracţia între persoane de sex diferit, frumuseţea sunt lucrarea lui Dumnezeu, intră în planul lui Dumnezeu şi acest plan se realizează atunci când legile morale sunt respectate.

Faptul că Sfânta Scriptură avertizează asupra pericolului feminin nu autorizează misoginismul, dispreţul faţă de femeie, expresii triviale sau insultătoare la adresa femeii, precum este expresia pe care o auzim la tot pasul: femeia e dracul. Numai cine uită că are o mamă poate să spună o asemenea vorbă; cine spune o asemenea vorbă trebuie să accepte să aibă drept mamă un diavol.

Prudenţa la care ne îndeamnă Sfânta Scriptură se întemeiază pe două realităţi: una voită de Dumnezeu, cealaltă nevoită de Dumnezeu. Prima realitate: din voinţa lui Dumnezeu, la specia umană, femeia este aceea care emite ceea ce psihologia numeşte "semnalele erotice". De aceea bărbatul este mult mai atras spre femeie decât femeia spre bărbat. La alte specii de animale şi păsări lucrurile se întâmplă invers: masculul este cel care emite semnalele erotice.

A doua realitate pe care nu a voit-o Dumnezeu: e păcatul originar; concupiscenţa, patimile dezlănţuite, care cu greu pot fi dominate de o voinţă rănită şi slăbită. Nicăieri nu-şi face mai mult simţite păcatul originar, urmările, ravagiile, ca în domeniul sexualităţii.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii atribuie păcatului originar tendinţa femeii de a-şi amplifica semnalele erotice prin farmecele vanităţii, create artificial, cu scopul de a prinde în mrejele ei admiratori sau chiar închinători idolatri. Sfântul Clement Alexandrinul, în cartea sa, Discipolul, după ce descrie splendorile templelor egiptene, spune: "Dacă uluit de acest mare spectacol, ceri să ţi se arate statuia zeului pentru care s-a construit un templu atât de magnific şi dacă unul dintre sacrificatori vine să dea la o parte vălul sanctuarului, un sentiment amar de scârbă vă cuprinde sufletul din cauza admiraţiei deziluzionate; acest dumnezeu puternic, această statuie magnifică pe care vă grăbiţi să o vedeţi, e o pisică, e un crocodil, e un şarpe sau oricare alt monstru asemănător.

Nu e aceasta imaginea acelor femei acoperite toate de aur... cu obrajii strălucind de fard, cu sprâncenele impregnate de vopsele?

Dacă aţi vedea realitatea acestui nou templu, dacă ochii voştri ar pătrunde prin aceste haine de purpură, prin aceste bijuterii, prin aceste vopsele, dacă aţi pătrunde până în sufletele lor, ceea ce aţi găsi v-ar îngreţoşa şi v-ar produce groază".

Datorită limbajului lor tăios, unii sfinţi Părinţi au fost acuzaţi de misoginism. Dar să o ascultăm pe Sfânta Tereza cea Mare care afirma că numai o femeie poate cunoaşte cu adevărat sufletul unei femei şi scria Părintelui Graţian, provincialul ei: "Ascultaţi, Părinte! Îngăduiţi-mi să vă dau un sfat: nu vă încredeţi niciodată în femei".

Desigur, pentru cei care sunt chemaţi la viaţa de căsătorie o prietenie nevinovată, o iubire curată, serioasă, întâlniri din care este exclus pericolul păcatului, cadouri, vizite, discuţii, distracţii cum ar fi dansurile oneste, sunt lucruri normale şi chiar necesare în vederea cunoaşterii reciproce şi a căsătoriei. Dar toate acestea nu au justificare la cei chemaţi la viaţa consacrată, la preoţie, la celibat. Conciliul spune clar în Decretul Optatam totius, documentul destinat seminariştilor: "Seminariştii care, conform legilor sfinte în vigoare pentru Ritul lor, urmează tradiţia venerabilă a celibatului preoţesc, trebuie educaţi cu atenţie pentru această stare în care, renunţând, pentru Împărăţia cerurilor, la viaţa de căsătorie (cf. Mt 19, 12), se ataşează de Cristos cu o iubire neîmpărţită... Să fie avertizaţi asupra primejdiilor care le ameninţă curăţia, mai ales în societatea de azi; ajutaţi de mijloacele potrivite, divine şi umane, să înveţe... să dobândească o stăpânire mai temeinică a sufletului şi a trupului, o maturizare mai deplină şi o pătrundere mai desăvârşită a fericirii evanghelice" (nr. 10).

Aceasta este, în esenţă, învăţătura Conciliului, care de fapt este învăţătura Sfântului Pavel, chemarea la viaţa celibatară: iubire neîmpărţită, inimă neîmpărţită, inimă dăruită total şi exclusiv lui Cristos; nu jumătate lui Cristos, jumătate unei făpturi. Cunoscutul teolog şi filosof S. Kierkegaard, scrie undeva: "cast, curat este cel care vrea un singur lucru". Fericiţi cei cu inima curată. Curată este inima în care iubirea dăruită lui Cristos nu e amestecată cu iubirea pentru vreo făptură, după cum curat este vinul care nu e amestecat cu apă. Fecioria, celibatul nu se reduce doar la dimensiunea sa biologică; în primul rând e curăţia inimii, adică neîmpărţirea inimii: virgo corpore, virgo mente - cum se exprimă Sfinţii Părinţi: feciorelnic, curat cu trupul, feciorelnic curat cu sufletul. A te îndrepta spre preoţie, a urma chemarea la celibat, a pretinde că vrei să-l urmezi şi să-l slujeşti pe Cristos cu inimă neîmpărţită şi totodată să ai inima legată de vreo persoană, să întreţii afecţiuni, să ţii prietenii cu fete, să ai întâlniri, discuţii inutile, scrisori, să glumeşti, să te distrezi, să te comporţi cu persoane de alt sex exact cum se comportă tinerii din lume pe stradă sau în parc, înseamnă lipsă de maturitate, înseamnă necinste, înseamnă a trişa, a-l trişa pe Dumnezeu, Biserica, pe tine însuţi, înseamnă a trăi în minciună, în duplicitate, în echivoc. Iar echivocul e cea mai înspăimântătoare invenţie a lui Satan - spune muzicianul nostru Dimitrie Cuclin. Diavolul îşi trage numele din greceşte: dia şi bolos = cel care separă; te separă de Dumnezeu, dar te separă în tine însuţi, îţi rupe în două propria inimă, făcându-te să trăieşti în duplicitate, divizat.

Seminariştii să dobândească o temeinică stăpânire a trupului şi a sufletului - spune Conciliul - stăpânire a trupului, adică a simţurilor exterioare. Stăpânirea privirilor. Scrie Sfântul Augustin: "E urâciune pentru Domnul cel care îşi fixează privirea asupra unei creaturi. Nu poţi merge cu ochii închişi, dar nu uita cuvântul lui Cristos cu privire la cel ce priveşte o femeie cu gând păcătos".

Stăpânirea limbii şi auzului: evită discuţiile, glumele care denotă frivolitate, senzualitate, comportament afemeiat: lucru ruşinos la un tânăr din lume, scandalos la un seminarist.

Stăpânirea pipăitului. Nu vă puteţi imagina ce importantă este observarea regulei tactus spre a şti ce să faci în viaţă cu mâinile.

Stăpânirea, în al doilea rând, a sufletului, stăpânirea interioară. Căci ce rost are să-ţi păzeşti bine intrările templului, se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă în interior templul îţi este răvăşit? Stăpânire a imaginaţiei, a inimii.

Sufletul celui care a îmbrăţişat viaţa de castitate desăvârşită, spune Sfântul Vasile cel Mare, trebuie să fie ca o oglindă curată; dar o oglindă care nu trebuie să reflecte chipul vreunei făpturi, ci numai chipul lui Cristos.

Ce fericiţi vom fi să putem spune la sfârşitul vieţii cuvintele pe care le-a spus Sfântul Dominic pe patul de moarte confraţilor săi: "Îndurarea lui Dumnezeu mi-a păstrat până în acest moment curăţia pe care am avut-o în leagăn. E o mare binefacere; dar trebuie să ştii să faci eforturile necesare pentru a o avea. E necesară vegherea, rugăciunea, fuga de orice familiaritate cu persoanele de alt sex. Nimeni să nu-şi pună virtutea în pericol, căci castitatea desăvârşită este ca şi viaţa; uşor o poţi pierde, dar n-o mai poţi recupera".